ACTUL AL PATRULEA

Decorul din actul întâi. Nu mai sunt nici perdele la ferestre, nici tablouri, doar puţină mobilă strânsă toată într-un colţ, ca pentru vânzare. O senzaţie de gol. Lângă uşa de ieşire şi în fundul scenei sunt strânse geamantanele, baloturile de călătorie etc. În stânga, uşa e deschisă şi se aud glasurile Variei şi Aniei. Lopahin aşteaptă în picioare. Iaşa ţine o tavă cu pahare de şampanie. În antreu Epihodov leagă cu sfoară o ladă. În fund, din culise se aude zgomot de voci. Au venit ţăranii să-şi ia rămas-bun. Glasul lui Gaev: „Vă mulţumesc, fraţilor, vă mulţumesc!”

IAŞA: Au venit oamenii să-şi ia rămas-bun. După mine, Iermolai Alexeici, ţăranul e de treabă, măcar că-i necioplit.

(zgomotul de voci încetează; prin antreu trec Liubov Andreevna şi Gaev; Liubov Andreevna nu plânge, dar e palidă, buzele îi tremură, nu poate vorbi)

GAEV: Le-ai dat punga ta, Liuba. Aşa nu se mai poate! Nu se poate!

LIUBOV ANDREEVNA: N-am putut să mă stăpânesc. N-am putut!

(pleacă amândoi)

LOPAHIN (în uşă, în urma lor): Poftiţi, vă rog! Câte un păhărel de şampanie, de adio. Nu mi-a dat prin cap să iau din oraş. N-am găsit decât o singură sticlă la bufetul gării. Vă rog. (pauză) Nu doriţi? Nu vreţi să-mi faceţi cinstea? (se depărtează de uşă) Să fi ştiut, n-aş mai fi cumpărat. Dacă-i aşa, nu beau nici eu. (Iaşa pune tava pe scaun, cu precauţie) Bea măcar tu, Iaşa!

IAŞA: În sănătatea celor care pleacă! Iar dumitale, noroc bun aici! (bea) Şampania asta nu e veritabilă, crede-mă!

LOPAHIN: Opt ruble sticla. (pauză) E frig al dracului!

IAŞA: N-am făcut focul astăzi, că tot plecăm. (râde)

LOPAHIN: De ce râzi?

IAŞA: De bucurie.

LOPAHIN: Suntem în octombrie, dar e soare şi linişte, ca vara. Bună vreme pentru construcţii. (în uşă, uitându-se la ceasul de perete) Nu uitaţi, vă rog, că nu mai aveţi decât patruzeci şi şapte de minute până la plecarea trenului. Asta înseamnă că peste douăzeci de minute trebuie să plecaţi la gară. Grăbiţi-vă!

(Trofimov, în pardesiu, intră din curte)

TROFIMOV: Cred că a sosit vremea plecării. Trăsura e la scară. Unde dracu or fi galoşii mei, că nu-i mai găsesc. (în prag) Ania, nu-mi găsesc galoşii, nu sunt nicăieri.

LOPAHIN: Mă duc la Harkov. Iau acelaşi tren cu voi. O să rămân toată iarna la Harkov. Mi-am pierdut timpul cu voi. Am obosit stând degeaba. Nu pot fără muncă. Uite, nu mai ştiu ce să fac cu mâinile. Îmi atârnă de parcă n-ar mai fi ale mele!

TROFIMOV: Las’ că plecăm numaidecât şi o să te poţi apuca iar de rodnica ta muncă.

LOPAHIN: Ia un păhărel!

TROFIMOV: Nu, nu beau!

LOPAHIN: Aşadar, te duci la Moscova?

TROFIMOV: Da. Îi petrec până la oraş şi mâine plec la Moscova.

LOPAHIN: Uite, pun rămăşag că profesorii nu şi-au început cursurile, aşteptându-te!

TROFIMOV: Asta nu te priveşte.

LOPAHIN: De câţi ani eşti la universitate?

TROFIMOV: Caută ceva mai nou. E veche şi răsuflată. (îşi caută galoşii) Cred că tot nu ne vom mai vedea niciodată. De aceea, dă-mi voie la despărţire să-ţi dau un sfat: nu mai da atâta din mâini. Lasă-te de obiceiul ăsta. Nu mai da din mâini. Pentru că ţi-aş mai spune că a construi vile şi a socoti că vilegiaturiştii vor ajunge cu timpul gospodari, şi asta înseamnă să dai din mâini degeaba… Totuşi, oricum ai fi, eu ţin la tine. Ai degete subţiri şi delicate ca un artist, ai un suflet delicat şi ales…

LOPAHIN (îl îmbrăţişează): La revedere, dragul meu! Îţi mulţumesc pentru tot! Spune-mi dacă ai nevoie de bani de drum.

TROFIMOV: Ce să fac cu ei? N-am nevoie!

LOPAHIN: Dar n-aveţi bani!

TROFIMOV: Avem. Îţi mulţumesc. Am primit pentru o traducere. Îi am aici, în buzunar. (neliniştit) Dar unde-or fi galoşii mei?

VARIA (din camera vecină): Ia-ţi vechiturile! (aruncă pe scenă o pereche de galoşi)

TROFIMOV: De ce te superi, Varia? Hm… Dar ăştia nu sunt galoşii mei!

LOPAHIN: Astă-primăvară am semănat o mie de deseatine de mac şi am câştigat curat patruzeci de mii de ruble. Şi ce privelişte, când erau toţi macii înfloriţi! Am câştigat aşadar patruzeci de mii de ruble. Aşa că dacă vreau să-ţi împrumut nişte bani, am de unde! De ce ţii nasul sus? Sunt un ţăran. Şi îţi vorbesc fără ocoluri.

TROFIMOV: Tatăl tău a fost ţăran, al meu farmacist, dar asta n-are nicio importanţă. (Lopahin scoate portofelul) Lasă, lasă… Să-mi dai două sute de mii de ruble şi tot n-aş lua. Sunt un om liber. Tot ceea ce voi ceilalţi, bogaţi sau săraci, preţuiţi atât de mult, asupra mea n-are mai multă putere decât un fulg luat de vânt. Eu pot să mă lipsesc de voi, pot să nici nu vă iau în seamă, sunt puternic şi mândru. Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, spre cea mai înaltă fericire din câte există – şi eu sunt în primele rânduri.

LOPAHIN: Şi ai să ajungi vreodată?

TROFIMOV: Am să ajung! (pauză) Am să ajung sau am să le arăt altora calea.

(în depărtare se aud topoare lovind pomii)

LOPAHIN: Şi acum, la revedere, dragul meu! E timpul să plecăm. Ne umflăm în pene unul în faţa altuia, dar viaţa trece. Când muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gândurile mai sprintene şi mi se pare că ştiu şi eu pentru ce trăiesc. Dar câţi oameni sunt, frate, în Rusia, care nici nu ştiu de ce sunt pe pământ! N-are însă nicio importanţă. Mersul treburilor nu ţine de asta. Se zice că Leonid Andreici a primit o slujbă la bancă cu şase mii de ruble pe an… Dar n-o să rămână mult. Prea e leneş!

ANIA (în uşă): Te roagă mama ca până pleacă să nu se mai taie livada…

TROFIMOV: Adevărat! N-ai avut nici măcar atâta tact… (iese prin antreu)

LOPAHIN: Îndată, îndată… Ce oameni, zău! (iese după el)

ANIA: L-au dus pe Firs la spital?

IAŞA: Am spus de azi-dimineaţă. Probabil că l-au trimis.

ANIA (lui Epihodov care trece prin sală): Semion Panteleici, fii bun şi află dacă l-au dus pe Firs la spital!

IAŞA (ofensat): I-am spus de dimineaţă lui Egor. De ce să întrebe de zece ori?

EPIHODOV: După părerea mea definitivă, preavârstnicul Firs nu mai e de dres. Trebuie să ia calea strămoşilor. Eu unul nu pot decât să-l invidiez. (pune un geamantan pe o cutie de pălării şi o striveşte) Ei, poftim! Sigur! Ştiam eu! (iese)

IAŞA (batjocoritor): Nouăzeci şi nouă de nenorociri!

VARIA (de după uşă): L-au dus pe Firs la spital?

ANIA: L-au dus.

VARIA: De ce n-au luat scrisoarea pentru doctor?

ANIA: Trebuie ajunşi din urmă. Să li se dea scrisoarea! (iese)

VARIA (din camera vecină): Unde-i Iaşa? Spuneţi-i că i-a venit mama şi că vrea să-şi ia rămas-bun.

IAŞA (dă din mână): Mă scot din sărite!

(Duniaşa s-a ocupat tot timpul de bagaje; acum, când Iaşa a rămas singur, se apropie de el)

DUNIAŞA: Dacă m-ai privi măcar o dată, Iaşa! Pleci… Mă părăseşti… (plânge şi i se aruncă de gât)

IAŞA: Ce să mai plângi? (bea şampanie) Peste şase zile sunt din nou la Paris. Mâine ne suim în expres şi pornim, de parcă nici n-am fi fost aici. Nici nu-mi vine a crede. Vive la France! Nu-i de mine pe meleagurile astea!… Nu pot trăi aici… Ce să-i faci? Am văzut destulă mârlănie. Mi-ajunge. (bea şampanie) Ce să mai plângi? Poartă-te cum trebuie şi n-ai să mai plângi.

DUNIAŞA (se pudrează, privindu-se în oglindă): Să-mi scrii de la Paris. Te-am iubit doar! Te-am iubit atât de mult, Iaşa! Sunt o fiinţă gingaşă, Iaşa!

IAŞA: Uite-i că vin! (se ocupă de geamantane, cântând încet)

(intră Liubov Andreevna, Gaev, Ania şi Charlotta Ivanovna)

GAEV: E timpul să plecăm. Ne-au mai rămas numai câteva minute! (privindu-l pe Iaşa) Cine miroase a scrumbie?

LIUBOV ANDREEVNA: Peste zece minute trebuie să ne urcăm în trăsuri. (priveşte odaia) Rămâi cu bine, casă dragă, casa bunicilor! Va trece iarna. O să vină primăvara şi-atunci n-ai să mai fii, au să te dărâme. Câte n-au văzut zidurile astea! (îşi sărută cu pasiune fiica) Odorul meu! Eşti înseninată! Ochii-ţi sclipesc ca două diamante. Eşti mulţumită, nu? Foarte mulţumită?

ANIA: Foarte. Începe o viaţă nouă, mamă.

GAEV (vesel): Într-adevăr, acum e totul bine. Până la vânzarea livezii de vişini, ne frământam, sufeream. Apoi când lucrurile s-au hotărât şi nu s-a putut schimba nimic, toţi ne-am liniştit, ba ne-am şi înveselit… Sunt funcţionar de bancă, un financiar, mă rog… Galbena la mijloc… Oricum şi tu, Liuba, arăţi mult mai bine… fără îndoială.

LIUBOV ANDREEVNA: Da, într-adevăr, m-am mai liniştit. (i se dă paltonul şi pălăria) Dorm bine. Ia lucrurile mele, Iaşa! E timpul să plecăm! (Aniei) Copila mea, ne vom vedea curând… Plec la Paris… Voi trăi cu banii pe care i-a trimis mătuşa din Iaroslavl ca să ne răscumpărăm livada. Trăiască mătuşica! Numai că banii ăştia n-or să ţină prea mult.

ANIA: Nu-i aşa, mamă, că ai să te întorci în curând, în curând? Eu mă voi pregăti, voi da examenul la liceu şi apoi voi lucra, o să te ajut. Vom citi împreună, mamă, fel de fel de cărţi, nu-i aşa? (îi sărută mâinile) În serile de toamnă vom citi cărţi multe şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, plină de minuni… (visătoare) Să te-ntorci, mămico, să te-ntorci!…

LIUBOV ANDREEVNA: Am să mă-ntorc, comoara mea! (o îmbrăţişează)

(intră Lopahin; Charlotta fredonează încet un cântec)

GAEV: Ferice de Charlotta! Ea poate să cânte.

CHARLOTTA (ia o legătură ce seamănă cu un copil în faşă): Dormi, copilaşul meu, nani, nani… (se aude plâns de copil: Uaa! Uaa!) Taci, copilaşul meu drag, să fii cuminte… (Uaa! Uaa!) Tare mi-e milă de tine… (aruncă balotul la loc) Vă rog să-mi găsiţi un loc undeva. Nu pot să stau fără să fac ceva.

LOPAHIN: Îţi vom găsi, Charlotta Ivanovna, n-avea grijă.

GAEV: Toată lumea ne părăseşte. Varia pleacă. Acum nimeni nu mai are nevoie de noi.

CHARLOTTA: La oraş n-am unde să stau. Trebuie să plec… (fredonează) Fie ce-o fi…

(intră Pişcik)

LOPAHIN: Uite şi minunea pământului!

PIŞCIK (gâfâind): Uf, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul… Am obosit… Dragii mei… Daţi-mi un pahar de apă…

GAEV: Iar ai nevoie de bani? Sluga dumitale! Fug să scap de pacoste. (iese)

PIŞCIK: E mult de când n-am mai fost pe la dumneavoastră… (lui Lopahin) Eşti aici… Ce mulţumit sunt că te văd… Om cu mintea straşnică… Poftim datoria. (îi dă lui Lopahin bani) Patru sute de ruble; mai rămân opt sute patruzeci…

LOPAHIN (dă din umeri nedumerit): Nu-mi vine să cred ochilor. De unde ai luat banii?

PIŞCIK: Aşteaptă… Mi-e cald… O întâmplare extraordinară: au venit nişte englezi la mine pe moşie şi au găsit în pământ un fel de argilă albă… (către Liubov Andreevna) Şi dumitale ţi-am adus patru sute de ruble, prea frumoasa mea, scumpa mea… (îi dă banii) Restul mai târziu. (bea apă) Adineauri, în tren, un tânăr povestea că nu ştiu care mare filozof sfătuia oamenii să sară de pe acoperiş… „Sari!” spunea el. Aici e aici. (mirat) Ei, ce spuneţi? Mai daţi-mi apă!

LOPAHIN: Şi ce-i cu englezii?

PIŞCIK: Le-am arendat o bucată de pământ, de ăsta argilos, pentru douăzeci şi patru de ani… Şi acum, iertaţi-mă, nu am timp, trebuie să alerg… mai departe… Trebuie să mă duc la Znoikov, la Kardamonov… Le sunt dator la toţi… (bea) Vă doresc sănătate… Mai dau eu joi pe-aici…

LIUBOV ANDREEVNA: Plecăm chiar acum la oraş, iar eu plec mâine în străinătate…

PIŞCIK: Cum? (alarmat) De ce la oraş? Tocmai c-am văzut toată mobila asta… geamantanele… Ei, las’ că nu-i nimic… (printre lacrimi) Nu-i nimic… Ce oameni deştepţi… englezii ăştia… Nu-i nimic!… Fiţi fericiţi, Dumnezeu să vă ajute… Nu-i nimic… Totul are un sfârşit pe lumea asta… (îi sărută Liubovei Andreevna mâna) Şi dacă vă ajunge vreodată vestea că mi-am dat sfârşitul, aduceţi-vă aminte de acest biet cal şi spuneţi: „A trăit odată pe lume un trăsnit… un oarecare Simeonov-Pişcik… fie-i ţărâna uşoară!” Ce vreme minunată!… Da!… (pleacă puternic emoţionat, dar se întoarce în aceeaşi clipă şi vorbeşte din uşă) Fiica mea Daşenka vă salută! (iese)

LIUBOV ANDREEVNA: Ei, şi acum putem pleca. Plec însă cu două griji: mai întâi boala lui Firs. (uitându-se la ceas) Mai avem cinci minute…

ANIA: Mamă, pe Firs l-au şi dus la spital. Iaşa l-a trimis azi-dimineaţă.

LIUBOV ANDREEVNA: Şi a doua mea grijă e Varia. Ea e obişnuită să se scoale dimineaţa şi să lucreze. Acum fără muncă e ca peştele fără apă. A slăbit, e palidă şi plânge mereu, sărăcuţa de ea… (pauză) Îţi aduci aminte, Iermolai Alexeici, că visul meu era să vă văd căsătoriţi şi lucrurile parcă mergeau bine. (şopteşte ceva Aniei, face semn Charlottei, şi amândouă pleacă) Ea te iubeşte şi ştiu că şi dumitale îţi place. Nu pricep atunci de ce fugiţi unul de celălalt! Nu înţeleg!

LOPAHIN: Să fiu sincer, nici eu nu ştiu. E ciudat… Dacă mai e timp, sunt gata chiar acum. S-o sfârşim odată! Simt însă că fără dumneata n-am s-o cer în căsătorie.

LIUBOV ANDREEVNA: Minunat. Ne trebuie numai o clipă. O chem numaidecât…

LOPAHIN: Avem şi şampanie. (priveşte paharele) Sunt goale. A băut-o cineva. (Iaşa tuşeşte) A dat-o gata.

LIUBOV ANDREEVNA (cu vioiciune): Foarte bine… Noi ne ducem… Iaşa, allez! O chem! (spre uşă) Varia, lasă tot, vino aici. Vino! (iese cu Iaşa)

LOPAHIN (se uită la ceas): Da…

(pauză)

(după uşă râsete reţinute, şoapte, în sfârşit intră Varia)

VARIA (privind cercetător în jur): Ciudat, nu pot să găsesc…

LOPAHIN: Ce cauţi?

VARIA: I-am pus chiar eu undeva, dar nu ţin minte unde.

(pauză)

LOPAHIN: Şi acum unde ai de gând să te duci, Varvara Mihailovna?

VARIA: Eu? La Rogulini… M-am tocmit la ei ca să le ţin gospodăria… Un fel de menajeră, dacă vrei…

LOPAHIN: La Iaşnevo? Sunt vreo şaptezeci de verste de-aici. (pauză) Aşadar s-a isprăvit cu viaţa din casa asta…

VARIA (privind lucrurile): Unde să fie… Sau poate i-am pus în cufăr?… Da, aici nu mai am ce căuta… Viaţa n-o să-nceapă din nou…

LOPAHIN: Eu plec chiar acum la Harkov, chiar cu trenul ăsta. Am multe treburi pe cap. În curte îl las pe Epihodov… L-am luat la mine.

VARIA: Ei, da, e bine!

LOPAHIN: Anul trecut, pe vremea asta – dacă-ţi mai aduci aminte – ningea! Acum e linişte şi soare… Numai că e frig… Cel puţin trei grade sub zero.

VARIA: Nu m-am uitat. (pauză) De altfel, termometrul e spart.

(pauză)

GLAS DE AFARĂ (dinspre uşă): Iermolai Alexeici!

LOPAHIN (parcă ar fi aşteptat de mult chemarea asta): Da, vin numaidecât. (iese grăbit)

(Varia stând pe jos şi punându-şi capul pe balotul cu rochii, plânge încet; se deschide uşa, intră Liubov Andreevna)

LIUBOV ANDREEVNA: Ei? (pauză) Trebuie să plecăm!

VARIA (nu mai plânge; şi-a şters lacrimile): Da, e timpul, măicuţă. Cred c-am să ajung chiar astăzi la Rogulini. Numai de n-aş pierde trenul.

LIUBOV ANDREEVNA (în uşă): Ania, îmbracă-te!

(intră Ania, apoi Gaev, Charlotta Ivanovna; Gaev poartă un palton gros, cu glugă; se strâng servitorii, vizitiii; lângă lucruri se agită Epihodov)

LIUBOV ANDREEVNA: Acum putem porni la drum.

ANIA (veselă): La drum!

GAEV: Prietenii mei, scumpii mei, dragii mei prieteni! Părăsind această casă pentru totdeauna, pot oare să tac, să mă stăpânesc şi să nu exprim la despărţire sentimentele care umplu acum toată fiinţa mea…

ANIA (îl imploră): Unchiule!

VARIA: Unchiule dragă, nu trebuie!

GAEV (trist): Bila galbenă la mijloc, în dubleu… Tac…

(intră Trofimov, apoi Lopahin)

TROFIMOV: Haideţi, doamnelor şi domnilor, e timpul să plecăm!

LOPAHIN: Epihodov, dă-mi paltonul!

LIUBOV ANDREEVNA: Să mai stau o singură clipă! Parcă n-aş fi văzut niciodată ce pereţi are casa asta, ce tavane… Acum privesc toate astea cu atâta lăcomie, atâta duioşie…

GAEV: Ţin minte – aveam şase ani – că de Sfânta Treime stăteam la fereastra asta şi mă uitam după tata, care se ducea la biserică…

LIUBOV ANDREEVNA: Aţi luat toate lucrurile?

LOPAHIN: Cred că da. (lui Epihodov, îmbrăcându-se) Vezi, Epihodov, să fie toate în ordine pe-aici!

EPIHODOV (vorbeşte cu glas răguşit): Fiţi liniştit, Iermolai Alexeici!

LOPAHIN: Ce-i cu glasul ăsta?

EPIHODOV: Am băut adineauri apă şi nu ştiu ce am înghiţit…

IAŞA (cu dispreţ): Ce necioplit!

LIUBOV ANDREEVNA: După plecarea noastră nu mai rămâne niciun suflet aici…

LOPAHIN: Până la primăvară!

VARIA (trage din balot o umbrelă şi o ridică de parcă ar vrea să lovească în cineva. Lopahin se preface speriat): Vai de mine, ce te-a găsit? Nici nu mă gândeam.

TROFIMOV: Vă rog să vă urcaţi în trăsuri… E timpul! Curând o să sosească trenul!

VARIA: Petea, uite-ţi galoşii! Erau lângă geamantan. (printre lacrimi) Şi ce murdari sunt… Şi ce roşi!

TROFIMOV (punându-şi galoşii): Să pornim, domnilor!

GAEV (puternic emoţionat, îi e teamă să nu plângă): Tren… Gară… Croise la mijloc, dubleu în colţ…

LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem!

LOPAHIN: Sunteţi toţi aici? N-a mai rămas nimeni? (încuie uşa din stânga) Aici sunt depozitate lucrurile, trebuie să închidem. Să mergem!

ANIA: Adio, casă. Adio, viaţă de odinioară!

TROFIMOV: Viaţă nouă, te salutăm! (iese cu Ania)

(Varia priveşte camera şi iese fără să se grăbească; pleacă Iaşa cu Charlotta, care duce căţelul de lanţ)

LOPAHIN: Aşadar, până la primăvară… Ieşiţi, doamnelor şi domnilor… La revedere! (pleacă)

(Liubov Andreevna şi Gaev au rămas singuri; de parcă ar fi aşteptat această clipă, se aruncă unul în braţele celuilalt şi plâng încet, de teamă să nu fie auziţi)

GAEV (disperat): Soră, soră!…

LIUBOV ANDREEVNA: O, draga, scumpa, frumoasa mea livadă! Rămâi cu bine, viaţa mea, tinereţea mea, fericirea mea! Rămâneţi cu bine!

GLASUL ANIEI (chemând-o): Mamă!

GLASUL LUI TROFIMOV (vesel, plin de elan): Aau!…

LIUBOV ANDREEVNA: Să mai privesc o ultimă dată pereţii ăştia, ferestrele astea… Prin odaia asta îi plăcea răposatei mele mame să se plimbe…

GAEV: Soră, soră!…

GLASUL ANIEI: Mamă!

GLASUL LUI TROFIMOV: Aau!…

LIUBOV ANDREEVNA: Venim!

(ies)

(scena e goală; se aude cum se încuie uşile, apoi cum pleacă trăsurile; se face linişte; liniştea e străbătută deodată de zgomotul surd al toporului, care loveşte un pom; sună stingher şi trist; se aud paşi; se arată pe uşa din dreapta Firs; e îmbrăcat ca întotdeauna, în haină şi jiletcă albă; în picioare – pantofi; e bolnav.)

FIRS (se apropie de uşă şi o încearcă): E încuiat. Au plecat… (se aşază pe divan) M-au uitat. Nu face nimic… Am să stau aici puţin… Sunt sigur că Leonid Andreici iar nu şi-a luat blana, a plecat cu paltonul… (oftează, preocupat) Dacă n-am fost cu ochii pe el! Aşa-i tinereţea! (bombăne ceva de neînţeles) Viaţa mea a trecut de parcă nici n-am trăit… (se culcă) Am să mă întind puţin. Nu ţi-a mai rămas niciun pic de putere, niciun pic… Eh, un târâie-brâu! (stă nemişcat)

(se aude un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, un sunet trist, stingându-se încet; se face tăcere, se aude numai cum departe, în livadă, toporul loveşte în vişini)

CORTINA

Piesa a fost scrisă în anul 1903. Din relatările lui K. S. Stanislavski rezultă că ideea acestei piese, neconturată încă, îl frământa pe Cehov chiar în perioada repetiţiilor piesei Trei surori (almanahul Şipovnik, nr. 23, 1914). Curând după punerea în scenă a piesei Trei surori, în scrisorile sale către O. L. Knipper (7 martie şi 22 aprilie), Cehov aminteşte de intenţia de a scrie pentru Teatrul de Artă din Moscova o piesă veselă.

Primele amănunte despre piesa pe care intenţiona s-o scrie pentru Teatrul de Artă şi care începuse să-l preocupe le găsim în scrisoarea lui Cehov către O. L. Knipper (20 ianuarie 1902): „Nu ţi-am scris nimic despre viitoarea mea piesă nu pentru că n-aş avea încredere în tine, după cum îmi scrii, ci fiindcă n-am încă încredere în piesă. Ideea abia-abia mijeşte în creierul meu, ca primele raze ale dimineţii, şi nu pot să-mi dau încă seama cum va arăta piesa, cum va ieşi ea, iar concepţia ei se schimbă de la o zi la alta.” Cehov se referă probabil la aceeaşi piesă în scrisoarea sa adresată (1 octombrie 1902) lui K. S. Stanislavski: „La 15 octombrie vin la Moscova şi am să-ţi explic motivele pentru care nu mi-am terminat încă piesa. Subiectul există, dar îmi lipseşte inspiraţia.” În luna decembrie a aceluiaşi an, în scrisoarea către O. L. Knipper, Cehov spune: „Livada mea de vişini va avea trei acte. Aşa cred, dar nu sunt încă sigur.” (24 decembrie 1902) Structura generală a piesei nu s-a precizat nici în luna care urmează: „Livada de vişini am vrut s-o fac în trei acte lungi, dar o pot face tot aşa de bine şi în patru. De fapt, ar fi totuna, căci fie că va avea 3, ori 4 acte nu va schimba nimic, piesa va rămâne aceeaşi.” (din scrisoarea către O. L. Knipper, 3 ianuarie 1903) În această perioadă, Cehov nu se apucase încă să-şi scrie piesa. „Am intenţia s-o scriu în februarie”, îi comunică el lui K. S. Stanislavski (Alexeev) la 1 ianuarie 1903. La sfârşitul lui ianuarie el repetă acelaşi lucru într-o scrisoare către V. F. Kommissarjevskaia: „Piesa e concepută, este adevărat, i-am găsit şi titlul (Livada de vişini, care rămâne deocamdată un secret), dar de scris am să mă apuc cel mai târziu pe la sfârşitul lui februarie, dacă, bineînţeles, am să mă simt bine”. Tot în această scrisoare Cehov precizează că rolul principal în piesă va aparţine unei „bătrâne”. În scrisoarea sa din 11 februarie 1903, Cehov se adresează artistei M. P. Alexeeva (Lilina), cu rugămintea de a juca în piesa lui, dar nu pomeneşte nimic despre rolul ei, iar despre piesă vorbeşte cu oarecare rezervă: „… Nu ştiu încă cum o să-mi iasă şi rămâne de văzut dacă voi reuşi… La primăvară va fi gata şi am să ţi-o aduc.” În scrisoarea către O. L. Knipper, scrisă în aceeaşi zi, Cehov spune printre altele: „La 21 februarie încep să scriu piesa. Tu ai să joci pe prostuţa…” Tot ei, la 1 martie, Cehov îi scrie: „… încep să scriu piesa. Mi-am aranjat hârtiile pe masă şi am pus şi titlul.”

În martie Cehov lucra la piesă, precizând chiar, în scrisori, rolurile. „Dacă piesa nu-mi va ieşi aşa cum mi-am pus în gând, să-mi trânteşti un pumn în nas. Stanislavski deţine un rol comic, tu, la fel.” (din scrisoarea către O. L. Knipper din 5 martie 1903) „Trebuie să recunosc că piesa nu-mi prea iese. Unul dintre personajele principale nu e suficient de bine gândit şi mă încurcă, dar până la Paşti, sper, figura lui se va contura şi am să pot lucra nestingherit.” (18 martie 1903) „Livada de vişini va fi scrisă. Vreau să aibă cât mai puţine personaje. În felul acesta atmosfera va fi mai intimă.” (21 martie 1903)

În aprilie lucrul este întrerupt din cauza plecării la Moscova şi Petersburg şi reluat, probabil, abia după întoarcerea lui Cehov de la Moscova şi Novo-Fominsk la Ialta, prin iunie. La întrebările lui K. S. Stanislavski despre piesă, Cehov îi răspunde (28 iulie 1903) următoarele: „Piesa încă nu-i gata, merge greu. Sunt de vină lenea, timpul deosebit de frumos şi dificultăţile temei alese.” La 22 august, în scrisoarea adresată lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko, Cehov precizează chestiunca decorului: „Decorurile le-am redus la minimum, râul l-am înlocuit cu un paraclis şi cu o fântână, în actul al doilea va fi o «câmpie verde», «un drum» şi «priveliştea care se pierde în zare», puţin obişnuită pentru o scenă.” Din toate aceste precizări se poate deduce că în această perioadă Cehov lucra la actul al doilea.

În scrisoarea adresată lui Vl. I. Nemirovici-Dancenko (2 septembrie 1903), Cehov comunică: „Piesa (dacă voi continua să lucrez în ritmul în care am lucrat până acum) va fi terminată în curând, fii fără grijă. Greu, din cale-afară de greu a fost actul al doilea, dar după cât mi se pare n-a ieşit rău. Piesa va fi o comedie.” Pe la jumătatea lui septembrie, Cehov scrie că piesa e terminată: „Piesa e ca şi terminată. Ar trebui s-o transcriu, dar mă împiedică boala, iar de dictat nu pot.” (din scrisoarea adresată lui M. A. Cilenov, 13 septembrie 1903) Acelaşi lucru îl relatează şi într-o scrisoare către M. P. Alexeeva, din 15 septembrie; „Unele pasaje nu-mi plac deloc, le modific şi apoi le transcriu” (din scrisoarea către O. L. Knipper, din 3, 7, 9 şi 12 octombrie). În scrisoarea adresată lui K. S. Alexeev (Stanislavski) la 10 octombrie, Cehov îi comunică: „Transcriu piesa pe curat pentru a doua oară, iată de ce întârzii atât. Am s-o trimit peste trei zile.” La 14 octombrie, Cehov spune într-o scrisoare către O, L. Knipper; „Nici nu-mi vine să cred că nu mai lucrez la piesă. Ştii, de două ori a trebuit s-o transcriu.” Trimiţându-i piesa, Cehov n-o considera încă în formă definitivă: „Dacă piesa nu va merge, nu te-ntrista, şi nu-ţi pierde curajul… Peste o lună am s-o modific în aşa fel, încât n-ai s-o mai recunoşti. Am lucrat la ea îngrozitor de mult, cu întreruperi lungi, cu dureri de stomac, sâcâit de tuse.” (din scrisoarea către O. L. Knipper, din 17 octombrie) Cehov îşi exprimă intenţia să refacă piesa şi în scrisoarea din 23 octombrie 1903, adresată tot ei.

În noiembrie 1903, textul piesei a fost înaintat cenzurii. Cenzorul a exclus două pasaje. Dăm mai jos cu litere cursive textele excluse. În actul al doilea, după cuvintele lui Trofimov: „Toţi îşi iau aere grave, fac nişte mutre întunecate şi vorbesc numai despre lucruri importante, filozofează”, cenzura a tăiat: „Îţi timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume, dorm fără perne, câte treizeci-patruzeci într-o cameră, năpădiţi de ploşniţe, în duhoare, umezeală şi promiscuitate…” Tot în actul al doilea, într-o altă replică a lui Trofimov, care începe cu cuvintele: „Toată Rusia e livada noastră…”, următoarele cuvinte au fost tăiate de cenzură: „Aţi fost stăpâni peste suflete vii şi asta v-a stricat într-atât pe toţi, toţi care au trăit înainte şi care trăiesc şi acum, încât nici mama dumitale, nici dumneata, nici unchiul dumitale nu băgaţi de seamă că trăiţi pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i lăsaţi măcar să vă intre în casă…”

În decembrie, Cehov asistă regulat la repetiţiile piesei (vezi scrisorile lui Cehov către F. D. Batiuşkov, 21 decembrie şi lui A. N. Pleşceev, decembrie 1903). Se vede că textul piesei a suferit unele modificări atât în perioada repetiţiilor cât şi în cursul primelor spectacole. Despre una dintre modificările acestea, probabil de o importanţă mai mare, povesteşte K. S. Stanislavski: „Piesa nu mergea. Mai cu seamă actul al doilea. Din punct de vedere scenic el n-are niciun sens precis, nici acţiune şi părea foarte monoton în timpul repetiţiilor. Şi tocmai această atmosferă de trândavă lâncezeală trebuia să fie redată în aşa fel încât să stârnească interesul, ceea ce nu ne reuşea… Tot actul al doilea ni se părea exagerat de lung şi când Cehov a sosit la Moscova i-am cerut voie să suprimăm o scenă de la sfârşitul actului. Se vede că rugămintea noastră i-a pricinuit durere, fiindcă scriitorul a pălit, dar după un moment de ezitare şi-a revenit şi ne-a răspuns: «Bine, tăiaţi!» După primele spectacole, Cehov a schimbat sfârşitul acestui act, scoţând din el scena finală care venea îndată după scena dintre Trofimov şi Ania, cu care se încheie în prezent actul al doilea.” (Reci, 1914, nr. 177)

În urma rugăminţii lui Gorki, Cehov şi-a încredinţat piesa spre publicare în culegerea asociaţiei Znanie (vezi scrisorile lui Cehov către O. L. Knipper din 17 octombrie şi 3 noiembrie şi telegrama expediată de Gorki lui Cehov din 16 octombrie 1903). Din diferite motive, numărul culegerii Znanie, în care trebuia să apară piesa, întârzia. Intre timp intră sub tipar o ediţie separată a piesei, editată de A. F. Marks. Ambele ediţii apar aproape simultan, în iunie 1904. Textul piesei este identic în ambele ediţii.

Comparând manuscrisul original, aflat în păstrarea Bibliotecii de Stat V. I. Lenin, cu ediţiile apărute în 1904, putem urmări ultimele faze ale muncii autorului la text.

Autorul a făcut numeroase modificări stilistice. Cele mai multe modificări au fost în actul al doilea, în care, pe lângă modificări de stil, Cehov mai face unele inversiuni de text, înlocuieşte cuvintele, schimbă ordinea frazelor, în special la începutul şi sfârşitul actului. Publicăm textul din 1904.

În perioada când lucra la piesă, găsim în corespondenţa lui Cehov numeroase precizări şi indicaţii cu privire la personaje şi la piesă în ansamblul ei. „Până la urmă, în loc de dramă mi-a ieşit o comedie, pe alocuri chiar farsă…” (Vezi scrisoarea către M. Alexeeva-Lilina, 15 septembrie 1903) Cehov era preocupat ca Ania să nu vorbească pe un ton „plângăreţ”, şi, în general, să nu fie prea mulţi eroi „care plâng”. „Adesea întâlneşti la mine indicaţia «printre lacrimi», dar aceasta nu arată decât o dispoziţie a personajului, nu lacrimi…” (din scrisoarea adresată lui V. I. Nemirovici-Dancenko, 23 octombrie 1903) În scrisoarea sa către O. L. Knipper (19 octombrie 1903), găsim următoarea precizare despre Trofimov: „Păi, Trofimov mereu e deportat şi mereu dat afară din universitate – cum aş putea vorbi despre aceste amănunte?!”

În decembrie 1903, Cehov a asistat la repetiţiile piesei. După cum relatează K. S. Stanislavski, Cehov era foarte atent la toate detaliile spectacolului. Unele amănunte în legătură cu punerea în scenă a piesei nu-l mulţumeau. În scrisoarea sa adresată lui V. K. Harkevici (13 ianuarie 1904), el spune: „Cred că premiera va avea loc la 17 ianuarie. Treaba merge greu, nu mă prea aştept la succes.” Nici primele spectacole nu l-au mulţumit. A doua zi după spectacol (18 ianuarie 1904), Cehov scrie lui I. L. Şceglov: „Ieri a avut loc premiera piesei mele, din care cauză mă aflu într-o dispoziţie nu tocmai bună”. Jocul actorilor i se părea „confuz, inexpresiv” (din scrisoarea adresată lui F. D. Batiuşkov la 19 ianuarie 1904). În scrisorile sale către O. L. Knipper, Cehov îşi exprima nemulţumirea faţă de tratarea, în linii mari, a piesei: „De ce pe afişe şi în anunţurile din ziare piesa e denumită cu atâta insistenţă dramă? Nemirovici şi Alexeev (Stanislavski) văd în ea cu totul altceva decât am scris eu şi sunt gata să bag mâna în foc că niciunul dintre ei n-a citit-o măcar o dată cu atenţie.” (10 aprilie 1904)

Critica considera că ideea predominantă a piesei este prăbuşirea vechii orânduiri nobiliare. Se spunea că piesa „pune un monument pe mormântul simpaticilor trândavi” (Rusi, 1904, nr. 110). „Nimeni până la Cehov n-a analizat atât de profund mentalitatea care generează această lipsă de simţ practic, această neputinţă şi inadaptabilitate” (Mir bojii, 1904, nr. 8). Aceleaşi aprecieri găsim şi în Russkoie slovo, 1904, nr. 19; Russkie vedomosti, 1904, nr. 9 etc. Majoritatea criticilor se arătau nemulţumiţi de figurile lui Lopahin şi Trofimov (Jurnal dlea vseh, 1904, nr. 19; Mir bojii, 1904, nr. 8; Naucinoie slovo, 1904, nr. 3; Teair i iskussivo, 1904, nr. 12 etc). Se emitea părerea că „reprezentanţii tinerei generaţii” – Trofimov şi Ania – sunt slab conturaţi, n-au siguranţă, le lipseşte avânt şi încredere în sine (Teair i iskusstvo, 1904, nr. 3; Novîi puii, 1904, mai; Russkie vedomosti, 1904, nr. 9). A. V. Lunacearski sublinia, din punct de vedere al conţinutului ideologic al piesei, impresia de neputinţă în faţa vieţii, pe care ţi-o lasă eroii lui Cehov (Kievskie otkliki, 1904, nr. 246). Unii recenzenţi remarcau filiaţiunea directă a piesei Livada de vişini cu piesele precedente ale lui Cehov (Naucinoie slovo, 1904, nr. 3; Jurnal dlea vseh, 1904, nr. 9).