ACTUL AL TREILEA

Salon, despărţit de o sală mare printr-o arcadă. Candelabrul e aprins. Se aude din antreu orchestra evreiască amintită în actul al doilea. Seara. În sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov-Pişcik: „Promenade à une paire!” Intră în sufragerie prima pereche: Pişcik şi Charlotta Ivanovna; a doua: Trofimov şi Liubov Andreevna; a treia: Ania şi funcţionarul de la poştă; a patra: Varia cu şeful de gară etc. Varia plânge încet şi îşi şterge ochii dansând. În ultima pereche Duniaşa. Toate perechile traversează salonul. Pişcik strigă: „Grand rond, balancez” şi „Les cavaliers a genoux et remerciez vos dames!” Firs, în frac, serveşte pe o tavă sifon. Intră în salon Pişcik şi Trofimov.

PIŞCIK: De felul meu sunt pletoric! Am şi avut până acum două atacuri. Mi-e greu să dansez. Dar vorba aia: când eşti cu lupii, trebuie să urli… Sunt sănătos ca un cal. Răposatul taică-meu, mare ghiduş – fie-i ţărâna uşoară – spunea că vechiul nostru neam al Simeonov-Pişcikilor se trage din calul pe care Caligula l-a făcut senator… (se aşază) De altceva însă mă plâng: n-am bani. Flămândul codri visează… (adoarme şi se trezeşte sforăind) Aşa sunt şi eu… nu mi-e gândul decât la bani…

TROFIMOV: E adevărat că aduci oarecum cu un cal!

PIŞCIK: Ei, şi ce e cu asta? Calul e un animal de nădejde… Poţi să-l şi vinzi…

(din camera vecină se aude zgomotul bilelor de biliard; Varia apare sub arcadă)

TROFIMOV (o tachinează): Madame Lopahina! Madame Lopahina!

VARIA (supărată): Boierul năpârlit!

TROFIMOV: Da, eu sunt boierul năpârlit şi mă mândresc cu asta!

VARIA (cu amărăciune): I-am chemat pe muzicanţi, dar cu ce o să-i plătim? (pleacă)

TROFIMOV (lui Pişcik): Dacă ai fi folosit în alt fel energia pe care ai cheltuit-o toată viaţa dumitale, umblând după bani pentru plata dobânzilor, ai fi putut până la sfârşit să răstorni pământul!

PIŞCIK: Nietzsche… Filozoful… marele, celebrul gânditor, acest om cu mintea colosală, spune undeva în operele lui că ai voie să falsifici bani.

TROFIMOV: L-ai citit dumneata pe Nietzsche…

PIŞCIK: De citit chiar, nu! Dar mi-a spus Daşenka. În situaţia în care sunt eu acum, nu-mi mai rămâne decât să fabric bani falşi… Poimâine trebuie să plătesc trei sute şi zece ruble… De-o sută treizeci am făcut rost. (îşi pipăie buzunarul, speriat) Au dispărut banii! I-am pierdut! (printre lacrimi) Unde-s banii? (bucuros) Uite-i, în căptuşeală… M-au trecut sudorile…

(intră Liubov Andreevna şi Charlotta Ivanovna)

LIUBOV ANDREEVNA (cântă încet o lezghincă): De ce întârzie atât Leonid? Ce face la oraş? (către Duniaşa) Duniaşa, dă-le ceai muzicanţilor…

TROFIMOV: Pesemne nu s-a ţinut licitaţia.

LIUBOV ANDREEVNA: Nu era nimerit să chemăm muzicanţii şi nici să dăm balul… Ei, nu-i nimic… (se aşază şi fredonează încet)

CHARLOTTA (îi dă lui Pişcik un joc de cărţi): Uite un pachet de cărţi. Gândeşte-te la o carte.

PIŞCIK: M-am gândit!

CHARLOTTA: Acum amestecă-le! Aşa! Dă-le-ncoace, dragă domnule Pişcik. Eins, zwei, drei! ^xxxiii Şi acuma caut-o în buzunarul dumitale.

PIŞCIK (scoate cartea din buzunar): Opt de pică. E adevărat! (mirându-se) Ia te uită!

CHARLOTTA (ţinând cărţile în palmă către Trofimov): Spune-mi repede ce carte e deasupra?

TROFIMOV: Dama de pică.

CHARLOTTA: Este! (către Pişcik) Şi ce carte e dedesubtul ei?

PIŞCIK: Asul de cupă.

CHARLOTTA: Este! (îşi bate palma. Cărţile dispar) A, ce vreme frumoasă e azi! (îi răspunde un glas tainic de femeie ca de sub podea) „O, da, vremea-i splendidă, domnişoară!” Eşti idealul meu… (glasul) „Şi dumneata, domnişoară, îmi placi foarte mult”.

ŞEFUL GĂRII (aplaudând): Bravo, doamnă ventrilocă!

PIŞCIK (mirându-se): Ia te uită! Fermecătoarea mea Charlotta Ivanovna. Sunt îndrăgostit lulea de dumneata.

CHARLOTTA: Îndrăgostit? (dând din umeri) Dumneata poţi să iubeşti? Gutter Mensch, aber schlechter Musikant! ^xxxiv

TROFIMOV (îl bate pe Pişcik pe umăr): Ei, ce mai spui, cal bătrân?

CHARLOTTA: Rog atenţie. Altă scamatorie, (ia de pe scaun un pled) Iată un pled, foarte frumos, de vânzare. (îl scutură) Nu vrea nimeni să-l cumpere?

PIŞCIK (mirându-se): Ia te uită!

CHARLOTTA: Eins, zwei, drei! (ridică repede pledul; după pled se află Ania; face o reverenţă, aleargă spre mama ei, o îmbrăţişează şi se întoarce repede în sală; entuziasm general)

LIUBOV ANDREEVNA (aplaudă): Bravo! Bravo!

CHARLOTTA: Încă ceva. Eins, zwei, drei! (ridică pledul; după pled se află Varia şi se înclină)

PIŞCIK (mirându-se): Ia te uită!

CHARLOTTA: Gata! (aruncă pledul pe Pişcik, face o reverenţă şi fuge în sală)

PIŞCIK (aleargă după ea): A, hoţoaico! Aţi văzut-o? (iese)

LIUBOV ANDREEVNA: Leonid tot n-a venit!… Nu înţeleg ce face atâta în oraş! Cred că totul trebuie să se fi isprăvit. Ori s-a vândut proprietatea, ori nu s-a ţinut licitaţia. De ce să ne lase atâta vreme în nesiguranţă?

VARIA (câutând s-o liniştească): Sunt sigură că unchiul a răscumpărat-o!

TROFIMOV (cu ironie): Da.

VARIA: Mătuşica i-a trimis o procură să cumpere proprietatea pe numele ei, cu trecerea datoriei. O fi făcut asta pentru Ania. Sunt sigură că Dumnezeu l-a ajutat pe unchiul s-o cumpere.

LIUBOV ANDREEVNA: Mătuşica din Jaroslavl a trimis cincisprezece mii de ruble ca să cumpărăm proprietatea pe numele ei, în noi nu are încredere. Dar banii ăştia nu ajung nici ca să plătească dobânzile. (îşi acoperă faţa cu mâinile) Astăzi se hotărăşte soarta mea, soarta…

TROFIMOV (o tachinează pe Varia): Madame Lopahina!

VARIA (supărată): Veşnicul student! De două ori te-au dat afară din universitate!

LIUBOV ANDREEVNA: De ce te superi, Varia? Te tachinează cu Lopahin, ei şi ce? Vrei să te măriţi cu el?… Mărită-te. E un om bun şi interesant. Nu vrei? Nu te mărita, nimeni nu te sileşte, drăguţa mea…

VARIA: Trebuie să ţi-o spun fără înconjur, măicuţă: mă gândesc serios la asta. E un om bun şi îmi place.

LIUBOV ANDREEVNA: Atunci mărită-te! Nu înţeleg ce mai aştepţi!

VARIA: Dar bine, mamă, doar n-o să-l cer eu în căsătorie! Sunt doi ani de când toţi îmi vorbesc de el, şi numai el nu spune nimic, sau face glume. Eu îl înţeleg. Acum umblă după avere, îşi are treburile lui şi n-are timp să se gândească la mine. Dacă aş avea bani, măcar o sută de ruble, aş lăsa toate şi m-aş duce departe. Aş intra la mănăstire.

TROFIMOV: Ce dumnezeiască fericire!

VARIA (lui Trofimov): Un student n-ar trebui să spună prostii! (cu blândeţe printre lacrimi) Ce urât te-ai făcut, Petea. Cum ai îmbătrânit! (către Liubov Andreevna, încetând a mai plânge) Dar uite, mamă, eu nu pot să stau fără treabă. În fiecare clipă trebuie să fac ceva!

(intră Iaşa)

IAŞA (abia stăpânindu-şi râsul): Epihodov a rupt un tac… (iese)

VARIA: Ce caută Epihodov aici? Cine i-a dat voie să joace biliard? Eu nu mai înţeleg oamenii ăştia! (iese)

LIUBOV ANDREEVNA: Nu o mai tachina, Petea. Nu vezi că şi aşa e destul de mâhnită?

TROFIMOV: Prea se prăpădeşte cu firea! Prea se amestecă în câte nu o privesc. Toată vara nu ne-a dat pace, Aniei şi mie. Se temea să nu ne îndrăgostim unul de altul! Ce-i pasă ei? Şi afară de asta, nu i-am dat niciun prilej să gândească aşa cum gândeşte! Sunt atât de departe de astfel de banalităţi! Noi suntem mai presus de dragoste!

LIUBOV ANDREEVNA: Eu însă, din păcate, cred că sunt mai prejos! (foarte neliniştită) Dar de ce nu se-ntoarce Leonid? Aş vrea numai să ştiu: s-a vândut sau nu? Mi-e atât de greu să-mi închipui că s-ar putea întâmpla o astfel de nenorocire, încât nici nu mai ştiu ce să cred! Îmi pierd capul. Sunt în stare să ţip, să fac vreo prostie. Salvează-mă, Petea! Spune ceva, vorbeşte!

TROFIMOV: Dacă s-a vândut sau nu s-a vândut astăzi proprietatea, nu-i totuna? De mult s-a hotărât cu ea, fără putinţă de revenire. Liniştiţi-vă, dragă doamnă! Nu trebuie să vă mai minţiţi singură. Măcar o dată priviţi adevărul în faţă.

LIUBOV ANDREEVNA: Adevărul? Care adevăr? Dumneata ştii unde e adevărul şi unde nu e. Dar eu parcă am orbit. Nu mai văd nimic. Dumneata rezolvi curajos toate problemele mari ale vieţii. Dar spune-mi, dragul meu: nu cumva pentru că eşti tânăr şi pentru că n-ai avut încă timp să suferi din cauza vreuneia dintre aceste probleme? Şi dacă priveşti viitorul cu încredere, să nu fie pentru că nu vezi şi nu aştepţi nimic care să te îngrozească, deoarece viaţa e încă ascunsă ochilor dumitale tineri? Eşti mai îndrăzneţ, mai cinstit, mai adânc decât noi. Dar gândeşte-te mai bine şi fii cât de cât mai mărinimos. Cruţă-mă! M-am născut aici, aici au trăit tata şi mama, aici a trăit şi bunicul meu. Iubesc casa asta. Nu-mi vine să cred că aş putea trăi fără livada de vişini. Şi dacă ea trebuie neapărat să fie vândută, ei bine, vindeţi-mă şi pe mine împreună cu ea… (îl îmbrăţişează pe Trofimov şi-l sărută pe frunte) Şi fiul meu s-a înecat tot aici… (plânge) Fie-ţi milă de mine. Eşti un om bun.

TROFIMOV: Ştiţi, vă compătimesc din toată inima.

LIUBOV ANDREEVNA: Altfel ar fi trebuit să spui lucrul ăsta… altfel… (scoate batista, îi cade o telegramă) Nici nu ştii ce povară simt astăzi pe suflet! Aici e prea mult zgomot. Inima îmi tresare la fiecare mişcare. Tremur toată. Şi nu pot nici să mă închid în odaia mea. Mi-e frică de singurătate. Nu mă judeca aspru, Petea… Ţin foarte mult la dumneata, ca la o rudă apropiată. Bucuroasă ţi-aş da-o pe Ania, ţi-o jur! Dar vezi, dragul meu, trebuie mai întâi să-ţi isprăveşti studiile. Nu faci nimic. Laşi să te arunce soarta dintr-un loc într-altul. E foarte ciudat… Nu-i aşa? Şi cu barba ce ai de gând, că nu vrea să crească deloc… (râde) Ce caraghios eşti!

TROFIMOV (ridică telegrama): Nu ţin să fiu frumos!

LIUBOV ANDREEVNA: E o telegramă de la Paris. În fiecare zi primesc câte una. Ieri una, azi alta. Nebunul acela iar s-a îmbolnăvit, iar îi merge prost, îmi cere iertare, mă imploră să vin şi, într-adevăr ar trebui să plec la Paris, să stau lângă el. Te uiţi la mine aspru, dar ce pot face, Petea? Ce pot să fac? E bolnav, singur şi nenorocit! Cine o să-l îngrijească acolo? Cine o să-l împiedice să facă prostii? Cine o să-i dea doctoriile la timp? Şi de ce m-aş mai ascunde şi aş tăgădui, când e limpede că-l iubesc. Îl iubesc… îl iubesc… E ca o piatră care-mi stă legată de gât şi mă trage la fund, dar vezi, eu iubesc piatra asta şi nu pot fără ea. (îi strânge mâna lui Trofimov) Nu mă judeca rău, Petea. Mai bine taci şi nu-mi spune nimic…

TROFIMOV (printre lacrimi): Dar pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, iertaţi-mi sinceritatea: uitaţi că v-a furat?

LIUBOV ANDREEVNA: Nu, nu, nu! Să nu spui aşa ceva! (îşi astupă urechile)

TROFIMOV: E o secătură. Dumneavoastră sunteţi singura care n-aţi aflat-o încă. E un ticălos, un om de nimic.

LIUBOV ANDREEVNA (supărată, dar reţinută): Cu toţi cei douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani ai dumitale, Petea, nu eşti decât un licean.

TROFIMOV: Ei şi?!

LIUBOV ANDREEVNA: La vârsta dumitale e timpul să fii bărbat, să-i înţelegi pe cei ce iubesc şi să fii iubit la rândul dumitale… să te îndrăgosteşti şi dumneata! (supărată) Da, da! Aşa e! Şi nu-mi mai vorbi de curăţenia dumitale sufletească, că nu eşti decât un bleg, un biet caraghios, o pocitanie…

TROFIMOV (îngrozit): Ce spune?!

LIUBOV ANDREEVNA: „Sunt mai presus de iubire!” Nu eşti mai presus de iubire, ci cum spune Firs, eşti un târâie-brâu. La vârsta dumitale să nu ai o iubită!…

TROFIMOV (îngrozit): E înspăimântător! Ce spune?! (se îndreaptă repede spre sală, apucându-se de cap) E înspăimântător… Nu mai pot!… Mă duc… plec! (iese, dar se întoarce în aceeaşi clipă) Între noi totul s-a sfârşit! (iese în antreu)

LIUBOV ANDREEVNA (îi strigă din urmă): Petea, nu pleca! Caraghiosule! Am glumit, Petea!

(din antreu se aud paşi grăbiţi pe scară, apoi deodată cineva se prăbuşeşte cu zgomot – Ania şi Varia scot un ţipăt; în acelaşi timp se aud râsete)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce s-a întâmplat?

(intră Ania)

ANIA (râzând): Petea a căzut pe scară. (iese repede)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce om sucit mai e şi Petea!

(şeful de gară se opreşte în mijlocul sălii şi declamă „Păcătoasa” de Alexei Tolstoi; toţi îl ascultă; dar abia a declamat câteva versuri şi din antreu se aude un vals; şeful de gară tace; toţi dansează; din antreu intră Trofimov, Ania, Varia şi Liubov Andreevna)

LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Petea, suflet curat… Îţi cer iertare… Hai să dansăm… (valsează cu Petea)

(Ania şi Varia dansează împreună; Firs intră şi îşi pune bastonul lângă uşa laterală, Iaşa intră şi el din salon şi priveşte dansul)

IAŞA: Ce mai spui, moşule?

FIRS: Nu sunt în apele mele. Înainte, la balurile noastre dansau generali, baroni, amirali, dar acum trimitem după funcţionarul de la poştă şi după şeful de gară. Şi nici ăştia nu vin cu plăcere. Simt că mă duc. Răposatul meu stăpân, bunicul dumnealor, ne dădea la toţi, orice boală am fi avut, să înghiţim ceară roşie. De douăzeci de ani iau ceară roşie în fiecare zi, ba chiar şi mai de mult. Poate de aia mai trăiesc.

IAŞA: M-ai plictisit, moşule. (cască) Măcar de-ai crăpa mai repede!

FIRS: Ei, şi tu, târâie-brâu! (bombăneşte)

(Trofimov şi Liubov Andreevna dansează în sală şi apoi în salon)

LIUBOV ANDREEVNA: Merci. Vreau să stau jos… (se aşază) Am obosit.

(intră Ania)

ANIA (emoţionată): Chiar acum spunea un om la bucătărie că livada de vişini a fost vândută azi!

LIUBOV ANDREEVNA: Şi cine a cumpărat-o?

ANIA: A plecat fără să spună. (dansează cu Trofimov şi trec în sală)

IAŞA: A fost un bătrân care flecărea la bucătărie. Nu-i de pe la noi.

FIRS: Şi Leonid Andreevici tot n-a venit! Şi-a luat un pardesiu subţire. O să răcească. Of, ce ţi-e şi cu tinereţea asta!

LIUBOV ANDREEVNA: Simt că-nnebunesc! Du-te, Iaşa, şi află cui a fost vândută livada!

IAŞA: Da’ bătrânul a plecat de mult! (râde)

LIUBOV ANDREEVNA (puţin înciudată): De ce râzi? De ce te bucuri?

IAŞA: Caraghios mai e şi Epihodov ăsta. Un tont. Nouăzeci şi nouă de nenorociri!

LIUBOV ANDREEVNA: Încotro o să apuci, Firs, dacă s-a vândut livada?

FIRS: Încotro îmi veţi porunci.

LIUBOV ANDREEVNA: Dar ce-i cu tine? Eşti bolnav? Du-te şi te culcă!

FIRS: Da… (zâmbind) Să mă duc să mă culc? Şi dacă mă duc, cine mai serveşte aici? Cine se mai gândeşte la toate? Sunt singur pentru toată casa!

IAŞA (către Liubov Andreevna): Dacă sunteţi bună, daţi-mi voie să vă fac o rugăminte: de mai plecaţi cumva la Paris, fie-vă milă şi luaţi-mă cu dumneavoastră. Hotărât lucru, aici nu mai pot rămâne. (priveşte în jur, cu jumătate glas) Ce să vă mai spun! Le ştiţi şi dumneavoastră: ţara asta incultă, oameni stricaţi, fără să mai vorbesc de plictiseală, de mâncare proastă la bucătărie şi de acest Firs care umblă prin toată casa şi bodogăneşte numai nerozii! Fiţi bună şi luaţi-mă cu dumneavoastră!

(intră Pişcik)

PIŞCIK: Un vals, frumoasa mea? (Liubov Andreevna pleacă cu el) Voi împrumuta totuşi de la dumneavoastră, fermecătoarea mea Liubov Andreevna, o sută optzeci de ruble. (dansează) Da, da! O sută optzeci de ruble!… (trec în sală)

IAŞA (cântă încet): „Vei înţelege oare zbuciumul sufletului meu?”

(în sală, guvernanta, cu joben cenuşiu şi pantaloni cadrilaţi, dă din mâini şi ţopăie; se aud strigăte: „Bravo, Charlotta Ivanovna!”)

DUNIAŞA (se opreşte să se pudreze): Domnişoara mă pune să dansez că sunt prea mulţi cavaleri şi prea puţine doamne. Dar mie dansul îmi dă ameţeli şi bătăi de inimă, Firs Nikolaevici! Funcţionarul de la poştă mi-a spus adineauri nişte lucruri care mi-au tăiat răsuflarea.

(muzica încetează)

FIRS: Ce ţi-a spus?

DUNIAŞA: Dumneata, zice, eşti ca o floare…

IAŞA (cască): Auzi, necioplitul… (iese)

DUNIAŞA: Ca o floare! Sunt o fată atât de simţitoare! Mă înnebunesc după vorbele drăgăstoase.

FIRS: N-ai să sfârşeşti bine.

(intră Epihodov)

EPIHODOV: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nici nu mă bagi în seamă… Parc-aş fi un gândac. (oftează) Aşa e viaţa!

DUNIAŞA: Ce doreşti?

EPIHODOV: Fără nicio îndoială, poate că ai dreptate. (oftează) Dar, desigur, privind din punct de vedere, atunci dumneata – îmi permiţi să mă exprim astfel şi iartă-mă pentru sinceritatea mea – dumneata m-ai adus în stare de spirit. Eu îmi cunosc soarta. În fiecare zi mi se întâmplă câte o nenorocire şi m-am obişnuit într-atâta, încât îmi privesc viaţa cu un zâmbet pe buze. Mi-ai dat cuvântul şi, deşi eu…

DUNIAŞA: O să vorbim noi de asta mai târziu. Acum lasă-mă-n pace, te rog. Sunt furată de visurile mele… (se joacă cu evantaiul)

EPIHODOV: În fiecare zi mi se întâmplă câte o nenorocire, dar îmi voi permite să mă exprim astfel: eu la toate zâmbesc, ba şi râd.

(intră Varia din sală)

VARIA: Tot n-ai plecat, Semion? Ce lipsă de respect! (către Duniaşa) Pleacă de-aici, Duniaşa. (lui Epihodov) Ba joci biliard şi rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir.

EPIHODOV: Dă-mi voie să mă exprim aşa, că dumneata n-ai de ce să-mi ceri socoteală!

VARIA: Nu-ţi cer socoteală. Îţi vorbesc. Umbli tot timpul de colo până colo şi nu faci nimic. Ţinem un contabil şi nu ştim de ce!

EPIHODOV (ofensat): Dacă lucrez, sau mă plimb, sau mănânc, sau joc biliard, asta s-o judece numai cei care se pricep şi sunt superiorii mei.

VARIA: Îndrăzneşti să-mi răspunzi astfel? (izbucneşte) Îndrăzneşti? Adică eu nu pricep nimic? Ieşi afară! Să nu te mai văd!

EPIHODOV (înfricoşat): Vă rog să vă exprimaţi într-un mod mai delicat.

VARIA (ieşindu-şi din fire): Ieşi afară! Imediat! Afară! (el se îndreaptă spre uşă, ea după el) Nouăzeci şi nouă de nenorociri! Să nu te mai prind pe aici! Să nu te mai văd în ochi! (Epihodov iese; de după uşă se aude glasul lui: „Mă voi plânge de dumneata.”) A, te mai întorci? (apucă bastonul pe care Firs l-a pus lângă uşă) Vino! Vino, că-ţi arăt eu ţie! Ai venit? Ai venit? Atunci poftim! (învârteşte bastonul; în clipa aceasta intră Lopahin)

LOPAHIN: Vă foarte mulţumesc!

VARIA (supărată, pe un ton glumeţ): Te rog să mă ierţi!

LOPAHIN: Nu face nimic. Îţi mulţumesc numai pentru amabila dumitale primire.

VARIA: N-ai pentru ce! (se îndepărtează, apoi priveşte înapoi şi întreabă blând) Te-am lovit?

LOPAHIN: Nu-i nimic. O să-mi iasă un cucui cât toate zilele şi atâta tot!

GLASURI ÎN SALĂ: A venit Lopahin! Iermolai Alexeici!

PIŞCIK: El e! În carne şi oase! (Pişcik şi Lopahin se sărută) Dragul meu, sufletul meu, miroşi a coniac. Şi noi ne veselim aici.

(intră Liubov Andreevna)

LIUBOV ANDREEVNA: Dumneata eşti, Iermolai Alexeici? De ce aşa târziu? Unde-i Leonid?

LOPAHIN: Leonid Andreici a venit cu mine. E aici…

LIUBOV ANDREEVNA (agitată): Ei? S-a ţinut licitaţia? Vorbeşte!

LOPAHIN (stânjenit, temându-se să-şi arate bucuria): Licitaţia s-a sfârşit pe la ora patru… Dar noi am pierdut trenul. A trebuit să-l aşteptăm pe cel de nouă şi jumătate. (oftând din greu) Uf! Sunt puţin ameţit…

(intră Gaev; în mâna dreaptă are nişte pachete, cu stânga îşi şterge lacrimile)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce e, Leonea? Vorbeşte! (nerăbdătoare, printre lacrimi) Pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte!…

GAEV (nu-i răspunde nimic, făcând doar un gest evaziv cu mâna; către Firs, plângând): Ia astea… uite anchois, cherci… Am fost în aşa hal că n-am mâncat nimic azi. (uşa sălii de biliard e deschisă, se aude zgomotul bilelor şi glasul lui Iaşa: „Şapte şi optsprece!”; expresia feţei lui Gaev se schimbă, nu mai plânge) Sunt foarte obosit! Ajută-mă să mă schimb, Firs.

(pleacă din sală, după el Firs)

PIŞCIK: Ce-a fost la licitaţie? Povesteşte!

LIUBOV ANDREEVNA: S-a vândut livada de vişini?

LOPAHIN: S-a vândut!

LIUBOV ANDREEVNA: Cine a cumpărat-o?

LOPAHIN: Eu am cumpărat-o!

(pauză)

(Liubov Andreevna e distrusă; ar cădea dacă nu s-ar rezema de scaun şi de masă; Varia scoate cheile de la brâu, le aruncă pe duşumea, în mijlocul salonului şi pleacă)

LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! Staţi, domnilor, vă rog, că mi se-ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! (râde) Când am ajuns la licitaţie, Deriganov era acolo. Leonid Andreici n-avea decât cincisprezece mii de ruble la el, şi Deriganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Când am văzut cum stau lucrurile m-am încăierat cu el şi am dat patruzeci de mii. El – patruzeci şi cinci, eu – cincizeci şi cinci de mii. Aşadar, el urca din cinci în cinci, iar eu din zece în zece… Şi aşa am mers până la sfârşit! Eu am dat nouăzeci de mii peste datorie şi mie mi-a rămas. Livada de vişini e acum a mea. A mea! (râde ca hohote) Doamne, Dumnezeule, livada de vişini e a mea! Spuneţi-mi, sunt beat, sunt în toate minţile mele, nu mi se năzare? (tropăind) Nu râdeţi de mine! Dacă tata şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întâmplat, cum Iermolai al lor, cel bătut, care abia ştia să citească, care umbla desculţ iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate din lume! Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, unde nu erau lăsaţi nici în bucătărie… Visez… aiurez, poate că mi se pare… E o scornire a închipuirii voastre, învăluită de întunecimea necunoscutului. (ridicând cheile şi zâmbind ca blândeţe) A aruncat cheile! Vrea s-arate că nu mai e stăpână aici!… (sună din chei) Bine. Nu-i nicio supărare! (orchestra îşi acordează instrumentele) Ei, muzicanţi, cântaţi! Vreau să v-aud! Am să vă chem pe toţi să priviţi cum Iermolai Lopahin va izbi cu toporul în livada de vişini şi cum vor cădea pomii la pământ. Vom construi vile, şi nepoţii şi strănepoţii noştri vor apuca aici o viaţă nouă… Să cânte muzica!

(orchestra cântă; Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun şi plânge amar.)

LOPAHIN (pe un ton de mustrare): De ce, de ce nu m-aţi ascultat? Sărmana mea, draga mea Liubov Andreevna, acum nu mai putem întoarce lucrurile! (printre lacrimi) O, de-ar trece toate astea mai repede. De s-ar schimba odată viaţa noastră absurdă şi nefericită!

PIŞCIK (îl ia de mână, cu jumătate de glas): Plânge. Hai să mergem în sală… să o lăsăm singură… Vino cu mine! (îl ia de braţ)

LOPAHIN: Ei, ce e cu voi? Cântaţi mai tare! Faceţi cum vă poruncesc eu! (cu ironie) Vine noul proprietar, stăpânul livezii de vişini! (loveşte din greşeală o măsuţă, gata să răstoarne un candelabru) Pot să plătesc tot! (iese cu Pişcik)

(în sală şi salon nu-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă ghemuită şi plânge amarnic; orchestra cântă în surdină;

intră repede Ania şi Trofimov; Ania se apropie de mama ei şi îngenunchează în faţa ei, Trofimov rămâne la intrarea în sală)

ANIA: Mamă! Plângi, mamă? Buna, draga, scumpa mea mamă, frumoasa mea, te iubesc… te binecuvântez. Livada de vişini a fost vândută, nu mai există. E adevărat, dar nu mai plânge, mamă! Ţi-a mai rămas viaţa înaintea ta, ţi-a rămas sufletul tău frumos şi curat… Să plecăm de aici, să plecăm, scumpa mea, vino cu mine! Vom sădi o livadă nouă, mai frumoasă decât asta, o vei vedea şi ai să înţelegi. Şi o bucurie liniştită, o bucurie adâncă se va lăsa peste sufletul tău, ca soarele în amurg peste zare, şi vei zâmbi, mamă! Să mergem, scumpa mea, să mergem!

Cortina