ACTUL ÎNTÂI
O cameră, care şi acum mai e numită „a copiilor”. Una dintre uşi dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. În curând va răsări soarele. Începutul lui mai; vişinii au înflorit, dar în livadă e încă frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sunt închise. Intră Duniaşa cu o lumânare şi Lopahin cu o carte în mână.
LOPAHIN: A dat Dumnezeu şi a sosit trenul! Cât să fie ceasul?
DUNIAŞA: Aproape două. (stinge lumânarea) Se crapă de ziuă.
LOPAHIN: Cu cât să fi întârziat trenul? Cel puţin cu două ore. (cască şi se întinde) Mare tâmpit mai sunt! Iau drumul până aici ca să-i întâmpin la gară şi când colo mă las furat de somn… Am adormit pe un scaun… Ce rău îmi pare! Ai fi putut să mă trezeşti.
DUNIAŞA: Credeam că aţi plecat. (trage cu urechea) Auzi-i! Mi se pare că vin…
LOPAHIN (ascultă): Nu. Până îşi scot bagajele… Ba una, ba alta… (pauză) Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate… Cum o mai fi? Ce fiinţă cumsecade! Simplă, cu care te-nţelegi de minune!… Ţin minte că pe când eram un mânz, să fi avut cincisprezece ani, răposatul taică-meu, care pe-atunci ţinea o dugheană în sat, mi-a tras un pumn în faţă de m-a podidit sângele pe nas… Veniserăm amândoi la curte, nu mai ţin minte pentru ce, şi el era cam făcut. Liubov Andreevna, tânără şi subţirică pe vremea aceea, m-a dus la spălător, chiar aici, în camera asta a copiilor şi mi-a spus: „Nu mai plânge, ţărănuşule, că-ţi trece până t-ei însura…” (pauză) Ţărănuşule! E drept că tata era ţăran, iar eu port vestă albă şi pantofi galbeni. Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit… Aşa şi cu mine. De îmbogăţit m-am îmbogăţit, am parale cu carul… Dar când stau să chibzuiesc şi să judec mai bine, tot ţăran am rămas… (răsfoieşte cartea) Uite! M-am apucat să citesc cartea asta şi n-am priceput o boabă. Am adormit citind.
(pauză)
DUNIAŞA: Câinii nu s-au liniştit toată noaptea. Au simţit că li se întorc stăpânii.
LOPAHIN: Ce-i cu tine, Duniaşa?
DUNIAŞA: Îmi tremură mâinile. Am să leşin…
LOPAHIN: Prea eşti gingaşă, Duniaşa. Te piepteni şi te îmbraci ca o domnişoară. Nu se cade. Nu trebuie să uiţi cine eşti.
(intră Epihodov cu un buchet de flori; e în haină şi cizme lustruite, care scârţâie; intrând, scapă buchetul din mână)
EPIHODOV (ridicând buchetul): L-a trimis grădinarul ca să-l pui în sufragerie. (îl dă Duniaşei)
LOPAHIN: Adu-mi şi nişte cvas.
DUNIAŞA: Vă aduc. (iese)
EPIHODOV: A căzut brumă, e ger, trei grade, şi vişinii sunt toţi în floare. Nu pot să mă-mpac cu clima asta de la noi! (oftează) Nu pot. Clima noastră nu ne ajută niciodată cum se cuvine. Şi, daţi-mi voie să mai adaug, Iermolai Alexeevici, că mi-am cumpărat alaltăieri cizmele astea şi îndrăznesc să afirm că scârţâie încât nu mai pot suporta! Cu ce să le ung?
LOPAHIN: Da’ dă-mi pace, că mă plictiseşti!
EPIHODOV: Nu e zi de la Dumnezeu să nu mi se întâmple vreo nenorocire. Şi nu mă plâng. M-am obişnuit, ba şi zâmbesc.
(intră Duniaşa şi-l serveşte pe Lopahin cu cvas)
EPIHODOV: Eu mă duc. (se împiedică de un scaun şi-l răstoarnă) Uite… (parcă ar triumfa) Uite, vedeţi? Iertaţi-mi expresia, ce ghinion, ca să zic aşa… e pur şi simplu nemaipomenit! (iese)
DUNIAŞA: Iermolai Alexeevici, am să-ţi mărturisesc că Epihodov m-a cerut în căsătorie.
LOPAHIN: A!
DUNIAŞA: Nu ştiu ce să fac… E un om cumsecade, dar adeseori, când începe să-ţi vorbească, nu pricepi nimic! E frumos ce-ţi spune el, te mişcă, dar nu e de înţeles! Mie, chipurile, îmi place… Mă iubeşte la nebunie, dar se ţin scai de el nenorocirile. În fiecare zi i se-ntâmplă câte ceva. Lumea l-a poreclit „Omul cu nouăzeci şi nouă de nenorociri”…
LOPAHIN (trăgând cu urechea): Mi se pare că sosesc…
DUNIAŞA: Ei sunt. Da’ ce-i cu mine? Simt că mă prinde un fior…
LOPAHIN: Într-adevăr, au sosit! Să mergem să-i întâmpinăm. O să mă recunoască oare? De cinci ani nu ne-am văzut!
DUNIAŞA (emoţionată): Îmi vine rău, nu mă mai ţin picioarele!
(se aud venind două trăsuri; Lopahin şi Duniaşa pleacă grăbiţi; scena e goală; în camerele vecine se aude zgomot; prin scenă trece repede Firs, sprijinit în baston; a fost s-o întâmpine pe Liubov Andreevna; poartă o livrea de modă veche şi joben; vorbeşte cu sine însuşi, dar nu se înţelege ce; zgomotul de după scenă creşte; un glas: „Să trecem pe aici…” Liubov Andreevna, Ania şi Charlotta Ivanovna, cu un câine legat de un lanţ subţire, toate trei în costume de călătorie, Varia cu palton şi broboadă pe cap, Gaev, Simeonov-Pişcik, Lopahin, Duniaşa cu un balot şi o umbrelă, o servitoare cu nişte lucruri; toţi trec prin cameră)
ANIA: Să trecem pe-aici! Mamă, ţi-aduci aminte ce odaie e asta?
LIUBOV ANDREEVNA (bucuroasă, printre lacrimi): Odaia copiilor!
VARIA: Ce frig e! Mi-au îngheţat mâinile! (către Liubov Andreevna) Mamă, odăile dumitale, cea albă şi cea violetă, au rămas aceleaşi.
LIUBOV ANDREEVNA: Odaia copiilor! Ce frumoasă şi ce dragă-mi eşti! Aici dormeam când eram mică… (plânge) Mă simt parcă şi acum copil. (îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia şi din nou pe Gaev) Şi Varia tot mai seamănă cu o călugăriţă, ca şi odinioară! Şi pe Duniaşa am recunoscut-o… (o sărută pe Duniaşa)
GAEV: Trenul a întârziat cu două ore. Ce zici de asta? Ce rânduială!
CHARLOTTA (către Pişcik): Câinele meu mănâncă şi alune!
PIŞCIK (mirat): Nu mai spune!
(ies toţi, afară de Ania şi Duniaşa)
DUNIAŞA: De când v-aşteptăm!… (o ajută pe Ania să-şi scoată paltonul şi pălăria)
ANIA: De patru nopţi n-am închis ochii pe drum… Şi acum sunt îngheţată.
DUNIAŞA: Când aţi plecat, în postul mare, era zăpadă, ger, nu ca acum! Draga mea! (râde şi-o sărută) V-am aşteptat mult, bucuria mea… luminiţa mea… Trebuie să vă spun ceva numaidecât! Nu pot să mai aştept nicio clipă…
ANIA (obosită): Iar o poveste de-a ta?
DUNIAŞA: După Paşti, contabilul Epihodov m-a cerut în căsătorie!
ANIA: Numai la asta ţi-e gândul… (îndreptându-şi părul) Mi-am pierdut toate acele… (e foarte obosită, se clatină)
DUNIAŞA: Nici nu ştiu ce să fac. Mă iubeşte, mă iubeşte aşa de mult!
ANIA (priveşte cu duioşie spre uşa ce dă în odaia ei): Odaia mea, ferestrele mele, parcă nici n-aş fi fost plecată. Sunt acasă la mine! Mâine mă scol dimineaţă şi alerg în livadă… Dac-aş putea să adorm! N-am dormit tot timpul călătoriei! M-a chinuit nu ştiu ce nelinişte…
DUNIAŞA: Piotr Sergheevici a sosit alaltăieri.
ANIA (bucuroasă): Petea!
DUNIAŞA: Doarme în pavilionul băii! Acolo locuieşte. Mi-e teamă – zice el – să nu deranjez. (se uită la ceasul ei de buzunar) Ar fi trebuit să-l trezesc, dar Varvara Mihailovna nu mi-a dat voie. Tu, zice, să nu-l scoli.
(intră Varia cu o legătură de chei la brâu)
VARIA: Duniaşa, fă repede cafeaua!… Mama vrea cafea!
DUNIAŞA: Numaidecât. (iese)
VARIA: Slavă Domnului că aţi venit! Iată-te iarăşi acasă. (cu duioşie) S-a întors sufleţelul meu… Frumuseţea mea a venit!…
ANIA: Prin câte am trecut!
VARIA: Cred!
ANIA: Când am plecat în săptămâna patimilor era frig. Tot drumul Charlotta n-a făcut decât să vorbească şi să ne arate fel de fel de scamatorii. De ce mi-ai mai dat-o pe cap pe Charlotta?
VARIA: Bine, drăguţă, dar la şaptesprezece ani nu puteai pleca singură în străinătate!
ANIA: Iată-ne şi la Paris! E frig şi ninge. Eu vorbesc o franţuzească îngrozitoare. Mama locuieşte la al cincilea etaj. Intru la ea şi dau peste nişte francezi, nişte cucoane, un preot bătrân cu o carte în mână şi fum mult de tutun… O casă neprimitoare. Mi s-a făcut deodată milă de mama. I-am luat atunci capul în mâini şi l-am strâns la piept, de nu-mi venea să-i mai dau drumul. Iar mama mă mângâia întruna şi plângea…
VARIA (printre lacrimi): Nu-mi mai spune, nu-mi mai spune…
ANIA: Vânduse vila de la Menton şi nu-i mai rămăsese niciun ban. Nici mie nu-mi mai rămăsese nicio copeică. Abia am avut cu ce să ne-ntoarcem. Şi mama nu înţelege nimic. În timpul călătoriei mâncam la bufetele din gară; cerea tot ce era mai scump şi dădea chelnerilor câte o rublă bacşiş. Charlotta, la fel. Iaşa cerea şi el o masă întreagă. Era groaznic, Iaşa e lacheul mamei; l-am adus cu noi…
VARIA: L-am văzut, ticălosul!
ANIA: Ei, ia spune-mi, Varia, aţi plătit dobânda?
VARIA: Da’ de unde?!
ANIA: Doamne, Doamne…
VARIA: În august au să vândă moşia…
ANIA: Doamne, Dumnezeule…
LOPAHIN (se uită pe uşă şi behăie): Me-e-e!… (pleacă)
VARIA (printre lacrimi): Ce pumni i-aş mai da!… (ameninţă cu pumnul)
ANIA (o îmbrăţişează pe Varia, în şoaptă): Varia, te-a cerut în căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind) Doar te iubeşte… De ce nu lămuriţi între voi lucrurile? Ce mai aşteptaţi?
VARIA: Cred că n-o să se facă… Nu-şi vede capul de treabă, şi apoi nu-i arde lui de mine… Nici nu-mi dă atenţie. Ţină-l Dumnezeu! Tare mi-e greu să-l întâlnesc… Toţi vorbesc de căsătoria noastră, toţi mă felicită, şi pentru ce? Pentru nimic! Totul e ca un vis. (cu alt ton) Ce frumoasă broşă ai. Ce-i asta? O albină?
ANIA (cu tristeţe): Mi-a cumpărat-o mama. (intră în odaia ei, vorbind vesel, copilăreşte) La Paris m-am suit în balon!
VARIA: S-a întors sufleţelul meu. Frumuseţea mea a venit.
(Duniaşa a intrat între timp cu serviciul de cafea şi fierbe cafeaua)
VARIA (din uşă): Toată ziua cu treburile gospodăriei nu mă gândesc decât la un singur lucru: să te văd odată măritată cu un om bogat. Atunci o să mă liniştesc şi eu şi am să colind mănăstirile. Am să mă duc la Kiev… la Moscova, la toate locurile sfinte… Aş tot umbla… Ce dumnezeiască fericire!
ANIA: Cântă păsările în livadă. Cât să fie ceasul?
VARIA: Aproape trei. E timpul să te culci, draga mea. (trece în camera Aniei) Ce dumnezeiască fericire!
(intră Iaşa cu un pled şi o geantă de călătorie)
IAŞA (trece prin scenă, cu delicateţe): Pot să trec?
DUNIAŞA: Cât p-aci să nu te mai recunosc, Iaşa. Cum te-ai schimbat în străinătate!
IAŞA: Hm!… Dar dumneata cine eşti?
DUNIAŞA: Când ai plecat eram de-o şchioapă… (arată distanţa de la duşumea) Duniaşa, fiica lui Feodor Kozoedov… Nu-ţi mai aduci aminte?
IAŞA: Hm!… Ştrengăroaico! (priveşte-n jur şi o îmbrăţişează. Ea ţipă şi scapă o farfurioară. Iaşa iese grăbit)
VARIA (în uşă, cu glas nemulţumit): Ce s-a mai întâmplat?
DUNIAŞA (printre lacrimi): Am spart o farfurioară…
VARIA: Poartă noroc…
ANIA (ieşind din camera ei): Ar fi trebuit s-o vestim pe mama că Petea e aici.
VARIA: Am spus să nu-l trezească.
ANIA (furată de gânduri): Sunt şase ani de când a murit tata. O lună după aceea s-a înecat în râu fratele meu, Grişa. Un băieţel drăguţ, de şapte ani. Mama n-a mai putut îndura şi atunci a plecat, a plecat fără să mai privească înapoi… (tresare) Ah! Dac’ar şti cum o înţeleg! (pauză) Petea Trofimov era învăţătorul lui Grişa. Întâlnirea cu el ar putea să-i reamintească totul…
(intră Firs, în haină şi jiletcă albă)
FIRS (se îndreaptă preocupat spre ibric): Doamna îşi va bea cafeaua aici… (îşi pune mănuşile albe) E gata? (către Duniaşa, sever) Duniaşa, dar frişca?
DUNIAŞA: Ah, Doamne!… (iese grăbită)
FIRS (trebăluieşte în jurul ibricului): Neisprăvito! (bombăneşte pentru sine) S-au întors de la Paris… Şi boierul pleca odinioară la Paris, da’ cu rădvanul… (râde)
VARIA: De ce râzi, Firs?
FIRS: Aud? (bucuros) S-a întors stăpâna. Dacă am apucat ziua asta, acum pot să mor liniştit… (plânge de bucurie)
(intră Liubov Andreevna, Gaev şi Simeonov-Pişcik. Simeonov-Pişcik poartă o haină de postav subţire încreţită în talie şi şalvari; Gaev, intrând, face mişcări cu mâinile şi din tot corpul, ca şi cum ar juca biliard)
LIUBOV ANDREEVNA: Cum vine asta? Stai să-mi aduc aminte… Bila galbenă e în colţ! Iei dubletul la mijloc!
GAEV: Şi sari în colţ, după ea… Când te gândeşti, surioară, că a fost o vreme când dormeam amândoi în odaia asta şi acum am cincizeci şi unu de ani! Ce ciudat!
LOPAHIN: Da, vremea trece.
GAEV: Ce ai spus?
LOPAHIN: Am spus că vremea trece.
GAEV: Aici mai miroase încă a paciuli.
ANIA: Mă duc să mă culc. Noapte bună, mamă! (o sărută)
LIUBOV ANDREEVNA: Copilul meu drag. (îi sărută mâinile) Eşti mulţumită că te-ai întors acasă? Eu tot nu pot să-mi vin în fire!
ANIA: Noapte bună, unchiule!
GAEV (îi sărută obrajii şi mâinile): Dumnezeu să te aibă în pază. Ce mult semeni cu mama ta! (către soră-sa) La vârsta ei, Liuba, erai la fel.
(Ania dă mâna cu Lopahin şi Pişcik, iese şi închide uşa)
LIUBOV ANDREEVNA: E foarte obosită.
PIŞCIK: Ce vrei? Drum lung…
VARIA (lui Lopahin şi Pişcik): Domnilor, ceasul e trei… Ar fi timpul să ne retragem.
LIUBOV ANDREEVNA (râde): Ai rămas aceeaşi, Varia! (o trage spre ea şi o sărută) Să beau cafeaua şi apoi plecăm cu toţii. (Firs îi pune sub picioare o pernă) Mulţumesc, dragul meu. Am luat năravul cafelei… Beau oricând, ziua şi noaptea… Mulţumesc, bătrânelul meu. (îl sărută)
VARIA: Mă duc să văd dacă s-au adus toate lucrurile. (iese)
LIUBOV ANDREEVNA: Să fie oare adevărat? Sunt eu? Şi sunt aici? (râde) Îmi vine să sar şi să fac nebunii. (îşi ascunde faţa cu mâinile) Să fie numai un vis? Dumnezeu mă ştie că-mi iubesc ţara, şi o iubesc mult. Nu puteam să privesc pe fereastra vagonului fără să plâng. (printre lacrimi) Trebuie să-mi beau cafeaua… Îţi mulţumesc, Firs, îţi mulţumesc, bătrânelul meu. Îmi pare atât de bine că mai trăieşti!
FIRS: Alaltăieri.
GAEV: Nu mai aude bine!
LOPAHIN: Trebuie să plec pe la cinci la Harkov. Ce păcat! Aş fi vrut să mai rămân, să mai vorbim… Sunteţi tot atât de minunată…
PIŞCIK (respiră greu): Ba s-a făcut şi mai frumoasă. Îmbrăcată ca la Paris… Te dă gata!…
LOPAHIN: Fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune că sunt un bădăran, un ţărănoi îmbogăţit, dar mie puţin îmi pasă. N-are decât să vorbească! Aş vrea numai ca dumneavoastră să aveţi încredere în mine, ca altădată, ca ochii aceştia minunaţi şi duioşi să mă privească tot ca înainte. Doamne, Dumnezeule! Tatăl meu a fost iobag la bunicul şi la tatăl dumneavoastră, dar dumneavoastră aţi făcut odinioară atâta pentru mine, încât am uitat totul şi vă iubesc ca pe o rudă… Mai mult decât pe o rudă…
LIUBOV ANDREEVNA: Nu mai pot sta locului! Nu sunt în stare. (sare de pe scaun şi se plimbă, puternic emoţionată) Cum am să îndur atâta bucurie? Puteţi să şi râdeţi de mine… Sunt o nebună… Dragul meu dulap. (sărută dulapul) Şi măsuţa mea scumpă…
GAEV: În lipsa ta a murit doica noastră.
LIUBOV ANDREEVNA (se aşază şi bea cafeaua): Da, fie-i ţărâna uşoară. Mi s-a scris.
GAEV: Şi Anastasi a murit. Petruşka Chiorul a plecat de la mine şi acum stă la un comisar de poliţie, la Harkov. (scoate din buzunar o cutie cu bomboane şi bagă una în gură)
PIŞCIK: Fiica mea, Daşenka… vă trimite salutări…
LOPAHIN: Aş fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut şi care să vă bucure. (uitându-se la ceas) Plec numaidecât şi n-am timp să vorbesc prea mult… Dar în două-trei vorbe… Aţi aflat, cred, că livada dumneavoastră de vişini se vinde pentru datorii. Data licitaţiei e la douăzeci şi două august. Dar nu vă speriaţi, dragă Liubov Andreevna, dormiţi liniştită, că mai e o scăpare… Iată planul meu; vă rog numai să mă ascultaţi. Proprietatea dumneavoastră se află la numai douăzeci de verste de oraş, aproape de noua cale ferată, şi dacă livada de vişini şi pământul de pe malul râului s-ar împărţi în loturi pe care le-aţi arenda pentru vile, aţi avea un venit de cel puţin douăzeci şi cinci de mii de ruble pe an!
GAEV: Iartă-mă, dar e o prostie!
LIUBOV ANDREEVNA: Nu te-nţeleg prea bine, Iermolai Alexeici…
LOPAHIN: Veţi lua de la arendaşi cel puţin câte douăzeci şi cinci de ruble pe an de deseatină. Şi dacă veţi anunţa asta chiar acum, până la toamnă, uite, mă prind pe orice, nu va rămâne nicio bucăţică liberă. Eu cred că vă pot felicita! Sunteţi salvaţi! Poziţia e minunată, râul, adânc… Numai că va trebui făcută puţină rânduială, puţină curăţenie. De exemplu, vor trebui dărâmate toate hardughiile cele vechi şi casa asta, care nu mai e bună la nimic. Va trebui de asemenea să tăiaţi şi vişinii bătrâni din livadă…
LIUBOV ANDREEVNA: Să-i tăiem? Iartă-mă, dragul meu, dar nu pricepi nimic! Dacă există ceva interesant în toată gubernia, aş putea spune chiar fără seamăn, apoi numai livada noastră de vişini e!
LOPAHIN: Livada dumneavoastră nu-i fără seamăn decât prin întinderea ei. Vişinii rodesc o dată la doi ani şi atunci nu ştiţi ce să faceţi cu vişinele, că nu le cumpără nimeni.
GAEV: Până şi în „Dicţionarul Enciclopedic” scrie despre livada noastră.
LOPAHIN (uitându-se la ceas): Dacă nu vom găsi nimic şi nu vom lua nicio hotărâre, atunci, la douăzeci şi două august, livada de vişini şi întreaga proprietate vor fi vândute la licitaţie! Hotărâţi-vă! Vă jur că altă scăpare nu e! Niciuna!
FIRS: Pe vremuri, acum patruzeci-cincizeci de ani, vişinele se puneau la uscat sau se păstrau în oţet, ori se făcea din ele vişinată, sau se fierbeau pentru dulceaţă. Pe-atunci…
GAEV: Ia mai taci, Firs!
FIRS: …se trimiteau la Moscova sau la Harkov căruţe întregi de vişine uscate. Şi ieşeau bani, nu glumă. Şi vişinele uscate pe vremea aceea erau fragede, zemoase, dulci, parfumate!… Se cunoştea un meşteşug anumit pentru ele…
LIUBOV ANDREEVNA: Şi acum cine mai ştie meşteşugul ăsta?
FIRS: Nimeni. L-a uitat toată lumea.
PIŞCIK (către Liubov Andreevna): Ce mai e nou la Paris? Cum e? Broaşte aţi mâncat?
LIUBOV ANDREEVNA: Ba şi crocodili!
PIŞCIK: Auzi, frate!
LOPAHIN: Până acum la ţară stăteau numai proprietarii şi ţăranii, dar acum s-au ivit şi vilegiaturişti. Toate oraşele, chiar şi cele mici, sunt înconjurate de vile. Şi am putea spune că peste douăzeci de ani, vilele astea se vor înmulţi foarte mult. Acum, cei care vin pe timpul verii se mulţumesc să-şi bea ceaiul în cerdac. Dar s-ar putea întâmpla ca în viitor să-şi înjghebeze pe deseatina lor de pământ o adevărată gospodărie, şi-atunci livada dumneavoastră de vişini va ajunge o regiune de îndestulare, frumuseţe şi bogăţie…
GAEV (indignat): Ce prostie!
(intră Varia şi Iaşa)
VARIA: Mamă, ai primit două telegrame. (alege o cheie şi descuie cu zgomot dulapul vechi). Iată-le!
LIUBOV ANDREEVNA: De la Paris. (rupe telegramele fără să le citească) S-a sfârşit cu Parisul!…
GAEV: Ştii tu, Liuba, câţi ani are dulapul ăsta? Acum o săptămână, trăgând sertarul de jos, am văzut nişte date arse cu fierul. Dulapul a fost făcut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsufleţit, totuşi, oricum ar fi, e un dulap de cărţi…
PIŞCIK (mirat): O sută de ani… Ia te uită!
GAEV: Da… e ceva… (pipăind dulapul) Dulap scump şi stimat! Salut existenţa ta, care de o sută de ani e destinată idealului luminos al binelui şi dreptăţii! Chemarea ta tăcută pentru o muncă rodnică n-a slăbit de-a lungul unui veac întreg, susţinând (printre lacrimi) în familia noastră, din tată în fiu, curajul şi credinţa generaţiilor într-un viitor mai bun, crescându-ne în spiritul idealurilor de bine şi ale conştiinţei sociale.
(pauză)
LOPAHIN: Da…
LIUBOV ANDREEVNA: Eşti acelaşi, Leonea!
GAEV (puţin jenat): Bilă în colţul drept! Eu joc de la mijloc!
LOPAHIN (uitându-se la ceas): Ei, e timpul să plec!…
IAŞA (îi dă Liubovei Andreevna medicamentele): Nu doriţi să luaţi pilulele?
PIŞCIK: Nu mai trebuie să luaţi doctorii… Nu fac nici rău, dar nici folos n-aduc. Daţi-le-ncoace, stimată doamnă… (ia pilulele, le răstoarnă-n palmă, suflă peste ele, le vâră în gură şi bea cvas) Iată!
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Ţi-ai ieşit din minţi!
PIŞCIK: Le-am înghiţit pe toate!
LOPAHIN: Ce prăpastie fără fund!
(râd toţi)
FIRS: Dumnealui a fost la noi de Paşti şi a mâncat o jumătate de găleată de murături. (bombăneşte)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce tot spune?
VARIA: De trei ani bombăne întruna. Ne-am obişnuit…
IAŞA: Vârsta înaintată!…
(Charlotta Ivanovna, foarte slabă, strânsă în corset, cu o lornietă la brâu, trece, într-o rochie albă, prin scenă)
LOPAHIN: Iertaţi-mă, Charlotta Ivanovna, n-am avut timp să vă salut. (vrea să-i sărute mâna)
CHARLOTTA IVANOVNA (îşi retrage mâna): Dacă ţi-aş da voie să-mi săruţi mâna, după aceea ai dori cotul, apoi umărul…
LOPAHIN: Astăzi îmi merg toate pe dos. (toţi râd) Charlotta Ivanovna, fă-ne o scamatorie de-a dumitale!
LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Charlotta, fă-ne o scamatorie!
CHARLOTTA IVANOVNA: Acum nu, mi-e somn. (iese)
LOPAHIN: Ne vom revedea peste trei săptămâni. (sărută mâna Liubovei Andreevna) Până atunci rămâneţi cu bine. E timpul să plec. (lui Gaev) La revedere! (îl sărută pe Pişcik) La revedere! (dă mâna cu Varia, apoi cu Firs şi cu Iaşa) Nu-mi vine să plec! (către Liubov Andreevna) Dacă vă mai gândiţi la cele ce v-am spus cu privire la parcelare şi luaţi vreo hotărâre, daţi-mi de ştire. Aş putea să vă fac rost de-un împrumut de cincizeci de mii de ruble. Gândiţi-vă serios!
VARIA (supărată): Da’ pleacă odată!
LOPAHIN: Plec. Uite, mă duc. (iese)
GAEV: Ce bădăran! Iertaţi-mă, vă rog… Ştiu că Varia se căsătoreşte cu el. E logodnicul ei.
VARIA: Unchiule! Nu vorbi prea mult!
LIUBOV ANDREEVNA: Şi adică de ce nu, Varia? Eu m-aş bucura foarte mult. E un om de ispravă.
PIŞCIK: E într-adevăr un om foarte de ispravă. Şi Daşenka mea… spune şi ea că… fel de fel de vorbe… (aţipeşte sforăind, dar se trezeşte imediat) Dar să nu uit, mult stimată doamnă! Daţi-mi două sute patruzeci de ruble… cu împrumut… mâine trebuie să plătesc dobânzile ipotecii mele…
VARIA (speriată): N-avem! N-avem bani!
LIUBOV ANDREEVNA: Într-adevăr, n-am un ban!
PIŞCIK: Şi totuşi banii ăştia trebuie găsiţi! (râde) Eu nu pierd niciodată nădejdea. Socoteam că totul e pierdut, fără scăpare, când deodată, iată, calea ferată trece pe pământul meu şi totul mi se plăteşte! Mâine, poimâine, se mai poate schimba ceva în bine… Daşenka va câştiga lozul cel mare, că are un bilet!
LIUBOV ANDREEVNA: Am băut cafeaua. Putem să mergem la culcare.
FIRS (îl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil): Iar v-aţi pus pantalonii ăştia! Nu ştiu ce să mă mai fac cu dumneavoastră!
VARIA (încet): Sst! Ania doarme. (deschide încet fereastra) A răsărit soarele şi nu mai e frig. Uite, mamă, ce minunaţi sunt pomii! Doamne, ce aer! Cântă graurii!
GAEV (deschide cealaltă fereastră): Toată livada e albă. Ţii minte, Liuba? Aleea asta lungă care se întinde ca un brâu nesfârşit şi străluceşte în nopţile cu Lună! O mai ţii minte? N-ai uitat-o?
LIUBOV ANDREEVNA (priveşte pe fereastră în grădină): O, zile nevinovate ale copilăriei mele! Dormeam în odaia asta. De aici priveam livada. Fericirea se trezea odată cu mine, în fiecare dimineaţă şi livada era ca şi-acum… Nimic nu s-a schimbat. (râde bucuroasă) Totul, totul e alb! O, livada mea, după o toamnă grea şi o iarnă rece, iată-te iarăşi tânără, plină de fericire! Îngerii cerului nu te-au părăsit. O, de-aş putea să lepăd povara asta din inimă şi de pe umerii mei, de-aş putea să uit trecutul!
GAEV: Şi livada asta s-o vândă pentru datorii! Nici nu-ţi vine să crezi!
LIUBOV ANDREEVNA: Ia priviţi! Mama, răposata mea mamă trece prin grădină… E în rochie albă. (râde de bucurie) Ea e…
GAEV: Unde o vezi?
VARIA: Doamne, mamă, ce-ţi vine să spui?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu e nimeni. Mi s-a părut. Colo în dreapta, la cotitura dinspre chioşc, s-a aplecat un pomişor alb, parcă ar fi fost o femeie.
(intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce livadă minunată! Grămezi albe de flori, un cer albastru…
TROFIMOV: Liubov Andreevna! (ea se întoarce spre el) Vreau numai să vă urez bun venit, şi-apoi plec. (îi sărută cu căldură mâna) Mi-au spus să aştept până dimineaţa, dar n-am avut răbdare.
(Liubov Andreevna îl priveşte nedumerită)
VARIA (printre lacrimi): E Petea Trofimov…
TROFIMOV: Petea Trofimov, fostul învăţător al lui Grişa. Să mă fi schimbat atât de mult?
(Liubov Andreevna îl îmbrăţişează şi plânge încet)
GAEV (mişcat): Ajunge, Liuba, ajunge!
VARIA (plânge): Ţi-am spus, Petea, să aştepţi până dimineaţă!
LIUBOV ANDREEVNA: Grişa al meu… băieţaşul meu… Grişa… copilul meu…
VARIA: Ce să faci, mamă? Aşa a vrut Dumnezeu!
TROFIMOV (blând, printre lacrimi): Liniştiţi-vă… liniştiţi-vă…
LIUBOV ANDREEVNA (plânge încet): Copilul meu a murit… s-a înecat… De ce? De ce, prietene drag? (mai încet) Ania doarme acolo… şi eu vorbesc tare… fac prea mult zgomot… Ce-i, Petea? De ce te-ai schimbat aşa? De ce-ai îmbătrânit?
TROFIMOV: În tren, o babă mi-a spus „boier năpârlit”.
LIUBOV ANDREEVNA: Când am plecat erai încă un copil, un student chipeş, iar acum ţi s-a rărit părul, porţi ochelari… Tot student eşti? (se îndreaptă spre uşă)
TROFIMOV: Da, şi poate am să rămân student pe viaţă!
LIUBOV ANDREEVNA (îşi sărută fratele, apoi pe Varia): Ei, şi-acum, cu toţii la culcare… Ai îmbătrânit şi tu, Leonid…
PIŞCIK (o urmează): Şi trebuie să dormim? Of, guta mea! Rămân la voi… Liubov Andreevna, sufletul meu, mâine dimineaţă mi-ar trebui… două sute patruzeci de ruble…
GAEV: Ăsta îi dă înainte cu ce ştie el!
PIŞCIK: Două sute patruzeci de ruble… să plătesc dobânzile la ipotecă.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu am bani, dragul meu…
PIŞCIK: Am să vi-i înapoiez, draga mea; e o nimica toată…
LIUBOV ANDREEVNA: Ei bine, ţi-i va da Leonid. Dă-i banii, Leonid!
GAEV: Las’ că-i dau eu! Să aştepte!
LIUBOV ANDREEVNA: Ce să-i faci? Are nevoie… ţi-i va înapoia.
(Liubov Andreevna, Trofimov, Pişcik şi Firs pleacă; rămân Gaev, Varia şi Iaşa)
GAEV: Soră-mea încă nu s-a dezobişnuit să-şi risipească banii. (lui Iaşa) Ia mai depărtează-te, stimabile, că miroşi a coteţ!
IAŞA (zâmbind ironic): Şi dumneavoastră, Leonid Andreevici, aţi rămas acelaşi…
GAEV: Ce? (către Varia) Ce-a spus?
VARIA (lui Iaşa): A venit de ieri maică-ta din sat; stă în camera servitorilor şi te aşteaptă. Vrea să te vadă…
IAŞA: Să-i fie de bine!
VARIA: Neruşinatule!
IAŞA: Nu mă grăbesc deloc, putea să vină şi mâine. (iese)
VARIA: Măicuţa a rămas aceeaşi. Nu s-a schimbat deloc. Dacă ar fi după ea, ar împărţi totul.
GAEV: Asta aşa e! (pauză) Dacă pentru o boală se prescriu multe leacuri, să ştii că boala e de nelecuit. Gândesc toată vremea, îmi frământ creierul, găsesc multe căi, foarte multe chiar; de fapt însă, niciuna. Ar fi bine dacă am moşteni pe cineva. Ar fi bine, poate, s-o mărităm pe Ania cu un bărbat foarte bogat. Ar fi bine chiar să mergem la Iaroslavl şi să ne încercăm norocul cu mătuşa noastră, contesa. E bogată, foarte bogată!
VARIA (plânge): De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Nu mai scânci! Mătuşa noastră e foarte bogată, dar nu ne iubeşte. Mai întâi pentru că soră-mea s-a căsătorit cu un avocat şi nu cu un nobil…
(Ania se arată în uşă)
GAEV: Nu s-a căsătorit cu un nobil şi nici n-a fost prea virtuoasă. Are mult suflet, e bună, drăguţă, o iubesc foarte mult, dar oricâte circumstanţe atenuante am născoci, trebuie să recunoaştem că e o femeie vicioasă. Lucrul ăsta se simte până în cele mai mărunte mişcări ale ei.
VARIA (în şoaptă): Uite-o pe Ania acolo!
GAEV: Ce-ai spus? (pauză) Nu ştiu ce mi-a intrat în ochiul drept… că nu mai văd bine… Ştii că joi, când am fost la tribunal…
(intră Ania)
VARIA: De ce nu dormi, Ania?
ANIA: Nu pot să dorm!
GAEV: Micuţa mea! (îi sărută obrajii şi mâinile) Copilul meu drag… (printre lacrimi) Tu pentru mine nu eşti numai nepoata mea, ci îngerul meu păzitor… Totul… Crede-mă, crede-mă…
ANIA: Te cred, unchiule. Toţi te iubesc şi te stimează, dar ar trebui să nu vorbeşti, ci să taci mereu. Ce-ai spus acum despre mama, despre sora ta? De ce le-ai spus toate astea?
GAEV: Da, ai dreptate. (îşi acoperă faţa cu mâna ei) E îngrozitor! Doamne, Doamne, fie-ţi milă de mine! Dar cuvântarea pe care am ţinut-o astăzi, în faţa dulapului! Ce tâmpit am fost! Numai după ce am isprăvit mi-am dat seama de toată tâmpenia ei!
VARIA: Într-adevăr, unchiule, ar trebui să taci. Să taci mereu!
ANIA: Dacă ai vorbi mai puţin, te-ai simţi mai liniştit…
GAEV: O să tac. (sărută mâinile Aniei şi Variei) O să tac. Două cuvinte numai, să vă spun ce începusem: joi am fost la tribunal; s-au strâns mulţi prieteni şi au început discuţii despre una, despre alta şi uite, până la sfârşit am înţeles că am putea obţine un împrumut pe poliţe ca să plătim procentele la bancă.
VARIA: De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Marţi mă duc să mai vorbesc o dată. (către Varia) Nu mai plânge. (către Ania) Maică-ta o să vorbească cu Lopahin. Desigur, n-o s-o refuze… Iar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la Iaroslavl, la contesa, mătuşa noastră. Aşa că vom acţiona din trei părţi şi treaba e ca şi făcută; vom plăti procentele, sunt sigur… (ia o bomboană) Pe cinstea mea, jur pe ce vrei, că proprietatea nu se va vinde! (înfierbântat) Jur pe fericirea mea! Bate mâna! Cârpă să-mi spui, om fără cinste, cum vrei, dacă las s-ajungă la licitaţie! Ţi-o jur pe viaţa mea!
ANIA (a redevenit calmă, e fericită): Ce bun eşti, unchiule, şi ce deştept eşti! (îl îmbrăţişează) Acum sunt liniştită. Sunt liniştită. Chiar fericită!
(intră Firs)
FIRS (mustrător): Leonid Andreici, nu te temi de Dumnezeu? Când ai de gând să te culci?
GAEV: Numaidecât! Numaidecât! Du-te, Firs. Ce să fac, astăzi mă voi dezbrăca şi singur. Hai, copilaşilor, nani, nani! Amănuntele pe mâine. Acum duceţi-vă la culcare. (le sărută) Eu sunt din generaţia de la 1880… Nu e ea lăudată prea mult, totuşi… vă pot spune că pentru convingerile mele am îndurat destul. Nu degeaba mă iubesc ţăranii. Pe ţăran trebuie să-l cunoşti. Trebuie să ştii în ce fel…
ANIA: Iar începi, unchiule?
VARIA: Taci, unchiule, taci!
FIRS (supărat): Leonid Andreici!
GAEV: Mă duc, mă duc… Culcaţi-vă şi voi. Iau bandă de două ori şi apoi la mijloc. Merg la sigur. (pleacă; după el Firs iese cu paşi mărunţi)
ANIA: Acum sunt liniştită. La Iaroslavl nu vreau să mă duc, n-o iubesc pe mătuşa, totuşi sunt liniştită. Mulţumită unchiului. (se aşază)
VARIA: Trebuie să ne culcăm. Eu mă duc. Vezi, Ania, în lipsa ta s-au întâmplat pe-aici fel de fel de lucruri neplăcute. Ştii că în vechile odăi ale slugilor stau numai bătrânii servitori, Efimiuşka, Polia, Evstignei şi Karp? Au început să îngăduie să înnopteze la ei nişte vagabonzi. N-am spus nimic. Dar uite că s-a răspândit zvonul că eu aş fi poruncit din zgârcenie să fie hrăniţi numai cu mazăre… Vezi, din zgârcenie… Evstignei le născocea pe toate. Bine, zic eu, dacă-i aşa, aşteaptă! Îl chem pe Evstignei. (cască) Vine… Cum se poate, zic, Evstignei… nătărău ce eşti! (se uită la Ania) Anicika! (pauză) A adormit. (o ia de braţ) Hai la culcare. Hai! (o conduce) A adormit, sufleţelul meu! Să mergem!… (pornesc)
(departe, dincolo de grădină, un cioban cântă din fluier. Trofimov trece. Văzându-le pe Ania şi pe Varia, se opreşte)
VARIA: Ssst! Doarme… doarme. Haidem, dragostea mea!
ANIA (încet, pe jumătate adormită): Sunt atât de obosită… Toţi clopoţeii aceia… Unchiule drag… Şi mama, şi unchiul…
VARIA: Să mergem, draga mea, să mergem! (intră în camera Aniei)
TROFIMOV (înduioşat): Soarele meu! Primăvara mea!
Cortina
