ACTUL AL DOILEA

Pe câmp. O bisericuţă veche cu ziduri înclinate, părăsită de mult. Lângă ea o fântână şi nişte pietre care desigur au fost pe vremuri lespezi de morminte, şi o bancă veche. Se vede drumul ce duce la proprietatea lui Gaev. Într-o parte, o perdea de plopi întunecaţi: acolo începe livada de vişini. În fund, un rând de stâlpi de telegraf şi departe, în zare, un oraş mare, ale cărui contururi nu se desluşesc decât pe vreme frumoasă. Soarele va apune în curând. Charlotta Ivanovna, Iaşa şi Duniaşa stau pe bancă. Epihodov stă lângă ei şi cântă din chitară.

Toţi sunt furaţi de gânduri. Charlotta poartă o şapcă veche pe cap; şi-a luat puşca de pe umăr şi-şi îndreaptă catarama curelei.

CHARLOTTA IVANOVNA (gânditoare): Paşaportul meu nu e în regulă, de aceea nici nu ştiu câţi ani am şi mereu mi se pare că sunt încă tânără. Când eram mică, tata şi mama treceau de la un bâlci la altul şi dădeau reprezentaţii foarte frumoase. Eu făceam saltul-mortal şi alte diferite figuri. Când au murit tata şi mama, m-a luat o doamnă, o nemţoaică, care mi-a făcut educaţie. Aşa. Apoi am crescut şi m-am făcut guvernantă. Dar de unde sunt eu, cine sunt eu – nu ştiu… Cine sunt părinţii mei? Poate că n-au fost căsătoriţi niciodată?! Habar n-am. (scoate din buzunar un castravete şi-l mănâncă) Nu ştiu nimic. (pauză) Am atâta nevoie să vorbesc cu cineva şi n-am cu cine… Nu am pe nimeni…

EPIHODOV (cântă din chitară): „Nu-mi pasă de lumea-nvrăjbită, de fraţi şi vrăjmaşi nici că-mi pasă…” Ce plăcut e să cânţi din mandolină!

DUNIAŞA: Asta e chitară, nu e mandolină! (se uită în oglindă şi se pudrează)

EPIHODOV: Pentru un nebun îndrăgostit e o mandolină. (cântă) „Când dragostea mi-e-mpărtăşită de-a inimii aleasă.”

(Iaşa îi ţine isonul)

CHARLOTTA IVANOVNA: Groaznic mai cântă oamenii ăştia… Ptiu! Ca şacalii!

DUNIAŞA (lui Iaşa): Totuşi, ce noroc să fi fost în străinătate!

IAŞA: Da, sigur. Nu pot decât să fiu de acord. (cască, apoi îşi aprinde o ţigară de foi)

EPIHODOV: Ei, ce vrei! În străinătate, de multă vreme, totul merge ca pe roate!

IAŞA: Se înţelege!

EPIHODOV: Eu sunt un om cultivat. Citesc diferite cărţi extraordinare dar n-am ajuns încă să ştiu ce vreau. N-am ajuns încă să ştiu dacă trebuie să trăiesc sau – ca să spun aşa – dacă trebuie să mă împuşc. Totuşi port întotdeauna cu mine un revolver. Iată-l! (arată revolverul)

CHARLOTTA IVANOVNA: Am isprăvit. Acum mă duc. (pune puşca pe umăr) Tu, Epihodov, eşti un om foarte deştept şi foarte primejdios. Fără îndoială că femeile te iubesc la nebunie! Brrr! (pleacă) Ce proşti sunt toţi deştepţii ăştia! N-am cu cine schimba o vorbă… Singură, singură… mereu, n-am pe nimeni! Şi… Nu ştiu nici cine sunt, nici de ce trăiesc… (pleacă fără să se grăbească)

EPIHODOV: Întrucât mă priveşte, la drept vorbind, fără să mă ating de alte lucruri, trebuie să vă spun între altele că soarta se poartă cu mine fără milă precum furtuna cu o coajă de nucă. Admiţând că mă-nşel, atunci de ce, de exemplu, azi-dimineaţă, când m-am trezit, am văzut pe pieptul meu un păianjen de o mărime nemaipomenită! Uite-aşa de mare! (arată cu amândouă mâinile mărimea păianjenului) Când dau să beau cvas, văd în el ceva scârbos de tot, ca un gândac. (pauză) L-aţi citit pe Buckle? (pauză) Avdotia Feodorovna, îmi dai voie să te deranjez cu două-trei cuvinte?

DUNIAŞA: Vorbeşte!

EPIHODOV: Aş dori între patru ochi. (oftează)

DUNIAŞA (stânjenită): Fie! Dar adu-mi mai întâi pelerina. E lângă dulap… E cam umed aici!…

EPIHODOV: Bine… Ţi-o aduc… Acum însă ştiu ce voi face cu revolverul… (ia chitara şi pleacă cântând)

IAŞA: Omul cu nouăzeci şi nouă de nenorociri! Mare tâmpit, între noi fie vorba. (cască)

DUNIAŞA: Doamne, numai de nu s-ar împuşca! (pauză) M-am făcut nervoasă. N-am astâmpăr. De mică m-au băgat la boieri şi m-am dezobişnuit de viaţa de la ţară. Uite ce albe îmi sunt mâinile. Albe ca ale unei domnişoare. Acum sunt plăpândă… delicată… Mă tem de te-miri-ce… E îngrozitor. Iaşa, dacă m-ai înşela, nu ştiu ce s-ar întâmpla cu nervii mei.

IAŞA (o sărută): Dulceaţa mea! Desigur că o fată tânără trebuie să fie cuminte; niciodată nu mi-au plăcut fetele cu purtări nechibzuite.

DUNIAŞA: Eu m-am îndrăgostit de dumneata ca o nebună, Iaşa. Dumneata ştii multe şi poţi să vorbeşti despre toate.

(pauză)

IAŞA (cască): Mda! Uite care e părerea mea: când o fată iubeşte pe cineva, înseamnă că e imorală. (pauză) Ce plăcut e să fumezi o ţigară de foi în aer curat! (ascultă) Vine cineva… Sunt boierii…

(Duniaşa îl îmbrăţişează grăbită)

IAŞA: Fă-te că te duci acasă ca şi când ai veni de la râu, de la scăldat şi ia-o pe drumul ăsta, altfel te loveşti de ei şi au să creadă că am avut întâlnire. Nu pot să sufăr una ca asta!

DUNIAŞA (tuşeşte încet): Ţigara asta mi-a dat dureri de cap! (pleacă)

(Iaşa rămâne lângă bisericuţă; intră Liubov Andreevna, Gaev şi Lopahin)

LOPAHIN: Trebuie să vă hotărâţi până la urmă! Timpul trece. Chestiunea e foarte simplă. Vreţi să vă împărţiţi pământul în parcele şi să-l arendaţi? Răspundeţi: da sau nu? Numai cu un singur cuvânt!

LIUBOV ANDREEVNA: Cine fumează aici ţigări de astea nesuferite? (se aşază)

GAEV: Nu e rău că s-a făcut o cale ferată… (se aşază) Uite am putea merge până la oraş, să prânzim… Galbena la mijloc! Ar trebui să intru în casă, să joc o partidă…

LIUBOV ANDREEVNA: Mai ai timp.

LOPAHIN: Numai un singur cuvânt. (o imploră) Răspundeţi-mi!

GAEV (căscând): Ce?

LIUBOV ANDREEVNA (se uită în portmoneu): Ieri, nu mai departe, mai aveam încă foarte mulţi bani; azi, nu mai am aproape nimic! Biata mea Varia face toate economiile din lume, îi hrăneşte pe oameni cu supă de lapte, iar la bucătărie, bătrânilor le dă numai mazăre, şi eu cheltuiesc banii fără nicio noimă. (scapă portmoneul. Se risipesc nişte monede de aur) Ei, asta mai lipsea… (îi e ciudă)

IAŞA: Daţi-mi voie să-i strâng. (strânge monedele)

LIUBOV ANDREEVNA: Da, Iaşa, fii te rog atât de bun! De ce m-am mai dus să prânzesc în oraş? Restaurantul ăsta al vostru e prost şi muzica la fel; feţele de masă duhnesc a săpun. Şi tu, Leonea, de ce-ai băut atât de mult? De ce ai mâncat atâta? De ce ai vorbit atât? Azi, la restaurant, ai vorbit iar vrute şi nevrute. Iar despre generaţia ta, despre deceniul al optulea, despre decadenţi… Şi cui? Le-ai vorbit chelnerilor despre decadenţi!

LOPAHIN: Da.

GAEV (dă din mână): Fără îndoială, cu mine nu mai e nimic de făcut! (enervat, către Iaşa) Şi ce te tot învârteşti în nasul nostru?

IAŞA (râde): Nu pot să vă aud glasul fără să râd!

GAEV (către soră-sa): Ai auzit? Ei bine, alege: sau eu sau el!

LIUBOV ANDREEVNA: Pleacă, Iaşa! Pleacă de aici!…

IAŞA (dă Liubovei Andreevna portmoneul): Plec numaidecât! (abia stăpânindu-şi râsul) Imediat… (pleacă)

LOPAHIN: Am auzit că bogătaşul Deriganov vrea să vă cumpere moşia. Se zice că va lua chiar el parte la licitaţie.

LIUBOV ANDREEVNA: De unde ştii?

LOPAHIN: Se vorbeşte în oraş…

GAEV: Mătuşa din Jaroslavl a făgăduit să ne trimită bani, dar când şi câţi… nu se ştie!

LOPAHIN: Cam câţi ar putea să vă trimită? O sută, două sute de mii?

LIUBOV ANDREEVNA: Doamne! Dacă ne-ar trimite zece-cincisprezece mii, am fi mulţumiţi!

LOPAHIN: Vă rog să mă iertaţi, dar n-am mai întâlnit niciodată oameni atât de nechibzuiţi, atât de nepractici şi de ciudaţi ca dumneavoastră. Vi se spune verde în faţă că vi se vinde proprietatea şi nu vreţi să înţelegeţi defel!

LIUBOV ANDREEVNA: Bine, dar ce putem face? Învaţă-ne!

LOPAHIN: În fiecare zi nu fac decât asta! În fiecare zi vă spun acelaşi lucru. Şi livada de vişini şi pământul trebuiesc neapărat date în arendă pentru vile, şi asta chiar acum, cât mai repede, licitaţia e aproape! Înţelegeţi! De îndată ce o să vă hotărâţi, vă vor da bani câţi vreţi şi veţi fi salvaţi!

LIUBOV ANDREEVNA: Vile şi vilegiaturişti. Iartă-mă, dar e atât de banal!

GAEV: Sunt cu totul de părerea ta!

LOPAHIN: Eu sau am să încep să plâng, sau să urlu, sau am să leşin. Nu mai pot! M-aţi scos din fire. (lui Gaev) Eşti o muiere!

GAEV: Ce?

LOPAHIN: Muiere! (vrea să plece)

LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Nu! Nu pleca! Rămâi, dragul meu! Te rog! Poate să găsim ceva!

LOPAHIN: Ce să mai găsiţi?

LIUBOV ANDREEVNA: Nu pleca, te rog! Când eşti aici, îmi pare totul mai vesel… (pauză) Tot aştept să se întâmple ceva. Parcă mi-e teamă că se dărâmă casa peste noi…

GAEV (foarte îngândurat): Dubleu în colţ… croazeu la mijloc…

LIUBOV ANDREEVNA: Multe păcate mai avem!

LOPAHIN: Ce păcate?

GAEV (luând o caramea): Se zice că mi-am cheltuit toată averea pe caramele… (râde)

LIUBOV ANDREEVNA: Da, multe păcate!… Totdeauna am risipit banii ca o nebună şi m-am căsătorit cu un om care făcea numai datorii. Soţul meu bea îngrozitor. A murit din cauza şampaniei. Din nefericire, m-am îndrăgostit de un altul şi m-am dat lui, dar tocmai în acea vreme, o primă pedeapsă m-a izbit ca o măciucă în creştet: băieţelul meu s-a înecat, uite colo, în râul acela! Atunci am plecat în străinătate, am plecat ca să nu mă mai întorc niciodată şi să nu mai văd râul ăsta. Am fugit cu ochii închişi, deznădăjduită… Dar „el” m-a urmărit fără milă; nu m-a cruţat. Am cumpărat o vilă lângă Menton. Acolo s-a îmbolnăvit. Trei ani n-am ştiut ce-i odihna, nici ziua, nici noaptea. Mi-am sleit puterile căutându-l, mi s-a uscat sufletul. Anul trecut, când am vândut vila ca să plătim datoriile şi am plecat la Paris, el mi-a luat tot şi m-a părăsit pentru alta. Am încercat să mă otrăvesc… E aşa de stupid şi aşa de ruşinos… Apoi, dintr-odată, mi s-a făcut dor de Rusia, de ţara mea; mi s-a făcut dor de fata mea… (îşi şterge lacrimile) Doamne, Doamne, îndură-te şi iartă-mi păcatele! M-ai pedepsit destul! (scoate o telegramă din buzunar) Am primit-o astăzi de la Paris. E tot de la el. Mă roagă să-l iert şi să mă întorc. (rupe telegrama) Parcă se aude o muzică undeva. (ascultă)

GAEV: E faimoasa noastră orchestră evreiască. Îţi aminteşti: patru viori, un flaut şi un contrabas.

LIUBOV ANDREEVNA: Tot mai există? Ar trebui să-i chemăm odată la noi şi să dăm o petrecere.

LOPAHIN (trage cu urechea): N-aud nimic. (cântă încet) „Pentru bani, nemţii fac din rus franţuz.” (râde) Aseară la teatru am văzut o piesă tare nostimă…

LIUBOV ANDREEVNA: Sunt sigură că nu era deloc nostimă. Ar fi mai bine să vedeţi mai puţine piese şi să vă cercetaţi mai des pe voi înşivă. Cât e de cenuşie viaţa voastră, a tuturor, şi câte vorbe de prisos mai spuneţi!

LOPAHIN: Asta-i adevărat! Şi ca să vorbim deschis, viaţa noastră e stupidă! (pauză) Taică-meu era un ţăran necioplit, care nu pricepea nimic. Nu m-a dat la învăţătură, dar ştia să-mi care cu băţul, când se-mbăta! La drept vorbind, sunt şi eu tot atât de necioplit şi incult ca şi el. Nu ştiu nimic. Şi când scriu, mi-e şi mie ruşine de scrisul meu. Fac nişte berze!

LIUBOV ANDREEVNA: Trebuie să te însori, dragul meu.

LOPAHIN: Da, asta-i adevărat!

LIUBOV ANDREEVNA: Dacă ai lua-o pe Varia! E fată bună!

LOPAHIN: Da.

LIUBOV ANDREEVNA: E o fată modestă, nu-i e frică de muncă şi mai ales, te iubeşte. Ştiu că-ţi place de multă vreme!

LOPAHIN: Fireşte, eu nu m-aş da în lături. E fată bună.

(pauză)

GAEV: Mi s-a propus o slujbă la o bancă. Şase mii de ruble pe an… Ce zici?

LIUBOV ANDREEVNA: Nu-i de tine. Vezi-ţi de treabă!

(intră Firs; a adus un palton)

FIRS (lui Gaev): Conaşule, îmbrăcaţi-l vă rog. E umezeală.

GAEV (îmbracă paltonul): Mă plictiseşti, frate!

FIRS: Nu face nimic. Azi-dimineaţă iar aţi plecat fără să-mi spuneţi. (îl examinează)

LIUBOV ANDREEVNA: Ai îmbătrânit, Firs!

FIRS: Aud?

LOPAHIN: Spune c-ai îmbătrânit!

FIRS: Trăiesc cam de multişor. Nici nu era născut tatăl dumneavoastră, şi pe mine voiau să mă însoare! (râde) Când s-a făcut dezrobirea, ajunsesem prim-valet. N-am primit să fiu liber, şi-am rămas la boieri. (pauză) Ţin minte că toţi ăilalţi erau bucuroşi, dar de ce, nici ei nu ştiau.

LOPAHIN: Ce bine era înainte! Cel puţin putea să vă snopească în bătăi.

FIRS (fără să-l audă): Cred şi eu! Ţăranii erau cu boierii, boierii erau cu ţăranii. Acum, fiecare o apucă în altă parte. Cine mai pricepe ceva?

GAEV: Mai taci din gură, Firs. Mâine trebuie să plec la oraş. Mi-a făgăduit cineva să mă prezinte unui general care ar putea să ne împrumute pe poliţe.

LOPAHIN: Nu foloseşte la nimic. Vă asigur că n-o să plătiţi nici dobânzile!

LIUBOV ANDREEVNA: Aiurează. Nu există niciun general.

(intră Trofimov, Ania şi Varia)

GAEV: Uite şi pe ai noştri!

ANIA: Iat-o pe mama!

LIUBOV ANDREEVNA (cu afecţiune): Veniţi, veniţi, dragele mele! (îmbrăţişează fetele) Dacă aţi şti amândouă cât vă iubesc! Staţi lângă mine… aici.

(toţi se aşază)

LOPAHIN: Veşnicul student mereu printre domnişoare!

TROFIMOV: Asta nu e treaba dumitale.

LOPAHIN: În curând o să împlinească cincizeci de ani şi tot student e!

TROFIMOV: Lasă glumele tâmpite.

LOPAHIN: De ce te superi, om sucit?

TROFIMOV: Lasă-mă-n pace!

LOPAHIN (râzând): Îngăduie-mi să te întreb: care e părerea dumitale despre mine?

TROFIMOV: Uite ce cred eu despre dumneata, Iermolai Alexeici. Eşti un om bogat şi în curând vei fi milionar, dar rostul dumitale în jocul marilor prefaceri este acela al unui animal de pradă care înghite tot ce-i iese înainte.

(toţi râd)

VARIA: Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete.

LIUBOV ANDREEVNA: Nu. Să continuăm discuţia noastră de-aseară.

TROFIMOV: Despre ce vorbeam?

GAEV: Despre omul mândru.

TROFIMOV: Am vorbit ieri mult, dar n-am ajuns la nicio concluzie. După părerea dumneavoastră, omul mândru ar avea ceva mistic în el. Poate să aveţi dreptate în felul dumneavoastră de a vedea lucrurile. Dar judecând simplu fără speculaţii, despre ce mândrie poate fi vorba, ce sens poate avea ea, atât timp cât, fiziologic, omul este rău alcătuit, iar în marea noastră majoritate suntem grosolani, lipsiţi de inteligenţă şi profund nefericiţi! Trebuie să încetăm odată să ne încântăm de noi înşine. Trebuie să ne apucăm să muncim.

GAEV: Da’ de murit, tot vom muri!

TROFIMOV: Cine ştie? Şi ce înseamnă a muri? S-ar putea ca omul să aibă o sută de simţuri şi când moare să-i dispară numai cele cinci, cunoscute nouă, iar restul de nouăzeci şi cinci să rămână vii.

LIUBOV ANDREEVNA: Ce deştept eşti, Petea!

LOPAHIN (ironic): Lucru mare!

TROFIMOV: Omenirea merge înainte şi îşi desăvârşeşte forţele. Tot ceea ce ne depăşeşte azi într-o zi va fi un lucru pe înţelesul tuturor, obişnuit. Numai că trebuie să muncim, să-i ajutăm din toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, deocamdată nu sunt decât foarte puţini cei care lucrează. Marea majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac nimic şi până acum nu sunt în stare să muncească. Îşi spun „intelectuali”, dar îşi tutuiesc servitorii şi se poartă cu ţăranii cum te-ai purta cu nişte vite. Nu se trudesc să înveţe, nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic. Despre ştiinţă nu fac decât să vorbească, iar arta nu o înţeleg. Toţi îşi iau aere grave, fac nişte mutre întunecate şi vorbesc numai despre lucruri importante, filozofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume, dorm fără perne, câte treizeci-patruzeci într-o cameră, năpădiţi de ploşniţe, în duhoare, umezeală şi promiscuitate… Cum ne-am mai putea îndoi că frumoasele noastre discursuri nu sunt decât pentru a ne păcăli pe noi şi pe alţii? Arătaţi-mi unde sunt leagănele de copii despre care se vorbeşte atât, unde sunt bibliotecile? Nu se ştie de ele decât din romane. În realitate, ele nu există. Totul nu e decât murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică… Eu mă tem de mutrele prea grave, nu-mi plac. Mie mi-e frică şi de discuţiile serioase. Mai bine să tăcem cu toţii.

LOPAHIN: Ei bine, află că eu mă scol înainte de ora cinci dimineaţa, muncesc din zori până seara, toată ziua mânuiesc banii mei şi ai altora, şi văd cum sunt oamenii din jurul meu. Trebuie să te-apuci să faci ceva ca să-ţi dai seama cât sunt de puţini oamenii cinstiţi şi cumsecade. Câteodată când nu pot s-adorm, mă gândesc: „Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfârşite, câmpii cât vezi cu ochii, zări fără de margini, şi trăind în ele, ar fi trebuit să fim şi noi nişte uriaşi…”

LIUBOV ANDREEVNA: Uriaşi? La ce bun? Nu sunt frumoşi decât în basme. În viaţa de toate zilele, te sperie.

(în fundul scenei trece Epihodov, cântând din chitară)

LIUBOV ANDREEVNA (gânditoare): Vine Epihodov…

ANIA (gânditoare): Vine Epihodov…

GAEV: A apus soarele, domnilor!

TROFIMOV: A apus.

GAEV (încet, parcă ar declama): O, dumnezeiască natură! Tu te îmbraci cu veşnica ta strălucire, în splendoarea şi indiferenţa ta. Tu, pe care noi te numim mamă, îmbini în tine viaţa şi moartea! Tu creezi şi distrugi…

VARIA (rugătoare): Dragă unchiule!

ANIA: Iar începi, unchiule!?

TROFIMOV: Mai bine ai lua galbena în dubleu.

GAEV: Tac. Uite că tac!

(toţi stau, furaţi de gânduri; linişte; se aude doar Firs care bombăne; deodată ajunge la ei un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesneşte, trist, stingându-se încet.)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce-i asta?

LOPAHIN: Nu ştiu. Poate undeva, departe, într-un puţ de mină s-a rupt funia ascensorului. Dar trebuie să fie foarte departe…

GAEV: Sau poate să fie şi o pasăre… vreun bâtlan…

TROFIMOV: Sau vreo bufniţă…

LIUBOV ANDREEVNA (înfiorată): Nu ştiu de ce, e ceva neplăcut.

(pauză)

FIRS: Înainte de nenorocire tot aşa s-a întâmplat: a ţipat o cucuvea şi samovarul a şuierat fără întrerupere.

GAEV: Înainte de ce nenorocire?

FIRS: Înainte de dezrobire!

(pauză)

LIUBOV ANDREEVNA: Ştiţi ce, prieteni, să mergem, e târziu! (Aniei) Ce-i cu tine, fetiţo? Ai ochii plin de lacrimi. (o îmbrăţişează)

ANIA: N-am nimic, mamă!

TROFIMOV: Vine cineva.

(se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, în palton; e puţin beat)

TRECĂTORUL: Iertaţi-mă, dar spre gară o iau drept înainte?

GAEV: Da. Ţine-o pe drumul ăsta!

TRECĂTORUL: Vă mulţumesc foarte mult! (tuşeşte) Ce vreme frumoasă. (declamă) „Frate, frate-al meu care suferi… vino la Volga… al cărei geamăt…” (Variei) Mademoiselle, daţi-i unui rus flămând treizeci de copeici.

(Varia se sperie, scoate un ţipăt)

LOPAHIN (supărat): Şi obrăznicia are o margine!…

LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Ia te uită, ia… (caută-n portmoneu) N-am argint… N-are importanţă. Îţi dau o monedă de aur…

TRECĂTORUL: Vă mulţumesc foarte mult… (pleacă)

(râs general)

VARIA (speriată): Eu mă duc, plec! Ah, mamă! Acasă oamenii n-au ce să mănânce şi dumneata îi dai o monedă de aur.

LIUBOV ANDREEVNA: Ce poţi face cu o neroadă ca mine! Acasă am să-ţi dau tot ce am. Ai să mă mai împrumuţi, Iermolai Alexeici?

LOPAHIN: Sunt la dispoziţia dumneavoastră.

LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor, să mergem! Ştii, Varia, că am pus la cale căsătoria ta. Te felicit!

VARIA (printre lacrimi): Mamă, cu asta nu se glumeşte.

LOPAHIN: Du-te la mănăstire, Ohmelia…

GAEV: Au început să-mi tremure mâinile, n-am mai jucat de mult biliard.

LOPAHIN: Ohmelia, o, nimfă, pomeneşte-mă în rugăciunile tale!

LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor! În curând se serveşte cina.

VARIA: Cum m-a speriat. Şi-acum îmi bate inima.

LOPAHIN: Vă mai aduc aminte că la douăzeci şi două august se va vinde livada de vişini. Gândiţi-vă la asta… gândiţi-vă bine.

(pleacă toţi, afară de Trofimov şi Ania)

ANIA (râzând): Îi mulţumesc trecătorului că a speriat-o pe Varia. Acum suntem singuri.

TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul şi se ţine toată ziua de noi. Cu mintea ei strâmtă, ea nu poate înţelege că noi suntem mai presus de dragoste, că năzuim să ne ridicăm peste tot ce e meschin şi trecător, peste tot ceea ce ne împiedică să fim liberi şi fericiţi. Iată adevăratul înţeles şi ţelul vieţii noastre. Înainte! Nimic nu ne va opri să ne urmăm calea spre steaua ce străluceşte aprinsă în depărtare, înainte deci, să nu rămâneţi în urmă, prieteni!

ANIA (bătând din palme): Ce frumos vorbeşti! (pauză) Ce minunat e azi aici!

TROFIMOV: Da, vremea e frumoasă.

ANIA: Ce-ai făcut din mine, Petea? Simt că nu mai ţin la livada de vişini ca până acum! Cât mi-era de dragă înainte! Mi se părea că pe pământ nu-i alt loc mai frumos ca livada noastră.

TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pământul e mare şi frumos şi are multe locuri minunate. (pauză) Gândeşte-te numai, Ania, că bunicul dumitale, străbunicul şi toţi strămoşii dumitale au fost boieri, stăpâni peste robi, peste suflete vii. Nu simţi cum sufletele astea te privesc din fiecare vişin din livadă, din fiecare frunză, din fiecare trunchi? Nu le-auzi glasurile? Aţi fost stăpâni peste suflete vii şi asta v-a stricat într-atât pe toţi, toţi care au trăit înainte şi care trăiesc şi acum, încât nici mama dumitale, nici dumneata, nici unchiul dumitale nu băgaţi de seamă că trăiţi pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i lăsaţi măcar să vă intre în casă! Noi am rămas în urmă cu cel puţin două sute de ani, nu am făcut încă nimic, nu avem încă un gând limpede despre trecutul nostru. Noi filozofăm doar, ne plângem de plictiseală şi bem votcă. Vezi, e atât de limpede că pentru a începe să trăieşti cu adevărat trebuie mai întâi să-ţi răscumperi trecutul, să isprăveşti cu el! Şi nu poţi să-l răscumperi decât prin suferinţă, printr-o muncă uriaşă şi neîntreruptă. Înţelege asta, Ania!

ANIA: Casa în care trăim nu mai e de mult a noastră şi eu am să plec din ea, îţi dau cuvântul meu!

TROFIMOV: Dacă ai cheile casei, aruncă-le în fântână şi pleacă. Fii liberă ca vântul!

ANIA (entuziasmată): Câtă dreptate ai!

TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă! N-am încă treizeci de ani, sunt tânăr, sunt încă student, dar am îndurat atâtea! Cum vine iarna, sunt flămând, bolnav, neliniştit, sărac, ca un cerşetor. Şi pe-unde nu m-a mânat încă soarta? Unde n-am fost încă! Şi totuşi, întotdeauna, zi şi noapte, în fiecare clipă, sufletul meu a fost plin de presimţiri nelămurite. Eu presimt fericirea, Ania, o văd de pe acum…

ANIA (visătoare): Răsare Luna.

(se aude Epihodov cântând din chitară acelaşi cântec trist; răsare Luna; undeva, lângă plopi, Varia o caută pe Ania şi-o strigă: Ania, unde eşti?)

TROFIMOV: Da. Răsare Luna. (pauză) Iată fericirea! Uite-o, vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi şi aud paşii. Şi chiar dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaşte, n-are nicio importanţă… Vor vedea-o alţii!

GLASUL VARIEI: Ania, unde eşti?

TROFIMOV: Iar Varia! (supărat) E revoltător!

ANIA: Ce să-i faci? Haidem la râu. Acolo e bine!

TROFIMOV: Să mergem!

(pleacă)

GLASUL VARIEI: Ania! Ania!

Cortina