Adesea marinarii, voind să se desfete,

Atrag pe punți în cursă gigantici albatrozi

Ce însoțesc corăbii, în legănate cete,

Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii

Devin ne-ndemînatici și înduioșător

Își poartă vastele-aripi tîrîș pe puntea năvii

Ca vîsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjește și, șchiopătînd, dă zorul

Să imiteze mersul sfioșilor captivi —

Ridicol, slab și trîndav s-arată zburătorul

Intimidat de rîsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii

Ce vizitează norii rîzîndu-și de arcași —

Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,

De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.