O, zee!
Nu-i printre noi un suflet, să nu poarte
Dorința pământescului tău rai
Spre tine-ntindem dreapta toți, dar vai!
Tot fulgera, de dincolo de moarte
Însângerata spadă a lui Mihai...
Iar la lumina ei, cetim deodată
Măreț, fulgerător, dar fără ură,
Veni și s-au plecat supuși Carpații,
Și-o clipă după un mileniu, frații
Viu mâinile și-ntind: se cunoscură...
El a căzut, răpus de-a nopții gloată,
Și-ai lui s-au risipit tăcuți, în cete
Dar mâinile ce s-au atins odată
Se caută și azi, cu vechea sete.
El a căzut, dar visul lui nu moare:
Din groapa-i tăinuită, crește-o floare,
Mereu se-nalță floarea-nlacrămată
Și-a ei mireazmă umple țara toată...
I-ați sborul înapoi! În fiecare,
Trecutul plin de răni e încă viu:
Domnește-n toți un duh de răzbunare,
Vii prea de timpuriu:
De-ar amuți în mâna noastră durda,
Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda,
Al neamului străjer?
Ce-ar glăsui strămoșii din morminte,
Când am uita dorințele lor sfinte?
Ia-ți sborul către cer!
Iar, când vom vindeca străvechea rană,
Când visurile fi-vor întrupate,
Iar nedreptăți de veacuri răzbunate;
Noi cei dintâi din lumea pământeană
Cu flori te-om aștepta,
Cu doine vom chema cereasca mană:
O, zee! Vie-mpărăția ta,
Să ne păzești a neamului icoană...