Cântec de noapte

O, zee!

Nu-i printre noi un suflet, să nu poarte 

Dorința pământescului tău rai 

Spre tine-ntindem dreapta toți, dar vai! 

Tot fulgera, de dincolo de moarte 

Însângerata spadă a lui Mihai... 

Iar la lumina ei, cetim deodată 

Măreț, fulgerător, dar fără ură, 

Veni și s-au plecat supuși Carpații, 

Și-o clipă după un mileniu, frații 

Viu mâinile și-ntind: se cunoscură... 

El a căzut, răpus de-a nopții gloată, 

Și-ai lui s-au risipit tăcuți, în cete 

Dar mâinile ce s-au atins odată 

Se caută și azi, cu vechea sete. 

El a căzut, dar visul lui nu moare: 

Din groapa-i tăinuită, crește-o floare, 

Mereu se-nalță floarea-nlacrămată 

Și-a ei mireazmă umple țara toată... 

    I-ați sborul înapoi! În fiecare, 

Trecutul plin de răni e încă viu: 

Domnește-n toți un duh de răzbunare, 

    Vii prea de timpuriu:

De-ar amuți în mâna noastră durda,

Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda, 

    Al neamului străjer? 

Ce-ar glăsui strămoșii din morminte, 

Când am uita dorințele lor sfinte? 

    Ia-ți sborul către cer! 

Iar, când vom vindeca străvechea rană, 

Când visurile fi-vor întrupate, 

Iar nedreptăți de veacuri răzbunate; 

Noi cei dintâi din lumea pământeană 

    Cu flori te-om aștepta, 

Cu doine vom chema cereasca mană:

O, zee! Vie-mpărăția ta, 

Să ne păzești a neamului icoană...

Share on Twitter Share on Facebook