Înăbușite glasuri vuiesc ca din pământ 

Tot crește-adâncul murmur: 

    Zadarnic vii și-atunci 

Noi suntem închinați mântuitoarei munci, 

Dar rodul trudei noastre se risipește-n vânt... 

O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci, 

    Și anii trec zadarnic,

Căci nu-i a noastră casa pe care o zidim; 

Pământul, pentru care am plâns și suferim, 

Pe noi ne-ngroapă numai; iar pentru ei e darnic, 

Chiar pe Isus, ce-odată s-a coborât pe lume, 

Să plângă împreună cu cei îngenuncheați, 

Pe El chiar ni-l furară, și azi, în sfântul nume 

Cel tare-mpilă slabii, iar fratele pe frați.

 

O, zee! fruntea noastră, plecată de furtună, 

Cu florile durerii destinul o-ncunună: 

Și totuși, noi ne-am duce, tăcând robia grea, 

De n-ar fi cruzi să râdă când plângem; de-ar avea

O vorbă, o privire ce ne-ar pricepe chinul, 

Atunci în noi revolta nu și-ar înfige spinul, 

Și-n ceasul de pe urmă al vieței, i-am ierta... 

C-un semn, c-o mângâiere, ne-ar îmblânzi amarul, 

Căci nici eterna vieață ce ne-o șoptește-altarul, 

Nici sorii ce descoper un colț din univers, 

Nimic nu prețuiește cât un fior de milă  

Cât clipa sfântă-n care o mână de argilă, 

A mângâiat o rană și-o lacrimă a șters... 

O, zee! Dacă sceptru-ți va fi să-ncremenească 

În formele de astăzi vieața pământească,

Rămâi mai bine-n lumea visării nemplinite!

Ce bine-aduci tu, oare, mulțimii oropsite, 

Cruțând-o de popoare asupră-i ridicate, 

Când îi rămân acasă călăi în chip de frate... 

Vii prea devreme. Omul e încă slab sau rău, 

    Nedemn de raiul tău... 

Dar vor apune zeii tirani, de la o vreme, 

Și nu va fi pe lume nici sclav, nici domnitor, 

Ci pân-atunci pământul, visând de viitor, 

Asemeni unui suflet ce de păcate geme, 

Va trebui să-și facă osânda-n purgator: 

Cu torțe-aprinse robii, zburând din loc în loc, 

Vor îmbrăca pământul într-un vestmânt de foc; 

Vijelioase flăcări vor mistui palate, 

Vor șterge orice urmă din vechea nedreptate, 

Și până-n bolți vor crește, cercând la cer intrare... 

Iar când se va desface de-a lor îmbrățișare, 

Pământul, vechiul tată, va fi ca renăscut, 

Va scutura, cu-n geamăt, robia din trecut... 

Atunci, de pretutindeni va curge viață nouă. 

    În orișice ungher, 

Copii cu ochii umezi de a nădejdei rouă, 

Cu brațele întinse, te vor cerși din cer.