Luceafărul senin răsare,

Umplînd de vis văzduh și mare...

Pătruns de focul lui cel blînd,

Un strop s-aprinse, tremurînd;

Și stropul, lacrimă-nstelată,

Vorbi spre steaua depărtată:

„Aș vrea să mă înalț la tine,

Dar lumea ta e sus, prea sus,

Și-n noaptea undelor haine

Rămîn cu dorul meu, nespus.

Și totuși, simt cum mă străbate

O rază din puterea-ți lină —

Greu luptă valurile toate

Să-mi stingă visul de lumină,

Dar cad, se farmă, istovite

De furtunatecul lor joc,

Și-n fundul mării liniștite

Eu reapar senin în loc.

Eu sunt un vis, dar teamă nu mi-i

De vînt, de unda răzvrătită,

Cît timp te văd deasupra lumii

Lucind eternă, liniștită...

Dar, cum te pierzi întunecată,

Apune-trist a mea scînteie, —

Cu raza ta mă nasc deodată,

Cu dînsa viața-mi se încheie”.

...O, steaua mea, alungă norii,

Să-ți sorb clipirile senine,

Să trec prin furia vîltorii,

Cu ochii țintă către tine!