I

Orbiți de fumul înserării,

Păgână cu sufletul avar

Înfig statuia-mbrățișării

Pe piedestalul tău, Calvar!

Și cel dintâi călău se duce

Mai liniștit — neștiutor

Că spânzurându-l sus, de cruce,

L-a înălțat deasupra lor.

Iisus venise fără arme

Și blând ca zorii unei veri

Să-alunge răul și să sfarme

Azilul vecinicei dureri.

Și azi e petrecut cu glume

Și cu huliri în loc de flori —

L-alungă relele din lume

Pe cel mai blând din visători.

În jurul său e larmă multă,

Căci fariseii-acum petrec —

De mulțumire îl insultă

Și mâinile prin bărbi își trec...

Doar unul stă mâhnit deoparte;

Doar unul numai nu-i mișel.

Ori poate-o fi-ntristat de moarte

Că n-a putut să-l vândă el...

II

Te stingi — și Magdalena plânge

La sărbătoarea celor crunți,

Ce-au pus un deadem de sânge

Pe cea mai palidă din frunți.

O clipă-ți risipește ceața

Frumosul demon pocăit —

Tu pentru lume-ți dai viața

Dar pentru el ai fi trăit...

În răstignirea ta, lumină

Neprihănită de călăi,

Eu văd strădania divină

De-a-mbrățișa pe buni și răi!

Te-ai stins, dar moartea ta, stăpâne,

A fost o binecuvântare

Și crucea ta etern rămâne

Ca un simbol de-mbrățișare.