Noi ne-am cuprins de-o flacără curată,

Ce niciodată n-are să apuie  

Și nu furam norocul nimănuie, 

Ci în iubire tânără, bogată, 

Îmbrățișam pământul, lumea toată... 

Și mă-nălțam sus-sus, până la tine... 

Și-ntâia oară lumea, pentru mine, 

Avea numai priviri de bunătate  

Era numai surâs și numai floare, 

Așa cum nu o vede fiecare, 

Ci numai sufletele-ngemănate...

Tu mâna mi-ai întins-o de departe: 

Meniți suntem să mergem împreună! 

Și-ai pus pe frunte-mi tânără cunună 

De sărutări, de viață fără moarte. 

Deodată, pravili strâmte și haine 

Te-au smuls vijelios de lângă mine 

S-a stins al fericirii ciripit... 

Cernit și singur, m-a lăsat furtuna, 

Dar tot mai port pe fruntea mea cununa 

Și strălucirea care m-a orbit. 

Ce zei au fost atâta de avari? 

Ce pământeni râvniră la mărirea, 

De-a prigoni cu sete fericirea, 

Când cei aleși de ea-s atât de rari?

Când noi ardeam c-o flacără curată, 

Cum nici în temple nu e; 

Când în iubire tânără, bogată, 

Îmbrățișam pământul, lumea toată, 

Și nu furam norocul nimănuie? 

               * 

Copilă dulce, vis din altă lume!... 

Departe mi-ești, dar sufletu-mi nu geme; 

Nici un blestem, mai poate să blesteme 

O gură ce-a șoptit cerescu-ți nume? 

Senin renasc și prind a mă-nălța 

În raza ce-mi trimeți din lumea ta. 

Ce suflet mi-a-ndreptat spre culmi senine 

Privirile din lumea clipei? Cine? 

Când focul luptei îmi topea puterea. 

Ce duh a dezvelit, 

În sufletul meu rău și chinuit, 

A bunătății stea nemuritoare, 

Și cine m-a-nvățat să fiu mai mare 

Decât regina lutului, durerea? 

Din noapte și din praf renăscătoare, 

Senină raza inimii trăiește 

Și nu cunoaște lege muritoare. 

În preajma noastră, astăzi amurgește;

Dar cine-i cel ce poate stăvili 

Atâta dor, cum n-a fost, nici va fi, 

Pân, ce pământul se va nărui 

În focul unde totul se-nfrățește?... 

Și, dacă n-avem clipa cea de față, 

Nu ne rămâne a nădejdii stea? 

Tot viitorul, poleit de ea, 

Ca mâne gureș cuib va răsuna 

De sfânt înmugurita noastră viață... 

Destrame-se a gândurilor ceață. 

În orice colț zâmbească veselia! 

Ce noapte poartă-ntr-însa vecinicia? 

Din mii de nori ce-au lunecat subt soare, 

Putut-a unul să-i răpească, oare, 

Căldura, tinerețea, strălucirea? 

E sfânt și vecinic: ura nu e-n stare 

Să năruie tot ce-a clădit iubirea...

...Puteri, ce puneți între noi hotare! 

Amenințați, loviți, răniți mai tare! 

C-un zâmbet în luminile privirii, 

Cu milă și blândețe vă primim; 

Nu tremurăm la gândul nimicirii, 

Noi suntem mai puternici: noi iubim.