Cel ce-a căzut în câmpul țării mele 

E poate-acuma pulbere aieve; 

Dar în cuprinsul mântuit de rele 

Copacul vecinic urcă alte seve...

 

Cum crește iarăși iarba-ntinerită! 

Cum cântă toate luncile în floare?!

Cum se deșteaptă firea-nveselită, 

Și râde soarele a sărbătoare! 

Iar, plugul se înfige-n brazdă iară, 

Pe drumul tras de boul cel cuminte  

Și-n urmă vine doina seculară, 

Cu mai puține lacrimi ca-nainte... 

O, ne-a surâs și nouă mila sorții! 

Cum să cobor pe negre, triste căi? 

Eu cel dintăi să mor! 

Eu cel dintăi Să duc solia sfântă-n lumea morții! 

Dormiți de-acum în pace, umbre sfinte, 

Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii  

Voi ce-ați căzut la pieptul cald al mumii 

Și n-ați avut nici cruce pe morminte! 

Ah, cum să vă-ncălzesc la sânu-mi, cete? 

Cum să v-arăt ce e la vatra voastră! 

Duios răsună cântece încete, 

De la Carpați, la Dunărea albastră...

Priviți! Priviți, cum râde tot pământul! 

Palate și bordeie se-nfrățesc  

Cu florile ce vi le-a dat mormântul 

Nepoții voștri azi se-mpodobesc... 

Iubire, tu, a lumilor coroană 

Tu, vecinica, dumnezeiască floare! 

Cât plâns, cât zbucium; câtă sângerare, 

Pân-să răsari în inima umană! 

Căci astfel este scris în cartea sorții: 

De la întâiul leagăn la morminte,  

Să treacă lutul prin durerea morții, 

Iar sufletul să meargă înainte. 

Și pururi încercata omenire 

Să uite toate spaimele ce fură  

Și să încheie blând, cu o zâmbire, 

Acolo unde a purces cu ură...

Convorbiri literare, XLIII, nr.1, ianuarie 1909