Încarcă, Joe, cerul tău

Cu nouri în mânie! 

Ș-asemenea unui copil, 

Ce-abate scaiul pe poteci, 

Deprinde-ți apriga mânie 

Trăsnind stejari și piscuri reci! 

Dar niciodată n-ai să potopești 

Pământul meu iubit, 

Coliba mea, la care n-ai clădit, 

Și vatra mea, 

Al cărei foc 

Mi-l pizmuiești... 

Eu nu cunosc, o, zei, în toată firea, 

Neam mai sărman ca voi  

Și nici va fi! 

Voi vă cârpiți vieața zi cu zi, 

Hrănindu-vă mărirea 

Cu-al jertfei bir, 

Cu fumul rugăciunii, 

Și ați pieri de foame, de n-ar fi 

Copiii, cerșetorii, toți nebunii 

Îngenuncheați nădejdii și minciunii.

Pe când eram copil, 

Și nu știam ce cale mi-e ursită, 

Îmi îndreptam privirea rătăcită 

Spre soare, ca și cum într-însul 

E-un suflet ce mi-aude plânsul, 

O inimă ce se îndură 

De cel răpus de chin și ură. 

Ce duh mă ajută-mpotriva 

Titanilor trufie? 

Și cine-mi mântui vieața 

De moarte? 

Din sclavie? 

Nu le-ai făcut prin tine însăți, oare, 

Tu inimă sfânt-arzătoare? 

Și, înșelată, n-ai adus 

Zadarnice cântări de mulțumire 

Și jertfe 

Adormitului de sus? 

Să te ador pe tine, eu? 

De ce? Ai alinat vrodată chinul

Celor îngenuncheați? 

Ai șters vreodată ochi înlăcrimați? 

Puternica Vecie și Destinul, 

Stăpânii tăi ș-ai mei, 

Nu m-au creat pe mine, ca pe zei? 

Crezi tu că voi urî vieața, poate, 

Și pribegi-voi prin pustiuri grele, 

Fiindcă florile visării mele 

Nu pot să lege toate? 

Aici rămân și voi zidi mereu 

Făpturi de oameni, după chipul meu  

Un neam la fel cu mine: 

Să sufere, să plângă, să muncească, 

Și să se veselească, 

Și să se uite cu dispreț la tine  

Ca mine!