Capitolul 3Evadări de la Baranquilla
La ora şase dimineaţa, opt soldaţi şi doi căprari întovărăşiţi de un locotenent ne pun cătuşele şi o pornim spre Baranquilla, într-un camion militar. Străbatem cei o sută optzeci de kilometri în trei ore şi jumătate. La zece dimineaţa suntem la închisoarea numită „80”, calle Medellin, la Baranquilla. Atâtea strădanii ca să n-ajungem la Baranquilla, şi iată-ne aici! E un oraş mare. Principalul port columbian la Atlantic, dar situat în interiorul estuarului unui fluviu, rio Magdalena. În ce priveşte închisoarea, e mare: patru sute de deţinuţi şi aproape o sută de paznici. E organizată ca orice altă închisoare din Europa. Două ziduri de pază înalte de peste opt metri.
Suntem primiţi de statul-major al închisorii, în frunte cu Don Gregorio, directorul. Închisoarea e alcătuită din patru curţi, două de o parte, două de alta, despărţite de-o capelă lungă unde se face slujba şi care serveşte şi de vorbitor. Suntem băgaţi în curtea celor mai periculoşi. La percheziţie au găsit cei douăzeci şi trei de mii de pesos şi săgeţile. Socot de datoria mea să-l previn pe director că sunt otrăvite, ceea ce nu contribuie la reputaţia noastră de băieţi de treabă.
— Au şi săgeţi otrăvite, francezii ăştia!
Faptul de-a ne afla în această închisoare din Baranquilla constituia momentul cel mai periculos al aventurii noastre. Într-adevăr, aer vom fi predaţi autorităţilor franceze. Da, Baranquilla, care se reduce pentru noi la uriaşa ei închisoare, reprezintă punctul crucial. Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru a evada. Trebuie să joc totul pe-o carte.
Celula noastră se află în mijlocul curţii. De altfel nu e o celulă, ci o cuşcă: un acoperiş de ciment sprijinit pe nişte drugi groşi de fier, iar într-unul din colţuri se găsesc closetele şi spălătoarele. Ceilalţi deţinuţi, vreo sută la număr, sunt repartizaţi în nişte celule săpate în cele patru ziduri ale acestei curţi de douăzeci de metri pe patruzeci, cu gratiile înspre curte. Deasupra fiecărei gratii e un fel de streaşină din tablă ca să nu intre ploaia în celulă. În cuşca asta centrală nu suntem decât noi, cei şase francezi, expuşi zi şi noapte privirii deţinuţilor, dar mai ales a paznicilor. Ziua ne-o petrecem în curte, de la şase dimineaţa la şase seara. Intrăm şi ieşim din celulă după pofta inimii. Putem să vorbim, să ne plimbăm, chiar şi să mâncăm în curte.
Două zile după sosirea noastră, suntem băgaţi toţi şase în capelă în prezenţa directorului, a câtorva poliţişti şi a vreo şapte-opt ziarişti fotografi.
— Aţi evadat din ocna franceză de la Guyana?
— N-am tăgăduit-o niciodată.
— Pentru ce delicte aţi fost condamnaţi atât de aspru?
— Asta nu contează. Principalul e că n-am comis nici un delict pe teritoriul columbian şi că naţiunea dumneavoastră nu numai că ne refuză dreptul de-a ne reface viaţa, dar mai slujeşte şi drept vânători de oameni, drept jandarmi ai guvernului francez.
— Columbia socoteşte că nu vă poate primi pe teritoriul ei.
— Dar eu şi alţi doi camarazi ai mei eram şi suntem ferm hotărâţi să nu trăim în ţara asta. Am fost arestaţi toţi trei în largul mării, nicidecum pe punctul de-a debarca pe teritoriul ăsta. Dimpotrivă, ne străduim din toate puterile să ne îndepărtăm de el.
— Francezii, spune un ziarist de la un ziar catolic, sunt aproape toţi catolici, ca şi noi, columbienii.
— S-ar putea ca dumneavoastră să vă numiţi catolici, dar felul de-a vă purta nu prea aduce a creştinism.
— Ce aveţi să ne reproşaţi?
— Că lucraţi în colaborare cu paznicii de ocnă care ne urmăresc. Mai mult chiar, că le faceţi treaba. Că ne-aţi luat barca împreună cu tot ce ne aparţinea, şi care era a noastră de-adevăratelea, ne-o dăruiseră catolicii de pe insula Curaçao, reprezentaţi cu atâta nobleţe de episcopul Irénée ele Bruyne. Nu putem fi de acord că nu vreţi să faceţi o încercare în ce priveşte eventuala noastră readucere pe calea cea dreaptă şi, culmea, că ne împiedicaţi să plecăm mai departe, prin propriile noastre mijloace, într-o ţară care şi-ar asuma poate acest risc. Asta-i inadmisibil.
— Ne purtaţi pică nouă, columbienilor?
— Nu propriu-zis columbienilor, ci sistemului lor poliţist şi judiciar.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Că orice greşeală poate fi îndreptată când există bunăvoinţă. Lăsaţi-ne să plecăm în larg spre o altă ţară.
— O să încercăm să căpătaţi aprobarea asta.
Ne întoarcem în curte şi Maturette îmi spune:
— Ei, te-ai prins? Acum s-a zis cu iluziile, bătrâne! Am dat de dracu şi n-o să fie uşor să găsim o scăpare.
— Iubiţilor, nu ştiu dacă, uniţi, am fi mai tari, dar cred că fiecare ar trebui să facă după cum îl taie capul, în ce mă priveşte, trebuie să evadez din faimosul ăsta „80”.
Joi sunt chemat la vorbitor şi dau cu ochii de-un bărbat bine îmbrăcat, de circa patruzeci şi cinci de ani. Mă uit la el. Seamănă ciudat de mult cu Louis Dega.
— Tu eşti Papillon?
— Da.
— Eu sunt Joseph, fratele lui Louis Dega. Am citit ziarele şi am venit să te văd.
— Îţi mulţumesc.
— L-ai văzut acolo pe frate-meu? Îl cunoşti?
Îi povestesc amănunţit odiseea lui Dega până când ne-am despărţit la spital. Îmi spune că fratele său se află în Insulele Salvării, ştire care i-a parvenit din Marsilia, Vizitele au loc în capelă, joia şi duminica. Îmi spune că la Baranquilla trăiesc vreo duzină de francezi, veniţi împreună cu nevestele lor, să-şi caute norocul. Sunt peşti cu toţii. Într-un cartier „rezervat” al oraşului, vreo douăzeci de dameze menţin înaltele tradiţii ale prostituţiei franceze, cu eleganţă şi meşteşug. De la Cairo în Liban, din Anglia până-n Australia, de la Buenos Aires la Caracas, de la Saigon la Brazzaville, acelaşi tip de bărbaţi şi femei cultivă pe faţa pământului o meserie veche de când lumea, meseria lor, prostituţia, şi modalitatea de a trăi bine de pe urma ei.
Chestia pe care mi-o spune Joseph Dega mă pune-n fund: „nenea” ăştia din Baranquilla sunt îngrijoraţi: li-e teamă ca nu cumva sosirea noastră la puşcăria de-aici să le tulbure pacea şi să prejudicieze negoţul lor atât de înfloritor, într-adevăr, dacă unul sau mai mulţi dintre noi evadează, poliţia o să-i caute neapărat în „zona” franceză, chiar dacă fugitul n-a dat niciodată pe-acolo, cerând ajutor. Aşa stând lucrurile, poliţia riscă să descopere o groază de alte matrapazlâcuri: acte false, autorizaţii de rezidenţă perimate sau măsluite, să umble la buletinele de identitate sau la dreptul de şedere. Ca atare, anumite dame, dar chiar şi bărbaţi, riscă neplăceri cu carul.
Iată-mă, deci, bine informat. Îmi mai spune că-mi stă la dispoziţie pentru indiferent ce şi că o să vină să mă vadă în fiecare joi şi duminică. Îi mulţumesc acestui băiat cuminte care mi-a dovedit mai târziu că promisiunile sale erau sincere Apoi aflu de la el că, după câte spun ziarele, s-ar fi aprobat cererea Franţei de a fi extrădaţi.
— Ei bine, domnilor, am multe noutăţi pentru voi.
— Ce? exclamă toţi cinci în cor.
— Mai întâi, că nu-i cazul să ne facem iluzii. Extrădarea e lucru hotărât. O să vină un vapor special din Guyana franceză să ne ia de-aici şi să ne ducă înapoi de unde am plecat. Apoi, că prezenţa noastră le dă dureri de cap caraşilor noştri conaţionali, confortabil instalaţi aici în oraş. Nu-i vorba de cel care m-a vizitat. Ăstuia i se rupe, dar colegii de breaslă se tem că dacă unul din noi evadează, o să aibă necazuri.
Toată lumea izbucneşte în râs. Cred că glumesc. Clousiot zice:
— Domnu peşte Cutărică, mă rog frumos, pot evada?
— Destul cu băşcălia. Dacă târfele lor vin să ne viziteze, le spunem să nu mai dea pe aici. S-a-nţeles?
— Înţeles.
Cum am mai spus, în curtea noastră se află vreo sută de deţinuţi columbieni. Printre ei sunt oameni de toate culorile, de la negrul african al senegalezilor la pielea de culoarea ceaiului a creolilor noştri martinichezi; de la cărămiziul indienilor de tip mongol, cu părul lins, negru-violet, până la cel mai curat alb. Stabilesc legături, încerc să-mi dau seama de însuşirile şi de voinţa de evadare a câtorva mai pe sprânceană. Majoritatea sunt în situaţia mea: temându-se de o pedeapsă pe termen lung sau fiind deja pe cale s-o ispăşească, trăiesc tot timpul cu gândul la evadare.
Pe coama celor patru ziduri ale acestei curţi dreptunghiulare se află o potecă de patrulare, puternic luminată noaptea, în fiecare colţ al zidului se găseşte un turnuleţ unde se adăposteşte o santinelă. Astfel, zi şi noapte sunt de serviciu patru santinele, plus una în curte, la uşa capelei, singura neînarmată. Hrana e suficientă şi unii deţinuţi vând ceva de-ale gurii sau cafea ori sucuri de fructe din partea locului: portocale, ananas, papaia, etc. aduse de-afară. Din când în când, aceşti mici negustori cad victimă câte unui furt cu arma-n mână, săvârşit cu o iuţeală de necrezut. Până să priceapă ce se-ntâmplă, se trezesc c-un prosop mare ţinut strâns pe faţă ca să nu poată ţipa, şi c-un cuţit proptit în şale sau în gât, care ar pătrunde adânc la cea mai mică mişcare. Victima e jefuită de banii încasaţi cât ai zice peşte. Îndepărtarea prosopului e însoţită de-un pumn în ceafă. Orice s-ar întâmpla nimeni nu scoate o vorbă. Câteodată, negustorul îşi adună marfa, – cică închide dugheana – şi porneşte în căutarea celui pe care-l bănuieşte. Dacă-l află, se-n-cinge o bătaie întotdeauna cu şişurile.
Doi manglitori columbieni vin să-mi propună ceva. Sunt numai urechi. Se spune că-n oraş ar fi nişte poliţişti hoţi. Când fac de pază într-un sector, îşi înştiinţează complicii, să vină să fure pe-acolo.
Cei doi îi ştiu pe toţi şi zic că, în timpul săptămânii, doar printr-o vitregie a sorţii nu s-ar nimeri măcar unul din poliţiştii ăştia să facă de gardă la uşa capelei. Ar fi bine să fac rost de-un revolver cu prilejul unei vizite. Poliţistul hoţ s-ar învoi destul de uşor să fie, chipurile, forţat să bată la uşa de ieşire din capelă, care dă spre un mic post de gardă, cu patru cel mult şase paznici. Luându-i pe nepusă masă, cu pistolul în mână, n-o să ne poată împiedica s-ajungem în stradă. Şi n-ar mai rămâne decât să ne pierdem în mulţimea care forfoteşte prin oraş.
Ideea nu-mi prea surâde. Ca să-l poţi ascunde, revolverul trebuie să fie mic, cel mult de calibru 6,35. Cu o jucărie ca asta rişti să nu-i intimidezi îndeajuns pe paznici. Sau unul din ei se pierde cu firea, şi am fi nevoiţi să-l omoram, Refuz.
Dorinţa de acţiune nu mă frământă numai pe mine, ci şi pe amicii mei. Doar că-n unele zile, când se mai pleoştesc, sunt de-acord ca vaporul care-o să vină după noi să ne găsească în închisoare. De-aci şi până să se declare înfrânţi nu-i decât un pas. Discută până şi felul în care o să fim pedepsiţi şi trataţi acolo.
— Mi s-a făcut lehamite de tâmpeniile voastre. Când o să mai aveţi chef să trăncăniţi despre ce v-aşteaptă, băgaţi-vă în vreun colţ, să nu v-aud. Cu soarta de care vorbiţi nu se împacă decât un impotent. Sunteţi impotenţi? E vreunul cu boaşele tăiate? Dacă-i aşa, daţi-mi de ştire.
Ascultaţi ce vă spun, fraţilor: când mă gândesc la evadare, înţeleg evadarea tuturor. Îmi storc creierii făcând toi felul de socoteli, dar asta pentru că mă gândesc să ne uşchim cu toţii. Şase oameni, nu-i glumă. Iar în ce mă priveşte, vă spun drept, dacă văd că n-am făcut nimic şi-i prea aproape ziua, e simplu: omor un poliţist columbian ca să câştig timp. N-o să mă predea Franţei dacă le lichidez un poliţist. Şi-atunci o să am răgaz. Iar întrucât atunci o să fiu de unul singur, o s-o şterg mai uşor.
Columbienii pregătesc un alt plan, destul de bine ticluit. În ziua slujbei, duminica dimineaţa, capela e întotdeauna plină de vizitatori şi de deţinuţi. Mai întâi ascultăm liturghia cu toţii, iar când se încheie slujba, în capelă rămân deţinuţii la care vine câte cineva. Columbienii îmi cer să mă duc duminicala slujbă, să observ cum se petrec lucrurile, ca să pună treaba la punct pentru duminica următoare. Îmi propun să fiu capul răscoalei, dar refuz cinstea asta: nu-i cunosc deajuns pe participanţi.
Răspund de cei patru francezi. Bretonul şi tipul cu fierul ele călcat nu vor să ia parte. E simplu, n-au decât să nu vină la capelă. Duminică, noi şi cei patru vârâţi în treaba asta o să asistăm la slujbă. Capela e dreptunghiulară, în fund, altarul, la mijloc, de fiecare parte, două uşi care dau în curţi. Uşa principală, care dă în încăperea postului de pază, e barată de-un grilaj în spatele căruia sunt paznicii, vreo douăzeci la număr. În sfârşit, în dosul lor, uşa care dă în stradă. Deoarece capela geme de oameni, paznicii lasă grilajul deschis, Iar în timpul slujbei stau în picioare cot la cot. Cu vizitatorii urmează să sosească doi bărbaţi şi nişte arme. Armele o să le-aducă nişte femei, purtându-le între coapse. O să le paseze bărbaţilor după ce va fi intrat toată lumea. Arme de calibru mare: 38 sau 45. Capul răscoalei o să primească un revolver barosan de la o femeie care o s-o şteargă imediat. De cum o răsuna a doua oară clopoţelul ministrantului – ăsta-i semnalul – o pornim la atac. Eu o să îndrept un cuţitoi spre gâtul directorului, Don Gregorio, spunându-i: „Da la orden de nos dejar pasar, şi no, te mato. (Dă ordin să ne lase să trecem, altfel te omor.)”
Un altul va proceda la fel cu preotul. Ceilalţi trei, fiecare din altă direcţie, o să-şi îndrepte armele spre poliţiştii aliaţi în picioare în faţa grilajului de la intrarea principală în capelă. Ordinul e ca primul care nu-şi aruncă arma să fie împuşcat. Cei neînarmaţi o să iasă cei dintâi. Preotul şi directorul vor sluji drept acoperire a ultimilor. Dacă totul merge normal, armele poliţiştilor o să zacă pe jos. Cei cu revolvere o să-i vâre în capelă. La ieşire o să închidem mai întâi grilajul, apoi uşa de lemn. Postul de pază va fi gol, pentru că toţi poliţiştii sunt obligaţi să, asiste la slujbă, stând în picioare. Afară, la vreo cinzeci de metri, o să ne-aştepte un camion, prevăzut cu o scăriţă în spate, ca să urcăm mai iute. Camionul o s-o ia din. loc abia după ce se va fi urcat capul răscoalei, care trebuie să fie ultimul. După ce asist la desfăşurarea slujbei, spun că sunt de acord. Totul s-a petrecut aşa cum mi-a povestit Fernando.
Joseph Dega n-o să vină duminică. Ştie el de ce. O să facă rost de un taxi fals, ca să nu ne urcăm în camion, şi-o să ne ducă la o ascunzătoare, pe care tot el o s-o pregătească. Toată săptămâna sunt foarte agitat şi aştept cu nerăbdare s-o pornim la treabă. Fernando a reuşit să-şi procure un revolver pe altă cale. E un revolver calibru 45 al Gărzii civile columbiene, o armă într-adevăr de temut. Joi, una din prietenele lui Joseph a venit să mă vadă. E foarte drăguţă şi-mi spune că taxiul o să fie galben, nu-i chip să-l confunzi.
— O. K. Mulţumesc.
— Noroc.
Mă sărută tandru pe amândoi obrajii şi-mi pare niţeluş emoţionată.
— Entra, entra. Umple-se capela asta spre a fi auzit glasul Domnului, rosteşte preotul.
Clousiot e gata la fix. Lui Maturette îi lucesc ochii-n cap, iar celălalt nu se dezlipeşte de mine nici c-un pas. Foarte calm, mă duc la locul meu. Don Gregorio, directorul, e acolo, pe scaun, lângă o femeie grasă. Stau în picioare rezemat de perete. La dreapta mea e Clousiot, la stânga ceilalţi doi, îmbrăcaţi corect, ca să n-atragem atenţia trecătorilor dacă vom izbuti s-ajungem în stradă. Cuţitul meu e deschis, lipit de antebraţul drept. É ţinut de-un elastic gros şi acoperit de manşeta cămăşii kaki, bine încheiată lângă pumn. În clipa ieşirii cu sfintele daruri, când lasă toţi capetele jos de parc-ar căuta ceva, ministrantul, după ce-a atins o dată iute clopoţelul, trebuie să-l mai sune clar de trei ori. Semnalul nostru e-al doilea clinchet. Fiecare ştie ce are de făcut.
Primul clinchet, al doilea… Mă arunc asupra lui Don Gregorio, îndreptând cuţitul spre gâtul său gros şi zbârcit. Preotul strigă: Misericordia, no me mata. (Îndurare, nu mă omorâţi.) Fără să-l văd, îi aud pe ceilalţi trei poruncind paznicilor să-şi arunce puştile. Treaba merge bine. Îl apuc pe Don Gregorio de gulerul frumosului său costum şi-i spun:
— Sigue y no tengas miedo, no te haré daño. (Urmează-mă fără frică, nu-ţi fac nimic.)
Preotul e ţinut la respect de un brici îndreptat spre beregata sa, aproape de grupul meu. Îl aud pe Fernando:
— Vamos, Francés, vamos a la salida. (Hai, francezule, hai spre ieşire.)
Bucuros de izbândă, de succes, îi împing pe toţi ai mei spre uşa care dă în stradă, când răsună deodată două focuri de armă. Fernando se prăbuşeşte, unul dintre cei înarmaţi aşijderea. Mai înaintez totuşi un metru, dar paznicii s-au ridicat şi ne închid trecerea cu puştile lor. Noroc că între ei şi noi sunt câteva femei. Ele îi împiedică să tragă. Alte două focuri de armă, urmate de-un foc de revolver. Al treilea camarad înarmat e doborât după ce-a apucat să tragă un foc cam la întâmplare, căci a rănit o fată. Don Gregorio, palid ca un mort, îmi spune i
— Dă-mi cuţitul.
I-l dau. N-ar mai fi avut nici un rost să continui lupta, în mai puţin de treizeci de secunde situaţia fusese răsturnată.
După o săptămână şi mai bine, am aflat că răscoala eşuase din pricina unui deţinut din altă curte, care căsca gura la slujbă din afara capelei. La câteva secunde după ce-am pornit la treabă, a dat de veste santinelelor de pe zidul de pază. De pe zidul ăsta de peste şase metri au sărit în curte santinelele, una de o parte a capelei, a doua de cealaltă parte, şi printre gratiile uşilor laterale, au tras mai întâi în cei doi care, urcaţi pe-o bancă, îi ameninţau cu armele pe poliţişti. Al treilea a fost doborât câteva secunde mai târziu, intrând în unghiul lor de tragere. A urmat o „corrida” de toată frumuseţea. Eu am rămas lângă director, care dădea ordine strigând. Şaisprezece de-ai noştri, printre care cei patru francezi, ne-am regăsit într-o carceră, puşi în fiare, la pâine şi apă.
Don Gregorio a primit vizita lui Joseph. Directorul m-a chemat şi mi-a explicat că, la rugămintea acestuia, o să fiu dus iarăşi în curte, alături de camarazii mei. Mulţumită lui Joseph, la zece zile după răscoală, eram din nou cu toţii-n curte, inclusiv columbienii, şi în aceeaşi celulă. Sosind acolo, propun să păstrăm câteva minute, de tăcere în amintirea lui Fernando şi a celor doi prieteni ai săi, morţi în timpul încăierării. Cu prilejul uneia din vizite, Joseph m-a lămurit că a făcut chetă printre peşti; strângând cinci mii de pesos cu care l-a putut unge pe Don Gregorio. Prin gestul lor, „caraşii” au crescut considerabil în ochii noştri.
Şi-acum? Ce să mai născocesc? Doar n-o să mă declar învins, aşteptând sosirea vaporului fără să întreprind nimic!
Culcat în spălătorul comun, la adăpost de soarele ucigător, pot să observ, fără să atrag atenţia, activitatea santinelelor pe zidul de pază. În timpul nopţii, din zece în zece minute, strigă fiecare cu rândul: „Santinele, drepţi!” în felul ăsta, şeful postului poate să verifice dacă doarme vreuna din cele patru. Când una nu răspunde, alta repetă ordinul până ce i se dă ascultare.
Cred c-am găsit o hibă. Într-adevăr, din fiecare mirador, în cele patru colţuri ale zidului de pază, atârnă o cutie legată de-o sfoară. Când santinela vrea o cafea, îl cheamă pe cafetero, care îi toarnă o cafea, două în cutie, după care e suficient să tragă sfoara. Iar miradorul din extrema dreaptă are un fel de turelă. În câteva secunde aş putea sări zidul care dă în stradă. O singură problemă: neutralizarea santinelei. Cum?
O văd ridicându-se şi făcând câţiva paşi pe zidul de pază. Îmi face impresia c-o supără arşiţa şi că se străduieşte să n-adoarmă. Asta-i, drăcia dracului! e musai să doarmă. O să-mi pregătesc mai întâi frânghia şi, dacă găsesc un cârlig zdravăn, o adorm şi-mi încerc norocul. În două zile împletesc o frânghie de aproape şapte metri, din toate cămăşile de pânză tare pe care le-am dibăcit, kaki mai ales. Cârligul l-am găsit relativ uşor: suportul uneia din streşinile fixate la uşile celulelor ca să le ferească de ploaie. Joseph Dega mi-a adus o sticlă cu un somnifer foarte puternic. Din recomandări reiese că se iau doar zece picături. Sticla conţine aproape şase linguri mari de supă. Obişnuiesc santinela să-i fac cinste cu câte-o cafea. Lasă jos cutia şi-i trimit de fiecare dată câte trei cafele. Deoarece toţi columbienii se dau în vânt după alcool, şi cum somniferul aduce la gust cu anasonul, fac rost de-o sticlă cu anason. Îi spun santinelei:
— Vrei o cafea à la française?
— Cum e asta?
— C-un pic de anason.
— Să-ncerc, s-o gust mai întâi.
Câteva santinele au gustat din cafeaua mea cu anason şi acum, când le ofer câte-o cafea, îmi spun:
— À la française?
— Dacă vrei…
Şi pac! le torn anason:
A sosit ora cea mare. Suntem la amiază, într-o sâmbătă. E o căldură groaznică. Prietenii mei ştiu că n-o să fie timp deajuns pentru doi, dar un-columbian cu nume arab, Ali, zice c-o să urce după mine. Sunt de-acord. În felul ăsta n-o să se spună că un francez a fost complice, fiind pedepsit ulterior. Pe de altă parte, nu pot să am la mine frânghia şi cârligul, întrucât santinela va avea vreme îndeajuns să mă observe când o să-i dau cafeaua. După părerea noastră, în cinci minute o să fie K. O. E „fără cinci”. Chem santinela.
— Cum merge?
— Bine.
— Bei o cafea?
— Da, à la française, e mai bună.
— Stai aşa, mă duc să ţi-o aduc.
Mă îndrept spre cafetero: „Două cafele”. În cutie am şi vărsat toată sticla cu somnifer. Dacă nici cu asta nu cade lat! Ajung în dreptul santinelei şi-o fac dinadins să mă vadă cum torn anasonul.
— Îţi place?
— Da.
Mai pun un pic, apoi vărs totul în cutie şi o ridică imediat.
Trec cinci minute, zece minute, un sfert de oră, douăzeci de minute! Nici gând s-adoarmă. Ba mai mult, în loc să se aşeze, face câţiva paşi, cu arma-n mână, dus şi întors. Şi totuşi a băut pân-la fund. Iar la unu se schimbă garda.
Îi urmăresc mişcările de parc-aş sta pe jeratic. Nu se cunoaşte că-i drogat. Ah! Se clatină. Se aşează în faţa gheretei, cu puşca între picioare. Capul i se lasă pe umăr. Prietenii mei şi vreo doi-trei columbieni, care ştiu de tărăşenia asta, îi urmăresc reacţiile la fel de înfriguraţi ca mine.
— Gata, îi spun columbianului. Frânghia!
Se pregăteşte s-o arunce, când santinela se ridică, lasă să-i scape puşca, se întinde şi face câţiva paşi pe loc. Columbianul s-a oprit la timp. Mai sunt optsprezece minute până la schimbarea gărzii. Încep deodată să mă rog în gând lui Dumnezeu: „Mai ajută-mă, Doamne, o dată! Te implor, nu mă părăsi!” Dar zadarnic îl invoc pe acest Dumnezeu al creştinilor, uneori atât de puţin înţelegător, mai ales cu mine, care-s ateu.
— E culmea! zice Clousiot, apropiindu-se de mine. Formidabil cum de n-adoarme vita asta!
Santinela dă s-apuce puşca şi, în clipa când se apleacă s-o ridice, cade cât e de lungă, ca fulgerată, pe creasta zidului de pază. Columbianul zvârle cârligul, dar nu se agaţă şi cade. Îl aruncă a doua oară. Iată că s-a prins. Trage un. pic de el să vadă dacă rezistă. Îl verific şi eu şi, când să mă sprijin cu piciorul de zid ca să încep urcuşul, îl aud pe Clousiot:
— Şase! Vine schimbul!
Am exact răgazul s-o iau din loc până să mă zărească. Mânaţi de acel instinct de apărare şi de camaraderie al deţinuţilor, columbieni fac repede cerc în jurul meu şi mă amestecă în grupul lor. Umblăm de-a lungul zidului, lăsând frânghia spânzurată. Un paznic din schimbul de gardă observă dintr-o ochire cârligul şi santinela prăvălită, cu puşca alături. Aleargă doi-trei metri şi apasă pe butonul de alarmă, convins c-a avut loc o evadare.
Adormitul e luat cu o brancardă. Sunt peste douăzeci de poliţişti pe creasta zidului. Don Gregorio e cu ei şi da dispoziţie să se tragă frânghia. Ţine cârligul în mână. După câteva clipe, cu armele îndreptate spre noi, poliţiştii încercuiesc curtea. Se face apelul, la fiecare nume, cel strigat trebuie să intre în celula sa. Să vezi şi să nu crezi! nu lipseşte nimeni. Ne închid pe toţi, cu cheia, fiecare în celula lui.
Al doilea apel şi control, celulă cu celulă. Nu, n-a dispărut nimeni. Pe la ora trei suntem din nou lăsaţi să ieşim în curte. Aflăm că santinela doarme buştean şi că n-a fost chip s-o trezească. Complicele meu columbian e la fel de dărâmat ca şi mine. Era atât de convins c-o să izbutim! Blestem produsele americane, căci somniferul era american.
— Ce facem?
— Hombre, ca de la început!
E tot ce găsesc să-i spun. Crede că vreau să spun: de luat de la capăt adormind o santinelă, în timp ce eu gândeam: să căutăm altă idee. Îmi spune:
— Crezi că paznicii ăştia sunt atât de dobitoci ca să mai vrea vreunul o cafea à la française? Oricât aş fi de amărât, nu mă pot opri să pufnesc în râs.
— Precis, omule!
Poliţistul a dormit trei zile şi patru nopţi. Când se trezeşte, în cele din urmă, declară bineînţeles că eu l-am adormit cu cafeaua à la française. Don Gregorio mă cheamă şi mă confruntă cu el. Şeful corpului de gardă vrea să mă lovească cu sabia. Fac o săritură până-n colţul încăperii şi-l sfidez. Ridică sabia: Don Gregorio se vâră între noi, se alege e-o lovitură zdravănă în umăr şi se prăbuşeşte. Are clavicula fracturată. Urlă atât de tare că ofiţerul nu se mai ocupă decât de el. Îl ridică de jos. Don Gregorio strigă după ajutor. Toţi funcţionarii civili dau fuga din birourile învecinate. Ofiţerul, alţi doi poliţişti şi santinela pe care-o adormisem se păruiesc cu vreo zece civili care vor să-l răzbune pe director. În această busculadă, câţiva sunt uşor răniţi. Singurul care n-are nimic sunt eu. Important acum nu mai e cazul meu, ci al directorului şi al ofiţerului. Locţiitorul directorului, care a fost transportat la spital, mă conduce înapoi în curte;
— De tine vedem noi mai târziu, francezule.
A doua zi, directorul, cu umărul în ghips, îmi cere o declaraţie scrisă împotriva ofiţerului. Declar cu plăcere tot ce vrea. Povestea cu somniferul e dată complet uitării. Nu-i mai interesează, norocul meu.
După câteva zile, Joseph Dega propune să organizeze o acţiune din afară. Deoarece i-am spus că evadarea de noapte e cu neputinţă din pricina luminii puternice care bate pe creasta zidului, caută o şmecherie ca să întrerupă curentul. Un electrician îi dă o idee: să lase-n jos întrerupătorul unui transformator aflat în afara închisorii. Eu va trebui să mituiesc santinela care face de gardă înspre stradă, ca şi pe cea din curie, de la uşa capelei, A mers mai greu decât mi-am închipuit. Mai întâi a trebuit să-i conving pe Don Gregorio să-mi restituie zece mii de pesos, pe motiv că-i trimit familiei prin intermediul lui Joseph, „obligându-l” bineînţeles, să accepte două mii de pesos ca să cumpere un cadou soţiei sale. Apoi, după ce i-am dibăcit pe cel care organizează schimburile şi orele de gardă, a trebuit să-l mituiesc şi pe ei. O să capete trei mii de pesos, dar nu vrea să se bage în tocmeala cu celelalte două santinele. E treaba mea să le găsesc şi să mă descurc cu fele. După aceea să-i comunic numele lor, iar' el le va fixa garda indicată de nune.
Mi-a trebuit mai bine de-o lună ca să pregătesc evadarea asta. În sfârşit, totul e pus la punct, minut cu minut. Cum nu-i cazul să mă feresc de poliţistul din curte, o să tăiem bara cu un bomfaier montat. Am trei pânze de fierăstrău. Columbianul cu cârligul a fost înştiinţat. O să-şi taie bara în câteva locuri. În noaptea cu pricina, unul din prietenii lui, care face pe nebunul de câtva timp, o să bată într-o tinichea şi-o să cânte cât îl ţine gura. Columbianul ştie că santinela n-a vrut să discute decât de evadarea a doi francezi, zicând că, dacă vede un al treilea urcând zidul, trage în el. Vrea să-şi încerce totuşi norocul şi-mi spune că, dacă ne căţărăm în întuneric, bine lipiţi unul de altul, santinela n-o să poată vedea că-s unul sau doi. Clousiot şi Maturette au tras la sorţi să afle care o să plece cu mine. A câştigat Clousiot.
Iată şi noaptea fără lună. Sergentul şi cei doi poliţişti au încasat jumătate din bancnotele care revin fiecăruia. De data aceasta n-a mai fost nevoie să le tai, erau deja înjumătăţite. Urmează să capete celelalte jumătăţi de la soţia lui Joseph Dega.
Se stinge lumina. Ne punem pe treabă cu bomfaierul, în mai puţin de zece minute, bara e tăiată. Cu pantaloni şi cămăşi de culoare închisă, ieşim din celulă. Columbianul ni se alătură din mers. E gol, n-are decât un slip negru. Mă caţăr pe grilajul uşii de la carceră (calabozo), înfiptă în zid, ocolesc copertina, arunc cârligul aflat la capătul unei frânghii de trei metri. Mă aflu pe creasta zidului în mai puţin de trei minute fără să fi făcut vreun zgomot. Lungit pe burtă, îl aştept pe Clousiot. E întuneric beznă. Deodată zăresc, sau mai curând ghicesc o mână întinsă, o apuc şi trag. Se produce un zgomot înfiorător. Clousiot a trecut între copertină şi zid, agăţându-şi catarama de la cureaua pantalonului de tabla acoperişului. Bineînţeles, auzind zgomotul, încetez să mai trag. Tinicheaua a amuţit, îl trag din nou pe Clousiot, socotind că s-a desprins, şi-n vacarmul pe care-l face tinicheaua aia, îl ridic şi-l urc pe creasta zidului.
De la celelalte posturi pornesc împuşcături, dar nu de la al meu. Îngroziţi de focurile astea de armă, sărim greşit în strada care-i la nouă metri mai jos, pe când în dreapta e-o altă stradă, doar la cinci metri sub noi. Rezultatul: Clousiot îşi rupe iarăşi piciorul drept. Nici eu nu mă mai pot ridica, mi-am frânt ambele picioare. Aveam să aflu mai târziu că-i vorba de oasele calcanee. Columbianul şi-a luxat un genunchi. Focurile de arme scot garda în stradă. Suntem înconjuraţi, la lumina unei uriaşe lanterne electrice, cu puştile îndreptate spre noi. Plâng de ciudă. Colac peste pupăză, poliţiştii nu mă cred când le spun că nu pot să mă scol. Mă întorc în închisoare târându-mă în genunchi, sub loviturile de baionetă care curg cu nemiluita. Clousiot umblă sărind într-un picior, columbianul aşijderea. Sângele îmi curge şiroaie dintr-o rană la cap pricinuită de-o lovitură cu patul puştii.
Împuşcăturile l-au trezit pe Don Gregorio care, din fericire de gardă în noaptea aceea, dormea în biroul său. Fără intervenţia lui, am fi mierlit sub ploaia loviturilor de puşcă şi baionetă. Cel care dă în mine mai cu sete e tocmai sergentul mituit ca să-i treacă de gardă pe cei doi paznici complici. Don Gregorio pune capăt mardelii ăsteia sălbatice. Ameninţă că-i dă în judecată dacă ne rănesc grav. Cuvântul ăsta fermecat îi paralizează pe toţi.
A doua zi, piciorul lui Clousiot e pus în ghips la spital. Columbianului izbit la genunchi îi reduce luxaţia un deţinut-lecuitor şi i se pune o faşă Velpeau. Peste noapte, picioarele mi s-au umflat, fiecare e cât o căpăţână de om, sunt roşii şi negre de sânge, groaznic de tumefiate, aşa că doctorul îmi spune să le vâr în apă sărată călduţă, apoi mi se pun de trei ori pe zi lipitori. Când se umflă de sânge, lipitorile se desprind singure şi sunt băgate în oţet să dea sângele afară. Şase puncte de cusătură au închis rana de la cap.
Un ziarist hămesit după ştiri publică un articol despre mine. Povesteşte c-am fost capul răscoalei din capelă, c-am „otrăvit” o santinelă şi că-n cele din urmă am organizat o evadare colectivă cu complici din afară, având în vedere că s-a întrerupt lumina în tot cartierul, umblând cineva la transformator. „Să sperăm că Franţa ne va scăpa cât mai grabnic de gangsterul ei numărul Unu”, încheie el articolul.
Joseph a venit să mă vadă, întovărăşit de Annie, soţia lui. Sergentul şi cei trei poliţişti s-au dus câte unul să capete celelalte jumătăţi ale bancnotelor. Annie mă întreabă ce să facă. Îi spun să plătească, deoarece s-au ţinut de cuvânt. Nu-i vina lor c-am dat greş.
De-o săptămână sunt plimbat prin curte într-o roabă de fier care-mi serveşte drept pat. Stau lungit, cu picioarele ridicate şi sprijinite pe-o fâşie de pânză întinsă între două i bucăţi de lemn fixate vertical de braţele roabei. E singura poziţie în care nu sufăr prea mult. Nu-mi pot sprijini de nimic picioarele enorme, umflate şi congestionate de sânge închegat, nici când stau culcat. În poziţia asta mă dor ceva mai puţin. La vreo cincisprezece zile după ce mi-am scrântit picioarele, s-au dezumflat pe jumătate şi sunt dus la radiografie. Am ambele calcanee fracturate. M-am ales cu picioare plate pe toată viaţa.
Ziarul de azi anunţă că la sfârşitul lunii va sosi vaporul cu care urmează să plecăm; aduce cu el o escortă de poliţişti francezi. Se numeşte Mana, adaugă ziarul. Suntem în 12 octombrie. Ne rămân optsprezece zile, trebuie jucată ultima carte. Dar care, cu picioarele mele rupte?
Joseph e disperat. Cu prilejul vizitei îmi spune că toţi francezii din colonie sunt consternaţi văzând cât de mult am luptai pentru libertate şi că au rămas doar câteva zile până să fiu predat autorităţilor franceze. Cazul meu zguduit profund întreaga colonie. Resimt o mare mângâiere la gândul că aceşti bărbaţi şi femeile lor sunt sufleteşte alături de mine.
Am renunţat la ideea de-a omorî un poliţist columbian. Nu mă pot hotărî să iau viaţa unui om care nu mi-a făcut nimic. S-ar putea să aibă un tată sau o mamă pe care-i ajută, soţie, copii. Zâmbesc la gândul că ar trebui să găsesc un poliţist mârşav şi fără familie. L-aş putea bunăoară întreba: „Dacă te omor, n-o să-ţi ducă nimeni dorul?” în dimineaţa asta de 13 octombrie m-a cuprins urâtul. Mă uit la o fărâmă de acid picric pe care, de-aş înghiţi-o, m-aş alege c-o gălbenare. Dacă mă bagă-n spital, aş putea pune eventual la cale să fiu răpit de nişte indivizi plătiţi de Joseph. A doua zi, l4 octombrie, sunt mai galben ca o lămâie. Don Gregorio vine să mă vadă în curte, stau la umbră, pe jumătate culcat în roabă, cu picioarele ridicate. Iute, de-a dreptul, fără vreo precauţie, pornesc la atac:
— Ai zece mii de pesos dacă mă trimiţi la spital.
— O să încerc, francezule. Nu, nu atât pentru cei zece mii de pesos, cât pentru că mi-e necaz văzând cum te mai lupţi zadarnic pentru libertate. Dar nu cred c-o să te ţină la spital, pe chestia articolului din ziar. O să le fie frică.
Peste un ceas, doctorul mă trimite la spital. Nici măcar nu m-au dat jos. Am fost coborât din ambulanţă pe-o brancardă şi la două ore după un examen amănunţit şi o analiză de urină eram iarăşi în închisoare, fără să fi coborât din brancardă.
Suntem în ziua de 19, joi. Annie, nevasta lui Joseph, a venit întovărăşită de soţia unui corsican. Mi-au adus ţigări şi ceva dulciuri. Prin vorbele lor afectuoase cele două femei mi-au făcut un bine imens. Lucrul cel mai plăcut, manifestarea prieteniei lor curate, a transformat de-a binelea acea zi „amară” într-o după-amiază însorită. N-o să pot spune niciodată cât de bine mi-a făcut solidaritatea francezilor din colonie cât timp am zăcut în închisoarea „80”. Nici cât de îndatorat îi rămân lui Joseph Dega, care a mers până acolo încât şi-a riscat libertatea şi situaţia ca mă ajute să evadez.
Dar un cuvânt rostit de Annie mi-a dat o idee. În timpul discuţiei îmi spune:
— Dragă Papillon, ai făcut tot ceea omeneşte posibil încercând să-ţi recapeţi libertatea. Soarta a fost tare crudă cu dumneata. Nu-ţi mai rămâne decât s-arunci în aer închisoarea!
— Şi de ce nu? De ce n-aş arunca în aer închisoarea asta veche? As face un serviciu columbienilor. Dac-o arunc în aer, poate că se hotărăsc să construiască una nouă, mai igienică.
Îmbrăţişându-le pe aceste tinere şi fermecătoare femei, de la care-mi luam rămas bun pentru totdeauna, îi spun Iui Annie:
— Roagă-l pe Joseph să-mi facă o vizită duminică.
Duminică 22 octombrie, Joseph e la mine.
— Ascultă, fă ce ştii ca să-mi aducă cineva joi un cartuş de dinamită, un detonator şi un fitil Bickford. În ce mă priveşte, am să fac rost de-un draibăr şi de trei burghie pentru cărămizi.
— Ce-ai de gând?
— S-arunc în aer mare. Făgăduieşte cinci mii de pesos taxiului fals de care-a fost vorba, s-aştepte zilnic în spatele străzii Medellin, de la opt dimineaţa la şase seara. O să capete cinci sute de pesos pe zi dacă nu se întâmplă nimic şi cinci mii de pesos dacă se întâmplă ceva. Prin spărtura pe care o s-o facă dinamita o s-ajung până la taxi în cârca unui vlăjgan columbian, şi după aia e treaba lui. Dacă aranjezi cu taxiul fals, trimite cartuşul. Dacă nu, s-a zis orice speranţă.
— Las' pe mine, zice Joseph.
La ora cinci sunt dus pe braţe în capelă. Am spus că vreau să mă rog de unul singur. Cer să vină. Don Gregorio să mă vadă. Vine.
— Hombre, n-au mai rămas decât opt zile până ce-o să pleci.
— De-aia v-am chemat aici. Aveţi cincisprezece mii de pesos care-s banii mei. Vreau să-i daţi prietenului meu înainte de plecare, ca să-i trimită familiei mele. Vă rog să acceptaţi trei mii de pesos, pe care vi-i dăruiesc din toată inima pentru că n-aţi îngăduit niciodată să fiu maltratat de soldaţi. Mi-aţi face un serviciu dacă mi i-aţi da o zi, cu o rolă de hârtie gumată, ca să-i aranjez până joia viitoare, să-i dau prietenului meu gata pregătiţi.
— În regulă.
Se întoarce şi-mi dă, tot din cei tăiaţi în două, douăsprezece mii de pesos. Şi-a reţinut cei trei mii.
Întors în închisoare cu roaba, îl chem deoparte pe columbian – cel care a pornit ultima oară cu mine. Îi împărtăşesc proiectul meu şi-l întreb dacă se crede în stare să mă ducă-n cârcă douăzeci-treizeci de metri, până la taxi. Îmi promite categoric. În privinţa asta, treaba-i aranjată. Acţionez ca şi cum aş fi sigur că Joseph o să reuşească. Mă vâr sub spălător luni cu noaptea-n cap, iar Maturette, care îndeplineşte împreună cu Clousiot rolul de „şofer” al roabei mele, pleacă să-l aducă pe sergentul căruia îi dădusem cei trei mii de pesos şi care mă mardise atât de sălbatic când cu ultima evadare.
— Domnule sergent Lopez, aş dori să-ţi vorbesc.
— Ce vrei?
— Îţi dau două mii de pesos pentru un draibăr foarte puternic, cu trei viteze şi şase sfredele pentru cărămizi. Două groase de-o jumătate de centimetru, două de-un centimetru şi două de-un centimetru şi jumătate.
— N-am bani să le cumpăr.
— Uite cinci sute de pesos.
— O să le capeţi mâine, marţi, când se schimbă garda, la ora unu. Pregăteşte ăi două mii de pesos.
Marţi am totul la ora unu, în coşul gol din curte, un coş pentru hârtii care se goleşte la schimbarea gărzii. Pablo, vlăjganul columbian, ia toate lucrurile cerute şi le ascunde.
Joi, în 26, la vizită, ia-l pe Joseph de unde nu-i. Către sfârşitul orei de vizită sunt chemat. E un bătrân francez, numai zbârcituri, care vine din partea lui Joseph.
— În jimbla asta e tot ce-ai cerut.
— Uite două mii de pesos pentru taxi. O să capete cinci sute de pesos pe zi.
— Şoferul taxiului e un bătrân peruan dintr-o bucată. Nici o grijă în privinţă lui. Ciao.
— Ciao.
Într-o pungă mare de hârtie, pentru ca jimbla să n-atragă atenţia, au băgat ţigări, chibrituri, cârnaţi afumaţi, un salam, un pachet de unt şi o sticlă de ulei negru, în timp ce scotoceşte în pachet, îi dau paznicului de la poartă un pachet de ţigări, chibrituri şi doi cârnaţi. Zice:
— Da-mi şi o bucată de pâine.
Asta mai lipsea!
— Nu, pâinea cumpără-ţi-o. Uite cinci pesos, pâinea n-o să ajungă pentru noi şase.
Uf! Cât pe ce s-o păţesc. Ce idee să-i ofer cârnaţi tipului! Roaba se îndepărtează grabnic de poliţistul ăsta, care-şi vâra nasul peste tot. M-a uimit atât de mult cerându-mi pâine că mă mai trec şi-acum sudorile.
— Focul de artificii are loc mâine. Toate sunt înăuntru, Pablo. Gaura trebuie făcută exact sub streaşină gheretei. Poliţistul de sus n-o să te poată vedea.
— Dar s-ar putea s-audă.
— M-am gândit şi la asta. Dimineaţa, la zece, partea asta a curţii e-n umbră. Trebuie să se-apuce un tinichigiu să îndrepte o foaie de tablă proptind-o de zid, la câţiva metri de noi, în văzul tuturor. Dacă-s doi, e şi mai bine. O să le dau cile cinci sute de pesos. Găseşte-mi oamenii.
Îi găseşte.
— Doi amici de-ai mei o să ciocănească tabla fără întrerupere. Santinela n-o să poată dibui zgomotul făcut de sfredel. Numai că tu cu roaba ta, trebuie să stai ceva mai încolo de streaşină şi să pălăvrăgeşti cu francezii. În felul ăsta m-ascunzi un pic de santinela din celălalt colţ.
Într-o oră gaura e gata. Datorită loviturilor de ciocan pe tablă şi a uleiului pe care-l toarnă un ajutor pe sfredel, santinela nu miroase nimic. Cartuşul e vârât în gaură, detonatorul fixat, douăzeci de centimetri de fitil. Cartuşul e fixat cu argilă. Ne dăm înapoi. Dacă totul merge bine, explozia o să facă o spărtură în zid. Santinela o să cadă cu gheretă cu tot, iar eu, trecând prin spărtură în cârca lui Pablo, o s-ajung la taxi. O sa se descurce şi ceilalţi. Logic vorbind, Clousiot şi Maturette, chiar dacă ies după noi, o să ajungă mai iute decât mine la taxi.
Cu o clipă înainte de aprinderea fitilului, Pablo dă de ştire unui grup de columbieni.
Dacă vreţi să evadaţi, peste câteva clipe se face o gaură în zid.
E-n regulă, poliţiştii o să dea năvală şi-o să tragă în ultimii, cei mai la vedere.
Aprindem fitilul. O explozie de toată frumuseţea zguduie cartierul din temelii. Ghereta vine de-a berbeleacul, cu poliţist cu tot. Zidul s-a ales cu crăpături zdravene peste tot, atât de mari că se vede strada de partea cealaltă, dar nici o spărtură nu-i destul de largă ca să putem trece prin ea. Nu-i una ca lumea, şi-abia acum recunosc că sunt pierdut. Soarta vrea neapărat să mă întorc acolo, la Cayenne.
Harababura de după explozie e de nedescris. Peste cincizeci de poliţişti îşi fac apariţia în curte. Don Gregorio ştie cui trebuie să-i mulţumească pentru povestea asta.
— Bueno (bine), franţuzule. Cred că asta a fost ultima oară.
Şeful pazei face spume la gură de mânie. Nu poate porunci să fie lovit un rănit, culcat într-o roabă, iar eu, ca să-i scot din cauză pe ceilalţi, declar sus şi tare c-am făcut totul singur. Şase paznici în faţa zidului crăpat, şase în curtea închisorii, alţi şase afară, în stradă, o să facă-n permanenţă de gardă până ce-o să repare zidarii stricăciunile. Din fericire, santinela care a căzut din gheretă n-a păţit nimic.
