Capitolul 4Înapoierea la ocnă

Trei zile mai târziu, la 30 octombrie, la unsprezece dimineaţa, doisprezece supraveghetori de-ai ocnei, îmbrăcaţi în alb, vin să ne ia în primire. Înainte de plecare, o mică ceremonie oficială: fiecare trebuie să fie identificat şi recunoscut. Au adus cu ei fişele noastre antropometrice, fotografii, amprente, mă rog, tot dichisul. Odată verificată identitatea, consulul francez se apropie să semneze un document pentru judecătorul de district, cel însărcinat să ne predea oficial Franţei. Toţi cei de faţă sunt miraţi de modul amical cu care se poartă supraveghetorii. Nici o duşmănie, nici un cuvânt aspru. Cei trei, mai vechi pensionari ai ocnei decât noi, cunosc câţiva caralii cu care discută şi glumesc ca nişte vechi prieteni. Şeful escortei, maiorul Boural, mă întreabă cum o duc cu sănătatea, se uită la picioarele mele şi-mi spune c-o să fiu îngrijit la bord, că-n grupul care a venit să ne la se află un infirmier priceput.

Călătorind în fundul calei, în nava aia prăpădită, am dus-o greu îndeosebi din pricina căldurii înăbuşitoare şi a caznei de-a fi legaţi doi câte doi de acele barres de justice datând de pe vremea galerelor din Toulon. Un singur incident de semnalat: vaporul a fost nevoit să se aprovizioneze cu cărbuni la Trinidad. Aflaţi în port, un ofiţer de marină englez a cerut să ni se scoată lanţurile. Se pare că-i interzis să ţii oamenii legaţi pe bordul unui vas. Am profitat de acest incident spre a pălmui pe-un alt ofiţer inspector englez. Doream să fiu arestat şi dat jos de pe vas. Ofiţerul îmi zice:

— N-am să te arestez şi n-am să te dau jos de pe vas pentru delictul grav pe care l-ai comis. Vei fi mult mai pedepsit înapoindu-te la ocnă.

Nici un chilipir. Orice-aş face, asta mi-e soarta, să mă întorc la ocnă. E păcat de Dumnezeu, dar astea unsprezece luni de evadări, cu tot soiul de lupte îndârjite, s-au încheiat jalnic. Şi cu toate astea, în ciuda zarvei acestor numeroase aventuri, înapoierea la ocnă, cu toate amarnicele ei urmări, nu poate şterge neuitatele clipe pe care le-am trăit.

Lângă portul ăsta Trinidad de care ne depărtăm, la câţiva kilometri, locuieşte neasemuita familie Bowen. N-am trecut prea departe de Curaçao, unde trăieşte un om de vază, episcopul acestei regiuni. Irénée de Bruyne. Cu siguranţă că ne-am apropiat şi de teritoriul indienilor Guajiros, unde am cunoscut dragostea cea mai curată în dezlănţuirea ei pătimaşă, sub înfăţişarea ei firească şi spontană. Toată puritatea de care sunt capabili copiii, felul neprihănit de-a vedea lucrurile la vârsta asta privilegiată, le-am găsit la acele indiene pline de voinţă, înzestrate din belşug în ce priveşte înţelegerea, dragostea simplă şi puritatea.

Şi leproşii din Insula porumbeilor! ocnaşii aceia năpăstuiţi, atinşi de o boală îngrozitoare şi care au avut totuşi forţa să găsească în inima lor nobleţea necesară spre a ne veni în ajutor!

Până şi consulul belgian, de-o asemenea bunătate spontană şi Joseph Dega, care, fără să mă cunoască, a riscat atât de mult pentru mine! Toţi aceşti oameni, toate aceste făpturi pe care le-am cunoscut în vremea evadării îndreptăţesc strădania de-a o fi săvârşit. Chiar dacă a dat greş, evadarea mea e o victorie, de n-ar fi decât faptul că mi-am îmbogăţit sufletul cunoscând aceşti oameni excepţionali. Nu, nu-mi pare rău că am făcut-o.

Iată fluviul Maroni şi apele sale mocirloase. Ne aflăm pe puntea vasului Mana. Soarele tropicelor a şi început să pârjolească pământul. E ora nouă dimineaţa. Revăd estuarul şi refacem încet drumul pe unde plecasem atât de repede. Camarazii mei nu scot o vorbă. Supraveghetorii sunt mulţumiţi c-am sosit. Marea a fost agitată în timpul călătoriei şi mulţi din ei răsuflă acum uşuraţi.

26 noiembrie 1934

La debarcader, o lume nebună. Simţim curiozitatea cu care sunt aşteptaţi cei cărora nu le-a fost fiică s-o pornească atât de departe. Fiind duminică, e şi o distracţie pentru lumea care n-are prea multe asemenea prilejuri. Îi aud pe oameni spunând.

— Cel rănit e Papillon. Asta-i Clousiot. Ălălalt, Maturette…

Şi-aşa mai departe.

În lagărul penitenciarului, şase sute de oameni sunt aşezaţi pe grupe în faţa barăcii lor. Pe lângă fiecare grupă, supraveghetori. Primul pe care-l recunosc e Francois Sierra. Plânge ca un copil, fără să se ascundă de ceilalţi. Stă cocoţat pe-o fereastră a infirmeriei şi mă priveşte. Simţi că mâhnirea lui e sinceră. Ne oprim în mijlocul lagărului. Comandantul lagărului ia un portavoce:

— Transportaţi, vă puteţi da seama de inutilitatea evadării. Orice ţară vă arestează ca să vă predea Franţei. Nimeni nu vă doreşte. E preferabil aşadar să stai liniştit şi să te porţi bine. Ce-i aşteaptă pe aceşti cinci oameni? O condamnare grea, pe care vor trebui s-o execute la Recluziunea de pe Insula Saint-Joseph şi, pentru restul pedepsei, internarea pe viaţă în Insulele Salvării. Iată ce-au câştigat evadând. Sper că aţi înţeles. Supraveghetori, duceţi-i pe aceşti oameni în sectorul disciplinar.

După câteva minute, ne aflăm într-o celulă specială din sectorul supravegheat în mod deosebit. De cum sosesc, cer să-mi fie îngrijite picioarele, încă foarte umflate. Clousiot spune că ghipsul de la picior îi provoacă dureri. Să-n-cercăm… Măcar de ne-ar trimite la spital! Francois Sierra soseşte cu supraveghetorul său.

— Ăsta-i infirmierul, zice caraliul.

— Cum o duci. Papi?

— Sunt bolnav, vreau să mă duc la spital.

— O să încerc să te internez, dar după câte ai făcut pe-acolo, nu prea cred c-o să se poată, la fel şi-n privinţa lui Clousiot.

Îmi masează picioarele, mă unge c-o alifie, controlează ghipsul lui Clousiot şi pleacă. N-am putut să ne spunem nimic, deoarece erau caraliii acolo, dar ochii lui exprimau atâta duioşie că m-am simţit foarte mişcat.

— Nu-i rost de nimic, îmi spune el a doua zi, în timp ce-mi face un masaj. Vrei să te trec în sala comună? Noaptea îţi prinde lanţuri la picioare?

— Da.

— Atunci e mai bine să treci în sala comună. Şi-acolo o să-ţi pună lanţuri, dar n-ai să mai fii singur. În momentul de faţă, izolat, trebuie să te simţi groaznic.

— În regulă.

Da, singurătatea e în momentul de faţă şi mai greu de îndurat ca înainte. Mă aflu într-o asemenea stare de spirit că nici nu mai e nevoie să închid ochii ca să hoinăresc la fel de bine în trecut, ca şi în prezent. Şi întrucât nu pot să umblu, închisoarea îmi pare mult mai rea ca altădată.

Ah! Iată-mă iarăşi pe „calea putreziciunii”. Şi totuşi reuşisem să mă descotorosesc de ea foarte repede şi zburam pe mare spre libertate, spre fericirea de-a putea să fiu iarăşi om, spre răzbunare de asemenea. Nu-i cazul să uit ce-mi datorează trioul alcătuit din Polein, sticleţi şi procuror. Cât despre valiză, nu-i nevoie s-o înmânez sticleţilor de la uşa poliţiei judiciare. Voi sosi îmbrăcat în uniforma funcţionarilor de la „Wagons-lits Cook”, cu frumoasa lor şapcă pe cap. Pe valiză, o etichetă mare: Comisar de Divizie Benoât, quai des Orfèvres, 36, Paris (Seine). O să duc personal valiza sus, în sala de rapoarte, şi n-o să dau greş, căci o să calculez mecanismul să nu se declanşeze decât după ce-o şterg. Găsirea soluţiei mi-a luat o piatră de pe inimă. În ce-l priveşte pe procuror, am timp să-i smulg limba. N-am stabilit încă în ce fel, dar treaba e ca şi făcută. O să i-o smulg bucată cu bucată.

Acum însă prima problemă e să-mi îngrijesc picioarele. Trebuie să pot umbla cât mai curând. N-o să fiu judecat, dacit peşte trei luni, şi în trei luni multe se întâmplă. O lună ca să pot umbla, o lună ca să pun lucrurile la punct, şi am onoarea să vă salut, domnilor. Direcţia Hondurasul britanic. Dar de data asta nu mai pune nimeni laba pe mine.

Ieri, trei zile după întoarcerea noastră, am fost dus în sala comună. Patruzeci de oameni aşteaptă aici să fie judecaţi de tribunalul militar. Unii acuzaţi de furt, alţii de jaf, de incendiere intenţionată, de omucidere, de tentativă de omucidere, de asasinat, de tentativă de evadare, de evadare şi chiar de antropofagie. Suntem câte douăzeci de fiecare parte a stănoagei de lemn, legaţi cu toţii d: aceeaşi bară de fier, lungă de peste cincisprezece metri. La şase seara, piciorul stâng al fiecăruia e prins de bara comună cu o verigă de fier. La şase dimineaţa ne scot inelele astea groase, şi cât e ziua de lungă putem să şedem sau să ne plimbăm, să jucăm dame, să stăm de vorbă pe-un fel de coridor lat de doi metri şi lung cât toată sala. Peste zi n-am timp să mă plictisesc. Toţi vin să mă vadă, în grupuri mici, să le istorisesc evadarea. Sar în sus când le spun c-am părăsit de bunăvoie tribul indienilor Guajiros, pe Lali şi pe Zoraima.

— După ce umblai, frate? exclamă un parizian ascultând povestirea. După tramvaie? ascensoare? cinematografe? lumina electrică şi curentul de înaltă tensiune folosit la scaunul electric? Sau voiai să faci baie în fântâna din place Pigalle? Cum adică, băiete! continuă şmecherul, ai două muieri, una mai mişto ca alta, trăieşti gol în mijlocul naturii c-o întreagă bandă de nudişti simpatici, haleşti, bei, vânezi; ai marea, soarele, nisipul cald, până şi perlele le capeţi pe damoaca, şi nu găseşti ceva mai bun de făcut decât să laşi baltă toate astea ca s-o iei din loc? Încotro? Zi! Ca să treci strada în fugă, să nu te calce maşinile, ca să fii nevoit să-ţi plăteşti chiria, croitorul, lumina şi telefonul, iar dacă ţi s-a făcut de-o maşină mică, să faci spargere, sau să munceşti ca un dobitoc pentru vreun patron, câştigând cât să nu mori de foame? Nu te-nţeleg, omule! Erai în cer şi te-ntorci de bunăvoie în iad, unde, pe lângă grijile vieţii, mai trebuie să te fereşti de toţi gaborii din lume care te vânează! E adevărat c-ai încă sânge de franţuz tinerel şi n-ai avut când să vezi cum te ofileşti. Nici eu, cu ăi zece ani de ocnă ai mei, nu mai pot să te-nţeleg. În sfârşit, oricum, fii binevenit printre noi, şi întrucât ai desigur intenţia s-o iei de la capăt, te poţi bizui pe ajutorul nostru. Nu-i aşa, prieteni? Sunteţi de acord?

Camarazii sunt de acord, şi le mulţumesc tuturor.

Se vede de la o poştă că sunt oameni de temut. În promiscuitatea în care trăim e greu ca unul sau altul să nu-şi dea seama de existenţa tuburilor cu bani. În timpul nopţii, când toată lumea e legată de bară, e uşor să omori nestingherit pe careva. E de-ajuns ca-n timpul zilei să dai ceva biştari temnicerului să lase veriga întredeschisă. În felul ăsta. noaptea, cel interesat îşi desface veriga, făptuieşte ce şi-a pus în gând şi se întoarce liniştit să se culce, având desigur grijă să închidă bine veriga. Fiind indirect complice, temnicerul nu scoate o vorbă.

Se împlinesc trei săptămâni de când m-am întors. Au trecut destul de repede. Încep să merg câţiva paşi ţinându-mă de bară pe coridorul care desparte cele două rânduri de priciuri. Fac primele încercări. Săptămâna trecută, la instrucţie, am dat cu ochii de cei trei caralii de la spital pe care-i doborâsem şi dezarmasem. Sunt tare încântaţi că ne-am întors şi speră că într-o bună zi vom pica într-un loc unde sunt ei de serviciu, căci după evadarea noastră s-au ales toţi trei cu pedepse aspre: suprimarea concediului de şase luni în Europa; suprimarea suplimentului colonial al salariului pe timp de un an. Inutil să spun că întâlnirea noastră n-a fost prea cordială. Comunicăm aceste ameninţări la instrucţie, ca să se ia note de ele.

Temnicerul arab s-a comportat mai bine. N-a spus decât adevărul, fără să exagereze şi uitând rolul jucat de Maturette. Căpitanul-judecător de instrucţie a stăruit mult să afle cine ne-a procurat vasul. I-am făcut o impresie proastă înşirându-i tot soiul de basme, de pildă că ne-am fi meşterit singuri nişte plute etc.

Având în vedere atacarea supraveghetorilor, ne spune că va face tot posibilul să ne-alegem, eu şi Clousiot, cu câte cinci ani, iar Maturette cu trei.

— Şi pentru că te numeşti Papillon, te asigur că-ţi voi tăia aripile şi n-ai să mai ai cu ce-ţi lua zborul. Tare mă tem că aşa va fi.

Nu mai sunt decât două luni până ce-o s-ajung în faţa tribunalului. Mor de ciudă că nu mi-am vârât în tub vreo două vârfuri otrăvite de săgeată. Dacă le aveam, poate că aş fi putut să joc totul pe-o carte în sectorul disciplinar. Acum fac zilnic progrese. Umblu din ce în ce mai bine. Francois Sierra vine regulat, dimineaţa şi seara, să mă maseze cu ulei camforat. Aceste masaje-vizite îmi fac grozav de bine, la picioare şi moralmente. Tare-i bine să ai un prieten!

După cum am băgat de seamă, evadarea asta atât de îndelungată ne-a creat un deosebit prestigiu în rândul ocnaşilor. Sunt sigur că printre ei ne aflăm într-o securitate deplină. Nu riscăm să fim asasinaţi spre a fi jefuiţi. Marea majoritate n-ar accepta treaba asta, şi precis că vinovaţii ar fi ucişi. Toţi, fără excepţie, ne respectă şi au chiar o anumită admiraţie. Iar prin faptul c-am îndrăznit să-i punem jos pe caralii, trecem drept oameni capabili de orice. E foarte plăcut să te simţi în siguranţă.

Umblu în fiecare zi un pic mai mult şi, deseori, mulţumită unei sticluţe pe care mi-o lasă Sierra, se găsesc oameni care se oferă să-mi maseze nu numai labele picioarelor, ci şi muşchii gambelor, pe care această lungă nemişcare i-a atrofiat.