Capitolul 5Un arab mâncat de furnici

În sala asta se află doi bărbaţi tăcuţi, nu vorbesc cu nimeni. Veşnic lipiţi unul de altul, nu discută decât între ei, cu un glas atât de scăzut că nimeni nu poate s-audă ceva. Într-o zi ofer unuia o ţigară americană dintr-un pachet pe care mi l-a adus Sierra. Îmi mulţumeşte, apoi îmi spune:

— Francois Sierra e prieten cu tine?

— Da, e cei mai bun prieten al meu.

— Poate că-ntr-o zi, dac-o merge prost, o să-ţi trimitem moştenirea noastră prin mijlocirea lui.

— Ce moştenire?

— Prietenul meu şi cu mine am hotărât că dacă ne ghilotinează, să-ţi pasăm tubul nostru, să te-ajute să evadezi din nou. I-l vom da atunci lui Sierra, să ţi-l transmită el.

— Crezi că vă condamnă la moarte?

— Aproape sigur, sunt prea puţini sorţi să scăpăm.

— Dacă-i aşa de sigur că vă condamnă la moarte, de ce sunteţi în sala asta comună?

— Cred că le e teamă c-o să ne sinucidem, dacă ne lasă singuri într-o celulă.

— Da, s-ar putea. Dar ce-aţi făcut?

— L-am vârât într-un cuib de furnici carnivore pe-un gardian, să-l mănânce. Ţi-o spun pentru că, din păcate, au dovezi. Am fost prinşi asupra faptului.

— Şi unde s-a petrecut asta?

— La kilometrul 42, în lagărul morţii, după golful Sparouine.

Camaradul lui s-a apropiat de noi, e originar din Toulouse. Îi ofer o ţigară americană. Se aşează lângă prietenul lui, în faţa mea.

— N-am cerut nimănui vreodată părerea, spuse noul sosit, dar aş fi curios să ştiu ce gândeşti despre noi.

— Cum vrei să-ţi spun, fără să ştiu nimic, dacă ai avut sau nu dreptul să laşi un om viu, fie şi-un gardian, pradă furnicilor? Ca să-mi dau părerea, trebuie să aflu toată treaba, de la A la Z.

— Am să-ţi povestesc, spune cel din Toulouse. Lagărul de la kilometrul 42, la patruzeci şi doi de kilometri de Saint-Laurent, e un lagăr forestier. Acolo ocnaşii sunt obligaţi să taie în fiecare zi un metru cub de lemn tare. În fiecare seară trebuie să te afli în junglă, lângă lemnul pe care l-ai tăiat, orânduit cum se cuvine. Supraveghetorii, însoţiţi de arabii temniceri, vin să controleze dacă ţi-ai făcut norma. Când e recepţionat, fiecare ster de lemn e însemnat cu vopsea roşie, verde sau galbenă. După zilele săptămânii. Nu-l primesc decât dacă sunt bucăţi din lemn tare. Ca să dea de capăt, oamenii lucrează în echipe de câte doi. Deseori n-am reuşit să ne facem treaba până la capăt. Atunci, ne băgau seara la carceră, nemâncaţi, şi dimineaţa, tot nemâncaţi, eram trimişi la muncă, să facem sterul zilnic, plus ce-a rămas din ajun. Muncă de câine până crapi. Cu cât trecea vremea, cu atât eram mai slabi şi mai puţin în stare să facem norma. Colac peste pupăză, ne-au trimis un paznic special, nu un supraveghetor, ci un arab. Venea cu noi pe şantier, se aşeza comod, cu vâna de bou între picioare, şi ne-njura tot timpul. Mânca plescăind tare, ca să ne facă poftă. Pe scurt, un chin neîncetat. Aveam două tuburi cu câte trei mii de franci fiecare, ca să evadăm. Într-o bună zi ne-am hotărât să-l mituim pe arab. Situaţia s-a înrăutăţit. Noroc c-a crezut că n-avem decât un tub. Sistemul lui era simplu: pentru cincizeci de franci, de pilda ne lăsa să şterpelim, din lemnele recepţionate în ajun bucăţi care scăpaseră nevopsite, şi-n felul acesta ne facem sterul zilnic. Azi aşa, mâine aşa, ba câte cincizeci, ba câte o sută, ne-a uşurat de aproape două mii de franci. Tocmai când ajunsesem cu treaba la zi, l-au mutat pe arab. Crezând că n-o să ne denunţe după ce ne-a jecmănit de atâtea parale, am căutat în junglă lemne nerecepţionate, ca să facem aceeaşi treabă ca atunci când ne păzea arabul. Într-o zi, ăsta ne-a urmărit pas cu pas, pe furiş, să vadă dacă şterpelim lemne. După care ieşi din ascunzătoare: „Ah! Ah! Furat mai departe lemn şi nu plătit! Dacă nu dai cinci sute franci la mine, te denunţ. Crezând că-i vorba numai de-o ameninţare, refuzăm. A doua zi vine iar: „Plăteşti sau astă seară eşti la carceră”. Refuzăm iarăşi. După-masă se-întoarce însoţit de câţiva caralii. A fost ceva de groază, Papillon! După ce ne-a dezbrăcat la piele, nea dus la sterii de unde luasem lemnele şi, urmăriţi de aceşti sălbatici, loviţi de arab cu vâna de bou, am fost siliţi, în pas alergător, să ne facem sterii şi să-i completăm pe toţi cei din care şterpelisem. „Corrida” asta a ţinut două zile, fără mâncare şi fără băutură. Uneori cădeam. Balaoachoşul ne ridica lovindu-ne cu piciorul sau cu vâna de bou. Pân' la urmă ne-am lungit la pământ, eram la capătul puterilor. Ştii ce-a fost în stare să facă pentru ca să ne sculăm? A luat unul din cuiburile acelea, ca ale viespilor sălbatice, locuite de muşte zise „de foc”. A rupi craca pe care atârna cuibul şi l-a fărâmat deasupra noastră, înnebuniţi, de durere, nu numai că ne-am ridicat, dar am început să alergăm ca scoşi din minţi. Ar fi-n zadar să-ţi spun ce-am suferit. Ştii cât e de dureroasă o înţepătură de viespe. Închipuie-ţi cincizeci-şaizeci de înţepături. Muştele astea înţeapă mult mai cumplit ca viespile. Ne-au ţinut într-o carceră, cu pâine şi apă, timp de zece zile, fără nici o îngrijire. Chiar dând cu urină deasupra, arsurile ne-au chinuit trei zile-n şir. Am rămas fără ochiul stâng unde se-îngrămădiseră vreo zece muşte. Când ne-au adus îndărăt în lagăr, ceilalţi condamnaţi au hotărât să ne ajute, dându-ne fiecare câte-o bucată de lemn tare, tăiat la aceeaşi mărime. Asta însemna aproape un ster, şi era un mare ajutor, căci nu mai aveam de făcut decât un ster amândoi. Am izbutit, cu greu, dar am izbutit, încet-încet, am prins iar puteri. Mâncam mult. Şi-ntâmplător ne-a venit idem să ne răzbunăm pe gardian cu ajutorul furnicilor. Căutând nişte lemn tare, am dat într-un desiş peste un uriaş cuib de furnici carnivore devorând o căprioară cât o capră. Gardianul continua să dea câte-o raită pe-unde lucram şi într-o bună zi îl culcăm la pământ, pocnindu-i în cap, apoi îl tragem lângă cuibul de furnici. Îl dezbrăcăm la piele şi-l legăm de copac, culcat pe jos în formă de jumătate de covrig, cu mâinile şi picioarele prinse zdravăn cu nişte frânghie care slujea la legatul sterilor.

Cu securea, îl crestăm în câteva locuri. Înainte de asta, îi umplusem gura cu un smoc de iarbă ca să nu poată zbiera şi petrecusem o cârpă pe deasupra. Furnicile n-au atacat decât după ce am îndesat o cracă în furnicând lor şi-am scuturat ce se lipise de ea peste trupul balaoacheşului.

Mult timp nu le-a trebuit. Peste vreo jumate de oră, furnicile porniseră la asalt cu miile. Ai văzut vreodată furnici carnivore, Papillon?

— Nu, niciodată. Doar din cele mari, negre.

— Astea-s micuţe de tot şi roşii cum e sângele. Smulg bucăţele microscopice de carne şi le cară spre furnicar. Dacă noi am suferit ce-am suferit din pricina viespilor, închipuie-ţi ce-a putut pătimi ăsta, decorticat de viu de miile şi miile de furnici. Agonia lui a durat două zile întregi şi o dimineaţă. După douăzeci şi patru de ore nu mai avea ochi.

Recunosc că răzbunarea noastră a fost cruntă, dar ţine seama ce ne-a făcut el. E-o minune că mai suntem în viaţă. Bineînţeles că-l căutau peste tot, iar ceilalţi temniceri arabi, ca şi caraliii, bănuiau că n-am fi străini de dispariţia lui. Într-un alt hăţiş săpam zilnic câte puţin, să facem o groapă în care să-i punem rămăşiţele. Tot nu izbutiseră să dea de arab, până ce un caraliu ne-a ginit pregătind groapa. Când plecam la lucru, ne urmărea să vadă cât am mai săpat. Asta ne-a dus la pierzanie.

Într-una din dimineţi, imediat după sosirea la lucru; îl detaşăm pe arab, încă plin de furnici dar aproape doar schelet, dar în momentul în care-l târam spre groapă (de dus nu-l puteam duce altfel fiindcă riscam să fim ciupiţi până la sânge de furnici), am fost surprinşi de trei arabi, ajutoare de caralii, şi de doi gardieni. Asta pândeau ei, răbdători şi bine ascunşi: îngropăciunea.

Asta ne fuse! Fireşte, am pretins oficial că-ntâi l-am omorât şi după aia l-am dat la furnici. Acuzarea însă, bazându-se pe raportul medicului legist, a pretins că nu a existat nici o rană mortală şi că l-am lăsat să fie devorat de viu.

Gardianul care o făcea pe apărătorul nostru (aşa-i obiceiul acolo, caraliii se dau avocaţi); ne-a spus că dacă versiunea noastră e acceptată, ne-am putea salva capelele. De nu, amin cu noi! Sincer vorbind, nu prea avem mari speranţe. D-aia, eu şi prietenul meu te-am ales moştenitor, fără să ţi-o spunem.

— Nădăjduiesc să nu moştenesc nimic de pe urma voastră, o doresc din toată inima.

Aprindem câte o ţigară şi văd că se uită la mine de parcă m-ar întreba: „Ei, n-ai de gând să vorbeşti?”

— Uite ce-i, fraţilor, văd c-aşteptaţi să răspund la ce m-aţi întrebat înainte de a-mi povesti întâmplarea: cum judec eu ca om, cazul vostru. O ultimă întrebare, care nu-mi va influenţa câtuşi de puţin hotărârea: „Care-i părerea majorităţii din sala asta şi de ce nu vorbiţi cu nimeni?”

— Majoritatea socotesc c-ar fi trebuit să-l omorâm, dar nu să-l dăm furnicilor de viu. Cât despre tăcerea noastră, nu vorbim cu nimeni pentru că s-a ivit o dată prilejul să evadăm, răsculându-ne, şi ei n-au făcut-o.

— Iată acum părerea mea, fraţilor. Aţi procedat bine plătindu-i cu vârf şi îndesat; chestia cu viespile sau cu muştele „de foc” e de neiertat. Dacă o să vă ghilotineze, în ultima clipă gândiţi-vă intens la un singur lucru „Îmi taie capul, asta o să dureze treizeci de secunde, de când mă leagă, mă vâră sub ghilotină şi până cade cuţitul. Agonia lui a durat însă şaizeci de ore. Sunt în câştig”. În ce-i priveşte pe cei din sală, nu ştiu dacă aveţi dreptate. S-ar putea ca voi să fi crezut în ziua aceea că o răscoală deschide calea unei evadări în comun, pe când ceilalţi să fi fost de altă părere. Pe de altă parte, într-o răscoală poţi fi pus oricând în situaţia de-a ucide fără s-o fi vrut dinainte. Numai că, din toţi cei care sunt aici, cred că singurii care-şi riscă pielea sunteţi voi. Fraţilor, orice situaţie specială duce neapărat la reacţii diferite.

Mulţumiţi de cele discutate, ăi doi amărâţi se retrag, reluându-şi traiul în tăcerea pe care au rupt-o pentru mine.