Capitolul 3Restaurant şi fluturi

Am încheiat afacerea. Însăşi Indara a vândut aurul pe care-l aveam. Tatăl ei era de altfel foarte mirat că nu m-am atins niciodată de bucăţile de aur pe care i le dădea fiicei sale pentru noi doi. A zis:

— Vi le-am dat ca să trageţi foloase de pe urma lor. Sunt ale voastre, ale amândurora, nu trebuie să-mi cereţi voie, faceţi ce vreţi.

Va să zică, „vrăjitorul de socru-meu” nu-i băiat rău. Ea este excepţională, atât ca amantă, ca nevastă, cât şi ca prietenă. Nu-i chip să ne certăm, la tot ce-i zic răspunde totdeauna „da”. Doar când tatuez sânişorii compatrioatelor ei mai bombăne niţel.

Iată-mă aşadar patronul restaurantului „Victory” din Water Street, în inima portului din Georgetown. Cuic o să gătească, asta-i place, e meseria lui. Ciungul va face piaţa şi „Chow Mein”-ul,”un fel de spaghete chinezeşti. Se pregătesc aşa: se amestecă făină de calitatea întâi cu câteva gălbenuşuri. Aluatul, fără apă, trebuie frământat zdravăn, mult timp, treabă foarte grea, aşa că-l bate călărind cu un picior pe-un băţ bine lustruit, înfipt în mijlocul mesei, şi pe care-l ţine cu singura lui mână. În felul acesta, se învârteşte de jur împrejur, sărind într-un picior. Frământat cu-atâta putere, aluatul se transformă curând într-o cocă fragedă şi gustoasă. La sfârşit îi adaugă puţin unt, ceea ce-i dă un gust delicios.

Restaurantul ăsta, care dăduse faliment, dobândeşte iute o faimă grozavă. Ajutată de o hindusă tânără şi foarte frumoasă, pe nume Daya, Indara serveşte numeroşii clienţi care dau buzna să se desfete cu feluri de mâncare chinezeşti. Vin toţi ocnaşii care au evadat. Cei cu bani plătesc, ceilalţi mănâncă pe gratis. „Hrănirea celor flămânzi poartă noroc”, zice Cuic.

E-o singură hibă: senzaţia pe care-o stârnesc cele două chelneriţe, printre care Indara. Amândurora li se văd sânii prin voalul subţire al rochiei. Mai mult decât atât, rochiile lor sunt despicate lateral, de la gleznă până la şold. La anumite mişcări, li se dezveleşte toată gamba şi coapsa, până sus. Marinarii americani, englezi, suedezi, canadieni şi norvegieni mănâncă uneori de câte două ori pe zi, atât sunt de atraşi de spectacol. Prietenii mei au botezat localul „restaurantul ginitorilor”.

Eu sunt pe post de patron. Toţi mă consideră „boss”-ul. Nu există casă automată de înregistrat, chelneriţele mi-aduc banii, îi bag în buzunar şi, când e cazul, dau restul.

Restaurantul e deschis de la opt seara până la cinci sau şase dimineaţa. Nu-i nevoie să mai spun că, pe la trei, toate damele din cartier cărora le-a mers bine peste noapte vin să mănânce fie cu iubitul lor, fie cu câte-un client – un pui cu curry sau o salată de germeni de fasole. Se bea şi bere, mai ales englezească, şi whisky, sau un rom foarte bun de prin partea locului, făcut din trestie de zahăr, cu sifon sau coca-cola. Întrucât a devenit locul de întâlnire al francezilor evadaţi, eu sunt sfetnicul, judecătorul şi confidentul întregii colonii de ocnaşi şi deportaţi.

Câteodată mai trag şi ponoase din cauza lor. Un colecţionar de fluturi îmi explică felul lui de-a vâna în junglă. Decupează un carton în formă de fluture, apoi lipeşte pe el aripile fluturelui pe care vrea să-l prindă. Cartonul cu pricina e fixat pe-un băţ de un metru. Când vânează, ţine braţul cu mâna dreaptă şi-l mişcă astfel ca falsul fluture să pară că zboară. În junglă caută totdeauna luminişurile unde pătrunde soarele. Cunoaşte ora apariţiei fiecărei specii din crisalidă. Unele specii nu trăiesc decât patruzeci şi opt de ore. Când soarele scaldă poieniţa, fluturii abia ieşiţi din crisalidă dau buzna spre lumină, căutând să se împerecheze cât mai repede cu putinţă. Când zăresc momeala, se năpustesc de departe spre ea. Dacă falsul fluture e mascul, vine un mascul, ca să se lupte. Cu mâna stângă, în care ţine-o mică plasă, vânătorul îi prinde iute.

Plasa are o gâtuitură, astfel că vânătorul poate prinde fluturi în continuare, fără teama că-i vor scăpa ceilalţi.

Dacă a făcut-momeala cu aripile unei femele, masculii vin să se împerecheze, şi rezultatul e acelaşi.

Cei mai frumoşi fluturi sunt cei de noapte, dar, lovindu-se deseori de obstacole, e foarte greu să găseşti vreunul cu aripile intacte. Aproape toţi au aripile zdrenţuite. Pentru fluturii ăştia de noapte se urcă în vârful unui copac înalt şi întinde un cearşaf alb, luminat din spate cu o lampă cu acetilenă. Marii fluturi de noapte, care ating cincisprezece până la douăzeci de centimetri de la marginea unei aripi la cealaltă, vin să se aşeze pe cearşaful alb. Nu-i mai rămâne decât să-i asfixieze, apăsându-le repede şi puternic toracele, fără să-l strivească. Nu trebuie să ajungă să se zbată, altfel li se strică aripile şi le scade valoarea.

Într-o vitrină am mici colecţii de fluturi, de musculiţe, de şerpi şi de vampiri. Există mai mulţi cumpărători decât marfă, de aceea preţurile sunt ridicate.

Un american mi-a arătat un fluture cu aripile dinapoi albastre ca oţelul şi cu cele dinainte albastre-deschis. Zice că-mi dă cinci sute de dolari dacă-i găsesc un fluture hermafrodit din aceeaşi specie.

Vorbind cu vânătorul, mi-a spus c-a avut o dată unul foarte frumos, a primit cincizeci de dolari pe el, ca să afle apoi de la un colecţionar adevărat că exemplarul respectiv face aproape două mii de dolari.

— Papillon, americanul vrea să te fraierească, îmi zice vânătorul. Te crede tâmpit. Chiar dacă n-ar valora decât o mie cinci sute de dolari, tot câştigă straşnic de pe urma nepriceperii tale.

— Ai dreptate, e-un măgar. Ce-ar fi să-l fraierim noi?

— Cum?

— Să fixăm pe-un fluture femelă, de pildă, două aripi de mascul sau invers. Greul e cu fixatul, cum facem să nu se vadă.

După o grămadă de încercări, reuşim să lipim perfect, fără să se cunoască ceva, două aripi de mascul pe-o femelă superbă: am băgat vârfurile într-o tăietură mititică, apoi le-am lipit cu lapte de balata. Ţine atât de bine că putem să-l ridicăm de aripile lipite. Bag fluturele într-o cutie cu capac de sticlă, împreună cu alţii, într-o colecţie banală, de douăzeci de dolari, ca şi cum-nu l-aş fi observat. Am mers la fix. De cum l-a zărit, americanul are îndrăzneala să se înfiinţeze cu o hârtie de douăzeci ele dolari, ca să-mi cumpere colecţia. Îi spun c-am promis-o, că un suedez mi-a cerut o cutie şi că e pentru el.

În două zile, americanul a ridicat de cel puţin zece ori cutia ca s-o privească. În cele din urmă, nu-l rabdă inima şi mă cheamă.

— Îţi dau douăzeci de dolari pe fluturele din mijloc şi-i păstrezi pe ceilalţi.

— De ce-o fi mai grozav fluturele ăsta? M-apuc să-l examinez, apoi exclam: Ia stai, ăsta-i un hermafrodit!

— Ce-ai spus? Da, ai dreptate. Nu prea eram sigur până acum, zice americanul. Nu se vede bine prin geam. Îmi dai voie?

Suceşte şi-nvârteşte fluturele pe toate părţile, şi zice:

— Cât ceri pe el?

— Nu mi-aţi spus odată că un exemplar ca ăsta, atât de rar, face cinci sute de dolari?

— Am spus-o câtorva vânători, nu vreau să profit de nepriceperea ăluia care l-a prins pe ăsta.

— Va să zică, cinci sute de dolari sau nu facem târgul.

— Îl cumpăr, păstrează-mi-l. Poftim şaizeci de dolari, cât am la mine, ca arvună. Dă-mi o chitanţă, mâine ţi-aduc restul. Dar, mai ales, scoate-l din cutia asta.

— E-n regulă, o să-l pun în altă parte. Poftim chitanţa.

Urmaşul lui Lincoln se înfiinţează fix la ora deschiderii.

Mai cercetează o dată fluturele, de astă-dată cu o lupă mică. Mă ia cu rece şi cu cald când îl întoarce pe cealaltă parte. E satisfăcut, mi-l plăteşte, îl vâră într-o cutie pe care-o adusese. Îmi cere altă chitanţă şi pleacă.

Două luni mai târziu mă pomenesc umflat de sticleţi. Când ajung la comisariat, prefectul poliţiei îmi explică în franţuzeşte c-am fost arestat deoarece un american mă acuză de escrocherie:

— E vorba de-un fluture căruia i-ai lipit nişte aripi, îmi spune comisarul. Datorită acestei înşelătorii, se pare că l-ai vândut cu cinci sute de dolari.

După două ore, Cuic şi Indara s-au şi înfiinţat cu un avocat. Tipul vorbeşte foarte bine franţuzeşte. Îi explic că habar n-am de fluturi, că nu sunt nici vânător, nici colecţionar. Vând cutiile ca să-i servesc pe vânătorii care-mi sunt clienţi, că americanul e cel care a oferit cinci sute de dolari, eu nu i-am cerut banii ăştia şi că, de altfel, dacă fluturele ar fi fost autentic, după cum credea dumnealui, el era hoţul, căci în cazul acela ar fi valorat aproximativ două mii de dolari.

Două zile mai târziu are loc procesul. Avocatul face şi pe interpretul. Îmi repet argumentele. Avocatul meu a adus un catalog cu preţurile fluturilor. Un exemplar ca acela e cotat la peste o mie cinci sute de dolari. Americanul e condamnat să plătească cheltuielile de judecată, în plus, va plăti onorarul avocatului meu şi două sute de dolari.

Toţi ocnaşii, laolaltă cu hinduşii, sărbătoresc eliberarea mea cu nişte lichior de anason, specialitatea casei. Întreaga familie a Indarei venise la tribunal, mândri cu toţii nevoie mare că în familia lor există – după o achitare – un supraom. Căci nu se lăsaseră păcăliţi: bănuiau ei că eu lipisem aripile.

Gata, am fost nevoiţi să vindem restaurantul, era inevitabil să se întâmple aşa. Indara şi Daya erau prea frumoase, iar soiul acela de strip-tease, abia schiţat şi niciodată dus până la capăt, îi înnebunea şi mai rău pe marinarii cu sângele înfierbântat decât dacă fetele s-ar fi dezbrăcat complet. Băgând de seamă că, cu cât le plimbă mai mult pe sub nas sânişorii goi, abia voalaţi, cu atât le dau marinarii bacşişuri mai grase, se aplecau mult deasupra mesei şi se prefăceau că nu reuşesc să facă adunarea sau să numere restul. După răstimpul ăsta de vizionare, bine calculat, când marinarului îi ieşiseră ochii din cap ca să vadă mai bine, îşi îndreptau spinarea şi ziceau: „Dar bacşişul meu?” – „Ah!” Erau darnici amărâţii, şi fiind mereu aţâţaţi, dar niciodată satisfăcuţi, nu mai ştiau cum s-o scoată la capăt, Într-o zi s-a întâmplat ceea ce prevăzusem. Un zdrahon roşcovan plin de pistrui nu s-a mulţumit să vadă o coapsă dezgolită: zărind o clipă slipul, a întins mâna şi, cu degetele lui de brută, a apucat-o pe javaneza mea ca într-un cleşte. Având în mână o cană de sticlă plină cu apă, fata nu stă mult pe gânduri şi i-o sparge-n cap. Ameţit, marinarul îi smulge slipul şi se prăbuşeşte. Mă reped să-l ridic, când un prieten de-al lui, crezând c-o să-l lovesc, îmi articulează un pumn formidabil în ochi, până să fi apucat să scot o vorbă. Poate că marinarul ăsta boxer a vrut într-adevăr să-şi apere tovarăşul, sau să-l pocnească pe bărbatul frumoasei hinduse, vinovat că fata e inaccesibilă. Cine ştie? Oricum, ochiul meu a încasat directa în plin. Se bizuise însă prea repede pe victorie, căci se pune în gardă ca un boxer şi-mi strigă: „Boxe, boxe, man!” Hai, boxează tipule! Îi trag un picior în părţile sensibile şi o lovitură cu capul, specialitatea casei Papillon, şi boxerul se-ntinde cât e de lung.

Încăierarea devine generală. Ciungul a ieşit din bucătărie ca să mă ajute şi împarte lovituri cu băţul lui pentru spaghete speciale. Cuic soseşte cu o furculiţă lungă cu doi dinţi şi împunge unde apucă. Un golănaş de parizian, veteran al balurilor populare din strada Lappe, se slujeşte de-un scaun în chip de măciucă. Socotind probabil că e într-o situaţie de inferioritate pentru că şi-a pierdut slipul, Indara s-a retras din învălmăşeală.

Rezultat: cinci americani sunt serios răniţi la cap, alţii s-au ales cu câte două găuri ale furculiţei lui Cuic în diverse părţi ale corpului. Peste tot e sânge. Un poliţist negru s-a postat la uşă să nu iasă nimeni. Asta spre norocul nostru, căci soseşte un jeep al poliţiei militare. Cu ghete albe şi cu bastonul ridicat, vor să pătrundă cu forţa şi, văzând că toţi marinarii sunt plini de sânge, au desigur intenţia să-i răzbune. Poliţistul negru îi respinge, apoi barează uşa cu vâna de bou zicând: „Majesty Police” (Poliţia maiestăţii-sale).

Abia la sosirea poliţiştilor englezi am fost scoşi din restaurant şi urcaţi în duba poliţiei. Suntem duşi la comisariat. În afară de mine, care am un ochi învineţit, niciunul din noi nu e rănit, de aceea nu vor să ne creadă că eram în legitimă apărare.

O săptămână mai târziu, la tribunal, preşedintele acceptă versiunea noastră şi ne pune în libertate, cu excepţia lui Cuic, care se alege cu trei luni pentru lovituri şi răniri. Era greu de găsit o explicaţie mulţimii de împunsături duble distribuite de Cuic din belşug.

Întrucât după aceea, în mai puţin de cincisprezece zile, au urmat şase încăierări, ne dăm seama că nu mai ţine. Marinarii sunt hotărâţi să nu considere incidentul încheiat şi, având în vedere că ne trezim mereu cu mutre noi, vezi de află dacă sunt sau nu prieteni de-ai duşmanilor noştri!

Aşadar am vândut restaurantul, nici măcar cu preţul cu care-l cumpărasem. E drept că, de când i se dusese buhul, clienţii nu prea mai făceau coadă.

— Ce facem, ciungule?

— Până o ieşi Cuic, ne odihnim. Nu putem să ne apucăm iar de zarzavat, fiindcă am vândut cotiga şi măgarul o dată cu clientela. Cel mai bun lucru ar fi să nu facem nimic, să ne odihnim. Vedem noi după aia.

Cuic a ieşit. Ne spune că a fost bine tratat: „Singurul lucru neplăcut, ne povesteşte el, e că am stat lângă doi condamnaţi la moarte.” Aşa-i, englezii au un obicei tâmpit: înştiinţează condamnatul, cu patruzeci şi cinci de zile înainte de execuţie, că-n cutare zi, la cutare oră, o să fie spânzurat, fiindcă regina i-a respins cererea de graţiere.

— Drept urmare, ne spune Cuic, în fiecare dimineaţă cei doi condamnaţi la moarte îşi strigau unul altuia: „S-a mai dus o zi, Johnny, n-au mai rămas decât atâtea zile!” Iar celălalt nu mai înceta toată dimineaţa cu înjurăturile la adresa complicelui său.

În afară de asta, Cuic era liniştit şi bine privit.