Capitolul 3Închisoarea din Rio Hacha

Pornim în zori. Doctorul şi călugăriţele au venit să ne spună la revedere. Ne desprindem uşor de chei, vântul ne ia în primire degrabă şi plutim normal. Soarele se înalţă strălucitor, ne aşteaptă o zi fără bătaie de cap. Bag de seamă imediat că vasul are prea multe vele şi prea puţin lest. Mă hotărăsc să fiu prudent. Înaintăm cu toată viteza. Vasul ăsta e un pur sânge în ce priveşte viteza, dar sensibil şi nervos. O iau spre vest. Am hotărât să-i debarcăm clandestin pe coasta columbiană pe cei trei indivizi care ni s-au alăturat la Trinidad. Nici nu vor s-audă de-o călătorie lungă, spun că au încredere în mine, dar câtuşi de puţin în vreme. Într-adevăr, după buletinele meteorologice din ziarele citite în închisoare, ne aşteptăm la vreme proastă şi chiar la uragane.

Recunosc că-i dreptul lor şi cădem de acord să-i debarc pe-o peninsulă nelocuită, numită Guajira. Noi ceilalţi trei vom pleca mai departe spre Hondurasul britanic. Vremea e splendidă, iar noaptea înstelată care urmează acestei zile radioase ne uşurează proiectul de debarcare datorită unei semilune strălucitoare. Înaintăm drept spre coasta columbiană, arunc ancora şi sondăm des ca să vedem dacă pot debarca. Din păcate, apa e foarte adâncă şi trebuie să ne apropiem primejdios de mult de-un ţărm stâncos, ca fundul să fie la mai puţin de un metru şi jumătate adâncime. Ne dăm mâna, fiecare din ei coboară, reuşeşte să stea în picioare, apoi, cu valiza pe cap, înaintează spre uscat. Urmărim manevra atenţi şi cu un pic de tristeţe. Camarazii ăştia s-au purtat bine cu noi, au fost la înălţimea tuturor împrejurărilor. Păcat că părăsesc vasul, în timp ce se apropie de ţărm, vântul încetează complet. Ei drăcie! numai să nu ne fi văzut careva din localitatea însemnată pe hartă cu numele de Rio Hacha! E primul port în care există autorităţi poliţieneşti. Să sperăm că nu. Îmi face impresia că am depăşit cu mult punctul indicat, ţinând seama de micul far aflat pe limba de pământ pe lângă care am trecut.

Aşteptăm, aşteptăm… Cei trei au dispărut, după ce ne-au transmis un ultim adio fluturându-şi batistele albe. Vântul, trăsni-l-ar! De-ar începe odată să bată, ca să ne desprindem de pământul ăsta columbian, care e un semn de întrebare pentru noi! Într-adevăr, nu ştim dacă îi predau sau nu pe deţinuţii evadaţi. Toţi trei preferăm certitudinea pe care ne-o oferă Hondurasul britanic în locul incertitudinii Columbiei. Abia la trei după-amiază începe să bată vântul şi putem pleca. Ridic toate pânzele şi, înclinată poate niţel cam mult, şalupa pluteşte sprintenă timp de peste două ore, când o vedetă plină de oameni se îndreaptă ţintă spre noi şi trage în aer focuri de armă ca să oprim. Mă năpustesc înainte fără să mă supun., încercând să ajung în larg ca să ies din apele teritoriale. Cu neputinţă. Puternica vedetă ne ajunge din urmă în mai puţin de o oră şi jumătate şi, luaţi la ochi de zece bărbaţi înarmaţi, suntem siliţi să ne predăm.

Soldaţii sau poliţiştii ăştia care ne-au oprit au cu toţii nişte mutre aparte: un pantalon soios, odinioară alb, tricouri de lână care precis că n-au fost spălate vreodată, găurite, toţi desculţi, cu excepţia „maiorului”, mai bine îmbrăcat şi mai curat. Sunt prost îmbrăcaţi, dar înarmaţi până-n dinţi: o cartuşieră plină de gloanţe drept centură, puşti de război bine întreţinute şi, pe deasupra, o teacă în care e vârât un pumnal uriaş, cu mânerul la îndemână. Cel căruia îi spun „maior” are o mutră de metis asasin. Poartă un revolver cât toate zilele, spânzurat şi el de o centură înţesată de gloanţe. Deoarece nu vorbesc decât spaniola, nu înţelegem ce spun, dar nici privirea, nici gesturile, nici tonul glasului lor nu sunt simpatice, totul e duşmănos.

Mergem pe jos din port până la închisoare, străbătând localitatea, care e într-adevăr Rio Hacha, încadraţi de şase golani plus trei care merg la doi metri distanţă, cu armele îndreptate spre noi. Sosirea nu e aşadar dintre cele mai simpatice.

Ajungem în curtea unei închisori împrejmuite de-un zid scund. Vreo douăzeci de deţinuţi bărboşi şi murdari, aşezaţi sau în picioare, ne aruncă deopotrivă priviri duşmănoase. „Vamos, vamos.” Pricepem că înseamnă: „Haideţi, haideţi”. Ceea ce nu ne e deloc uşor deoarece Clousiot, deşi îi merge mult mai bine, calcă totuşi pe scăriţa piciorului său pus în ghips şi nu poate să umble repede. „Maiorul”, care a rămas în urmă, ne ajunge, cu busola şi impermeabilul sub braţ. Mănâncă din pesmeţii şi ciocolata noastră, şi pricepem de îndată că vom fi jefuiţi de tot ce avem. Nu ne înşelăm. Suntem închişi într-o sală murdară, având o fereastră cu zăbrele groase. Pe jos, scânduri, prevăzute într-o parte cu un soi de pernă de lemn: sunt paturile. „Francezi, francezi”, ne spune la fereastră un deţinut după plecarea poliţiştilor, care ne-au încuiat.

— Ce vrei?

— Francezi, nu bun, nu bun!

— Nu bun, ce?

— Poliţia.

— Poliţia?

— Da, poliţia nu bun.

Şi dispare. S-a lăsat întunericul, sala e luminată de-o lampă electrică probabil de slab amperaj, căci dă o lumină chioară. Ţânţarii ne ţârâie în urechi şi ni se vâră în nas.

— Bine ne-am mai aranjat! O să ne coste scump c-am acceptat să-i debarcăm pe camarazii noştri.

— Ce să-i faci, nu ştiam. Dar am păţit-o mai ales pentru că nu era vânt.

— Te-ai apropiat prea mult, zise Clousiot.

— Las-o moartă! Nu e momentul să ne învinuim sau să-i învinuim pe alţii, trebuie să fim cot la cot, mai uniţi ca oricând.

— Iartă-mă, ai dreptate, Papi. Nu-i nimeni de vină.

Oh! prea ar fi nedrept ca, după atâtea strădanii, evadarea să se încheie aici, atât de jalnic. N-am fost percheziţionaţi. Am în buzunar tubul, mă grăbesc să mi-l pun. Clousiot şi-l pune şi el pe-al lui. Am făcut bine că le-am păstrat. De altfel, e-un portofel etanş şi mic, uşor de păstrat. După ceasul meu e opt seara. Ni se aduce zahăr nerafinat de culoare cafenie, o bucată cât pumnul de fiecare, şi trei porţii dintr-un soi de pastă de orez fiert în apă cu sare. „Buenas noches!” „Asta o fi însemnând: noapte bună”, zice Maturette. A doua zi la şapte ni se serveşte în curte o cafea excelentă în nişte căni de lemn. Pe la opt trece maiorul. Îl rog să mergem la vas să luăm lucrurile. Sau n-a priceput, sau se face. Cu cât mă uit mai bine la el, cu atât găsesc că are o mutră de asasin. Poartă în stânga o sticluţă într-un toc de piele, o scoate, o destupă, trage o duşcă, scuipă şi-mi întinde sticla. În faţa acestui prim gest amabil, o iau şi beau. Noroc că n-am apucat să înghit decât foarte puţin, e foc cu gust de spirt denaturat. O scuip degrabă şi mă îneacă tuşea, în timp ce el, corcitura asta de indian şi negru, râde în hohote!

La zece sosesc câţiva civili îmbrăcaţi în alb şi cu cravată. Sunt vreo şase sau şapte şi intră într-o clădire care pare să fie direcţiunea închisorii. Suntem chemaţi. Stau cu toţii pe scaune în semicerc într-o sală unde tronează un tablou mare al unui ofiţer alb cu multe decoraţii: Presidente Alfonso Lopez de Columbia. Unul din domni îi face semn lui Clousiot să ia loc, vorbindu-i în franceză, noi rămânem în picioare. Individul din centru, slab, cu nas acvilin şi ochelari cu lentile fără rame, începe să-mi ia interogatoriul. Interpretul nu traduce nimic şi-mi spune:

— Domnul care a vorbit şi care o să-ţi ta interogatoriul e judecătorul oraşului Rio Hacha, ceilalţi sunt notabilităţi, prieteni de-ai lui. Eu, care slujesc de traducător, sunt un haitian, conduc lucrările de electrificare din acest departament. Cred că printre aceşti oameni, deşi n-o declară, unii înţeleg un pic franceza, poate chiar judecătorul.

Judecătorul e impacientat de acest preambul şi-şi începe interogatoriul în spaniolă. Haitianul traduce pe rând întrebările şi răspunsurile.

— Sunteţi francezi?

— Da.

— De unde veniţi?

— Curaçao.

— Şi mai înainte?

— Trinidad.

— Şi mai înainte?

— Martinica.

— Minţi. Consulul nostru din Curaçao a fost înştiinţat, acum o săptămână şi mai bine, să supravegheze coasta pentru că şase evadaţi din penitenciarul Franţei vor încerca să debarce la noi.

— În regulă. Suntem nişte evadaţi din penitenciar.

— Guyanezi aşadar?

— Da.

— Dacă o ţară atât de nobilă ca Franţa v-a trimis atât de departe şi v-a pedepsit cu atâta asprime, înseamnă că sunteţi nişte bandiţi foarte periculoşi.

— S-ar putea.

— Hoţi sau asasini?

— Ucigaşi.

— Matador, totuna. Aşadar sunteţi nişte matadori. Unde sunt ceilalţi trei?

— Au rămas la Curaçao.

— Iar minţi. I-aţi debarcat la şaizeci de kilometri de aici, într-o regiune numită Castillete. Au fost arestaţi, din fericire, şi vor fi aici peste câteva ore. Vasul l-aţi furat?

— Nu, l-am primit în dar de la episcopul din Curagao.

— În regulă. O să fiţi deţinuţi aici până ce-o să hotărască guvernatorul ce să facem cu voi. Pentru delictul de-a fi debarcat trei complici pe teritoriul columbian, încercând să plecaţi apoi mai departe pe mare, condamn la trei luni de închisoare pe căpitanul vasului, pe dumneata, şi la o lună şi jumătate pe ceilalţi. Purtaţi-vă bine, dacă nu vreţi să vă alegeţi cu pedepse, corporale aplicate de poliţişti, care sunt oameni foarte aspri. Ai ceva de spus?

— Nu. Aş vrea doar să-mi strâng lucrurile şi alimentele de pe vas.

— Totul a fost confiscat de vamă, afară de câte un pantalon, o cămaşă, o haină şi o pereche de pantofi de fiecare. Restul e confiscat şi nu stărui: nu-i nimic de făcut, asta-i legea.

Ne retragem în curte. Judecătorul e asaltat de nefericiţii deţinuţi ai regiunii: „Domnule doctor, domnule doctor!” Trece prin mijlocul lor, plin de importanţă, fără să răspundă şi fără să se oprească.

Iese cu notabilităţile din închisoare şi dispare.

După o oră sosesc ceilalţi trei într-un camion cu şapte-opt bărbaţi înarmaţi. Coboară plouaţi ca vai de ei, cu valizele în mână. Ne întoarcem cu ei în sală.

— Ce greşeală gogonată am făcut şi v-am mai băgat şi pe voi! spune bretonul. Suntem de neiertat, Papillon. Dacă vrei să mă omori, eşti liber, o mişcare nu fac să mă apăr. Nu suntem oameni, suntem nişte rahaţi. Ne era frică de mare, ei bine, după cele ce-am aflat despre Columbia şi columbieni pot să spun că primejdiile mării erau floare la ureche pe lângă ce ne paşte de la nişte indivizi de teapa ăstora. Din lipsa vântului le-aţi picat în labă?

— Da, bretonule. N-am de omorât pe nimeni, toţi am căzut în greşeală. N-aveam decât să refuz să vă debarc şi nu s-ar fi întâmplat nimic,

— Eşti prea bun, Papi.

— Nu, sunt drept.

Le povestesc interogatoriul.

— În sfârşit, poate că guvernatorul o să ne pună în libertate.

— Vezi să nu! Cum s-ar zice: să sperăm, speranţa te-ajută să trăieşti.

După părerea mea, autorităţile acestei văgăuni pe jumătate civilizate nu pot lua vreo hotărâre în căzui nostru. Numai un for superior are dreptul să decidă dacă putem să rămânem în Columbia, dacă e cazul să fim predaţi Franţei sau reîmbarcaţi pe vasul nostru ca să plecăm mai departe. Ar fi culmea ca oamenii ăştia, cărora nu le-am cauzat nici un prejudiciu, să ia cea mai gravă hotărâre, căci în definitiv n-am comis nici un delict pe teritoriul lor.

Se încheie săptămâna de când suntem aici. Nici o schimbare, afară doar de faptul că se vântură ideea de a ne transfera, bine păziţi, într-un oraş mai important, la două sute de kilometri, Santa Marta. Poliţiştii ăştia cu mutre de piraţi nu şi-au schimbat atitudinea faţă de noi. Ieri n-a lipsit mult să mă lovească unul cu puşca pentru că-mi luasem înapoi săpunul de la spălător. Stăm tot în sala asta înţesată de ţânţari, din fericire un pic mai curată decât am găsit-o, mulţumită lui Maturette şi bretonului, care o spală în fiecare zi. Încep să deznădăjduiesc. Neamul ăsta de columbieni, amestec de indieni cu negri, de indieni cu spanioli, care au fost pe timpuri stăpânii acestei ţări, mă face să-mi pierd speranţa. Un deţinut columbian îmi împrumută un număr vechi al unui ziar din Santa Marta. În pagina întâi, cele şase fotografii ale noastre şi dedesubt comandantul poliţiei, cu pălăria lui enormă de fetru, cu o ţigară-n gură şi fotografia unui grup de vreo zece poliţişti înarmaţi cu puşcoacele lor. Pricep că arestarea a fost romanţată, iar rolul jucat de ei, umflat. S-ar spune că întreaga Columbie a fost salvată prin arestarea noastră de un pericol înfiorător. Şi totuşi bandiţii din poză sunt mai simpatici decât poliţiştii. Bandiţii au mai curând înfăţişarea unor oameni cinstiţi, în timp ce poliţiştii, să-mi fie cu iertare! începând cu comandantul, să nu mai vorbim! Ce-i de făcut? Am învăţat câteva cuvinte spaniole: a evada, fugarse; deţinut, preso; a ucide, matar; lanţ, cadena; cătuşe, esposas; bărbat, hombre; femeie, mujer.