Prefaţa

PAPILLON sau voinţa de libertate.

Ce anume a determinat succesul fulgerător şi atât de spectaculos al lui Papillon? Reclama? Bineînţeles, şi reclama, căci în acest secol bombardat de fulgerele multicolore ale neonului publicitar suntem mai aserviţi reclamei decât îi place amorului nostru propriu să recunoască, mai ales în societăţile ce se intitulează vanitos „de consum”, unde docilitatea publicului la condiţionare atinge proporţii neverosimile. Un panou hidos lăudând cutare produs inutil şi aşezat în cel mai fermecător peisaj nu indignează ci determină decizii în consumatorul virtual. Pe planul literaturii, ca şi al artei, constatările pot fi şi mai triste, implicaţiile atingând zone mai profunde ale fiinţei. Best-sellers-uri, răsar, best-sellers-uri apun într-o succesiune vertiginoasă, lăsându-ne, adeseori, doar cu o remuşcare pentru prea marea noastră credulitate. O reţea de condiţionare bine pusă la punct poate transforma instantaneu un imbecil dintr-un gânditor profund, un escroc într-un tribun şi o demimondenă într-un idol, iar nesăbuitul care riscă să constate impostura înarmat doar cu bunul lui simţ riscă în acelaşi timp huiduielile tuturor subtiloizilor stipendiaţi sau pur şi simplu sărăcuţi cu duhul. Marea vocaţie a secolului nostru, observa Camus, e aservirea, şi nu greşea, din păcate. Evantaiul larg al aservirii începe cu arta care „se poartă” şi poate sfârşi, tragic, cu convingerile pe care trebuie să le abordezi pentru a nu ajunge – cum ne-a demonstrat istoria ultimului război – în lagărul de concentrare, în camerele de gazare sau la balamuc.

Bine lansat, Papillon a urmat aşadar traiectoria celor mai răsunătoare best-sellers-uri şi a fost acceptat cu un entuziasm, ce se cifrează în milioane de exemplare. În spiritul celor spuse mai sus, un astfel de succes poate trezi suspiciuni; le abandonezi însă chiar de la primele pagini ale cărţii. De astă dată reclama avea o acoperire, cartea lui Henri Charrière numărându-se printre cazurile de concordanţă fericită în ceea ce se pretinde a fi şi ceea ce este în realitate produsul mult lăudat. Publicul care a acceptat-o nu mai era victima unei mistificări şi desigur că mulţi cititori au descoperit în substanţa ei exemplul unui refuz transferabil şi pe planurile mai puţin spectaculoase ale existenţei lor cotidiene. Pentru că, în fond, asta şi ilustrează autobiografia fostului ocnaş: un refuz – refuzul de a accepta o condiţie nedreaptă, susţinut de voinţa îndârjită de a-l înfăptui.

Pe acest plan, integrat în literatura genului, Papillon poate să revendice în ascendenţa sa livrescă eroi de mare popularitate ca Jean Valjean sau Contele de Monte Cristo. Într-un fel, el reactualizează una dintre ipostazele preferate ale eroului de tip romantic, aceea de victimă protestatară a injustiţiei.

Cum firesc este ca orice succes să nască şi detractori, aceştia mi au lipsit nici în cazul lui Henri Charrière. Cu pedanterie suficientă şi mărturii discutabile, ei au infirmat teoretic exactitatea cutărui fapt relatat, trăgând concluzii tot atât de meschine ca şi mijloacele lor de investigaţie. Nu intenţionăm să facem inventarul insinuărilor sau al calomniilor, şi nici să aducem contraargumente. Mai mult chiar, argumentul esenţial în favoarea cărţii l-am putea scoate tocmai presupunând – teoretic – „impostura” integrală. În felul acesta am face abstracţie de Charrière – fostul ocnaş care şi-a trăit povestirea, pentru a-l accepta cu elogii pe Charrière – scriitorul. Pentru că cineva capabil să inventeze o asemenea carte, să insufle atât adevăr omenesc şi atâta forţă morală celor relatate este, hotărât, un remarcabil scriitor. În definitiv, după ce Robinson Crusoe şi-a dobândit acreditarea universală ca erou literar, cine s-ar mai încumeta să-l judece pe Daniel Defoe pentru că ar fi relatat inexact cazul autentic al recalcitrantului Alexander Selkirk, marinarul abandonat pe o insulă pustie, care i-a servit drept model?