* * *

Încercând să degajăm profilul lui Papillon ca erou al propriei sale povestiri, suntem frapaţi de câteva trăsături de caracter esenţiale, în primul rând de onestitatea structurală a personajului, revelată tocmai de mediul în care se manifestă. Lucid faţă de el însuşi, Papillon nu încearcă să se reprezinte într-un autoportret îngăduitor de victimă înlăcrimată, şi dacă sentinţa nedreaptă îl revoltă, aceasta nu îl face să se absolve total în faţa propriei sale judecăţi: „Dacă am putut fi aruncat pe acest drum al putreziciunii, aceasta e pentru că, trebuie s-o recunosc cinstit, eram un candidat permanent pentru a fi trimis acolo într-o zi. Societatea are dreptul să se apere, dar nu să se răzbune în chip josnic.”

Această onestitate se dovedeşte în multe împrejurări dramatice, atunci când nu acceptă de pildă să-şi redobândească libertatea cu preţul asasinării unor victime nevinovate şi refuză să sprijine răscoala unor sceleraţi.

Într-o lume care se sinchiseşte prea puţin de codul eticii curente, unde fiecare îşi hotărăşte, mai mult sau mai puţin, comportarea, fondul caracterelor se manifestă fără scrupule, reacţiile sunt de o instinctivitate primară, adeseori de o cruzime lipsită de orice control. Am greşi însă, şi în acest sens există o întreagă literatură, în cadrul căreia am cita, de pildă, Amintirile din casa morţilor de Dostoievski, dacă i-am considera pe toţi aceşti scoşi în afara legii nişte nelegiuiţi irecuperabili. Mulţi se pierd definitiv, este adevărat, căci închisorile pot fi excelente şcoli profesionale ale delicvescenţei, dar mulţi, în schimb, ajung să se răscumpere. „Totul este posibil”, o spune chiar eroul nostru răscumpărat. „Un om nu-i pierdut niciodată. Orice ar fi putut făptui, există întotdeauna la un moment dat al vieţii sale o şansă de a se răscumpăra, de a deveni un om bun şi folositor comunităţii.”

Ceea ce îl revoltă în condiţia detenţiunii sunt aspectele degradante, josnice pe care le poate îmbrăca justiţia, faptul că ea privează deseori condamnatul de acea şansă de a-şi răscumpăra vinovăţia divei sancţiunii caracterul unei răzbunări. Se întâmplă ca tocmai cel pus să supravegheze execuţia pedepsei să merite el însuşi un loc printre deţinuţi, căci felul în care îşi exercită autoritatea este un mod de refulare, a unei criminalităţi instinctive. În dialogul imaginar pe care îl poartă necontenit cu procurorul său, revolta lui Papillon împrumută la rândul ei accentele unui adevărat rechizitoriu: „Îţi interzic să presupui, mâine cum şi mai târziu, că un temnicer este o fiinţă normală. Nici un om demn de acest nume nu poate face parte din această tagmă… Astfel, când voi ieşi pe insulă, indiferent pe care voi fi repartizat, nu am să accept nici un compromis cu această rasă. Fiecare se află de altă parte a unei bariere precis trasate. De o parte laşitatea, autoritatea pedantă şi fără suflet, sadismul intuitiv, automatismul în reacţii; de cealaltă, eu cu cei din categoria mea, care au făptuit, desigur, delicte grave, dar în care suferinţa a reuşit să creeze calităţi incomparabile: milă, bunătate, suferinţă, sacrificiu, nobleţe, curaj.

Cu toată sinceritatea prefer să fiu ocnaş decât temnicer.”

Rădăcinile stărilor de fapt pe care le constată în captivitatea lui sunt mai adânci. Fără pretenţii de subtilă teoretizare şi fără bibliografie, pornind de la experienţa sa de viaţă şi ghidat de un bun simţ nativ, Charrière discerne aceasta în contextul unei civilizaţii mecanice care ucide sufletul: „Prea mult progres mecanic, o viaţă zbuciumată, o societate care nu are decât un ideal: noi invenţii mecanice, o existenţă tot mai uşoară şi mai bună. Degustarea descoperirilor ştiinţei aşa cum ai linge un şerbet aduce cu sine o lăcomie de confort şi mai desăvârşit şi o luptă constantă pentru a-l dobândi. Toate acestea ucid sufletul, mila, înţelegerea, nobleţea. Nu mai avem timp să ne ocupăm de ceilalţi şi cu atât mai puţin de nişte puşcăriaşi.”

În condiţiile captivităţii, Papillon se numără printre cei care, trăind o experienţă morală dramatică, reuşesc să-şi salveze demnitatea şi să nu abandoneze comandamentele omeniei. Treptat, el ajunge să regăsească valorile morale esenţiale, pe care le ignora în nepăsarea primei tinereţi. Nu-i vorba de o doctrină complicată ci de cele câteva principii elementare pe baza cărora se organizează şi rezistă orice comunitate: bunătatea, generozitatea, nobleţea, spiritul de sacrificiu, curajul, solidaritatea, simţul echităţii. Aşa cum Robinson refăcuse pe insula sa pustie civilizaţia materială în care voia să se reintegreze, în lumea celor fără de lege Papillon reface, prin actele sale, civilizaţia morală a lumii care îl abandonase. Pentru că acelei lumi consideră că îi aparţine: „Prezenţa mea fizică nu are nimic de-a face cu prezenţa mea morală… Eu nu aparţin ocnei, eu nu sunt asimilat obiceiurilor codeţinuţilor mei, fie chiar şi cei mai intimi prieteni… „

Suprema sa aspiraţie este o existenţă întemeiată, pe aceste valori, în sânul societăţii care, condamnându-l pe viaţă, l-a izgonit ca pe un irecuperabil: „… oriunde aş trăi, în scurtă vreme voi fi câştigat stima şi încrederea populaţiei şi a autorităţilor prin felul meu de a trăi care trebuie să fie şi va fi ireproşabil. Mai mult chiar, exemplar”. Şi această aspiraţie devine legământ atunci când, în sfârşit, îşi dobândeşte libertatea: „Da, voi face imposibilul pentru a fi şi a rămâne cinstit. Singurul neajuns este că nu am muncit niciodată, nu ştiu să fac nimic. Va trebui să fac orice pentru a-mi câştiga existenţa. Nu va fi uşor, dar voi izbuti, negreşit. Mâine voi fi un om ca ceilalţi. Ai pierdut partida, procurorule: am scăpat definitiv de drumul putreziciunii.”

O voinţă de libertate neînduplecată îl susţine, aşa cum se va vedea, în împrejurările cele mai atroce, o voinţă ce reînarmează speranţa ori de câte ori ea şovăie. „Niciodată sufletul meu, spiritul meu nu vor aparţine acestui drum degradant…” ; „Nu trăiesc decât pentru ca să evadez…” ; „Datoria mea de om faţă de mine însumi nu-i aceea de a-mi face dreptate, ci în primul rând, mai presus de orice, aceea de a trăi, de a trăi pentru a evada…” ; „Chiar zdrobit, o evadare este o victorie…” ; „Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc. Să repet asta ori de câte ori voi fi gata, să mă abandonez disperării, de trei ori aceste cuvinte de speranţă: «Cât timp există viaţă există speranţă… » ; „Fii bărbat şi gândeşte că niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa…” ; „Fatalitatea despre care îmi tot vorbiţi nu e acceptabilă decât atunci când eşti neputincios…” ; „Nu sunt un disperat, dar absolut deloc…” Iată gândurile şi îndemnurile care revin ca un laitmotiv pe tot parcursul celor treisprezece ani de captivitate.

Un curaj puţin obişnuit întreţine această voinţă, dacă n-ar fi să pomenim decât evadarea rocambolescă de pe Insula Diavolului.

Toate aceste trăsături de caracter fac din Papillon un personaj atrăgător şi, într-o oarecare măsură, un erou pozitiv, ale cărui aventuri le urmăreşti cucerit de simpatia pe care o inspiră protagonistul şi povestitorul lor.

Dar ce fel de erou pozitiv? Fără limite?

Într-un fel, în întreaga lui viaţă, în întregul lui şir de peripeţii, în întregul lui şir de aventuri ce par uneori ireale şi inumane, Papillon trece pe lângă viaţă. E adevărat că în toată această luptă, în tot acest zbucium, în toată această încăpăţânare de a-i smulge vieţii adevăratul ei sens, adică libertatea, Papillon se dovedeşte inegalabil. Dar cunoaşte el oare sensul acesta? Avatarurile şi elanurile lui au în ele ceva gratuit, ceva fortuit, în sensul în care, înălţând un imn libertăţii, eroul îi cântă cântecul, dar un cântec şoptit doar de buzele lui, cântecul unui solist.

Pentru Papillon libertatea este o libertate pur şi simplu, fără nici un alt atribut. E ceva în lupta lui din acel zbucium al unei păsări închise în colivie care se izbeşte cu încăpăţânare de gratiile ei până când reuşeşte să recâştige văzduhul. Papillon are mai degrabă instinctul, intuiţia libertăţii, decât conştiinţa ei. Mersul lui prin viaţă are ceva din lungul drum prin pustiu. El păşeşte cu curaj mai departe, dar nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede şi dacă n-am citi paginile acestei cărţi nimeni n-ar participa la cântecul libertăţii lui. Fiindcă Papillon nu se gândeşte la viitor decât în perspectiva lui imediată şi izolată. Pentru el libertatea este una şi gratuită; libertatea lui dar nu şi a altora, libertatea care, odată câştigată, e ca un vis împlinit, dar nimic mai mult.

Sincer cu el însuşi, candidat permanent la ocnă după cum singur mărturiseşte, el este în chip paradoxal, prin însăşi conştiinţa lui într-un fel asociată, un candidat permanent la libertate din chiar clipa în care înfundă şi reînfundă ocna. Un candidat permanent la libertate, dar numai atât.

Astfel experienţa lui este o experienţă strict individuală. Nimic din marele freamăt al omenirii nu pătrunde în chip absolut până la el şi nimic sau aproape nimic din el nu se contopeşte cu marele freamăt al omenirii. Neştiind să facă nimic pentru el în afară de lupta neobosită pe care o hrăneşte speranţa deznădăjduită a unei libertăţi de care ştie că are dreptul să se bucure, el nu înţelege şi nici nu este capabil să facă ceva pentru ceilalţi. Iată de ce, trăind în perspectiva unei libertăţi redobândite, din clipa în care o are, el e de fapt un om fără perspective.

Izolat de societate ca ocnaş, el riscă să rămână un izolat şi în libertate şi trebuie să presupunem că era un izolat şi înainte de a-şi fi pierdut libertatea. Experienţa lui e deci unică, singulară; ea are mai degrabă caracterul unui fapt divers, măreţ doar în amănuntele lui, pe care nu le poate contesta nimeni, dar rupt în fond de ceea ce se cheamă marele concert al vieţii societăţii umane.

*
* *

Şi totuşi, fără a intra în contradicţie cu cele de mai sus, există în povestirea lui Papillon ceva mai mult decât simpla relatare a unor aventuri palpitante, ceva mai solid, care îi asigură rezistenţa dincolo de zarva efemeră a reclamei şi îi conferă o semnificaţie care îi dă dreptul la un loc aparte în literatura genului.

Încercând să-l judecăm pe Papillon ca personaj pur literar şi să-l integrăm într-o anumită sferă problematică, ne gândeam mereu la Robinson Crusoe. Era o asociaţie spontană, puţin sâcâitoare şi aparent obscură. Am meditat adeseori la acest erou al tuturor copilăriilor de mai bine de două secole şi am admirat forţa morală cu care refuză să abdice de la condiţia sa umană reconstruind pe o insulă pustie civilizaţia din care hazardul l-a izgonit şi pe care vrea s-o recucerească. Dar atât nu-i încă destul pentru a explica locul său eventual printre marii eroi ai literaturii universale. O frază din prefaţa lui Defoe la una dintre ediţiile din Robinson luminează semnificaţia mai adâncă a povestirii: „E tot atât de logic să înfăţişezi un anume fel de întemniţare printr-altul cât şi să înfăţişezi orice lucru care există aievea printr-unul care nu există. Dacă aş fi adoptat modul obişnuit de a scrie istoria privată a unui om… tot ce aş fi spus nu v-ar fi distrat câtuşi de puţin… „ Ajunge să ne amintim că autorul acestor rânduri a fost el însuşi întemniţat de câteva ori pentru a dezlega semnificaţia parabolică a aventurilor lui Robinson. Scriitorul stigmatizat îşi lua revanşa demonstrând că exilul poate fi învins. Uşor adaptat, citatul din prefaţa lui Defoe poate servi drept epigraf la cartea lui Charrière, punând în lumină semnificaţia de fond de care vorbeam. Cu alte cuvinte, am spune: E tot atât de logic să înfăţişezi un anume fel de întemniţare printr-altul cât şi să înfăţişezi orice lucru posibil printr-unul care există aievea. Faptul real imediat dobândeşte în felul acesta o forţă generalizatoare de parabolă aptă să-şi integreze multiple posibilităţi. Proiectat în această lumină, succesul lui Papillon se explică mai limpede şi capătă o motivare, pentru unii obscură, pentru alţii explicită în secolul nostru, în care oamenii au cunoscut captivităţi mult mai mârşave, mult mai crude decât cea trăită de Papillon. Printr-o reciprocitate firească, poate că niciodată noţiunea de libertate nu a fascinat atât de puternic conştiinţele greu încercate de aventurile de coşmar ce se înlănţuie în istoria acestui secol douăzeci. Povestea unui om care luptă pentru libertatea lui şi o dobândeşte în ciuda tuturor temnicerilor se înscrie într-o aspiraţie universală, iar exemplul reuşitei sale e un îndemn optimist care hrăneşte şi însufleţeşte eterna nevoie de libertate a omenirii.

Toată literatura lumii s-ar putea clasifica în sfera câtorva teme capitale, puţine la număr, fiecare dintre ele oferind în cadrul principiului său unificator un registru amplu şi foarte nuanţat.

Tema captivităţii şi a ieşirii din captivitate se numără printre aceste teme capitale şi închide în posibilităţile sale eroi dintre cei mai diverşi, de la Ulise la Papillon. Căci, în fond, ce este legendarul erou al lui Homer decât un captiv întemniţat în blestemul meschin al unei divinităţi vanitoase, blestem din care va evada în cele din urmă pentru a-şi redobândi prin puterea voinţei libertatea, care înseamnă dreptul de a alege şi se numeşte Itaca, insulă sa. Un captiv este şi Don Quijote captivul unei lumi prost făcute din care evadează mânat de visul unei lumi imaginare unde legătura sa cu oamenii trebuie să se refacă pe un alt plan ideal. Doar moartea poate pune capăt neînduplecatelor sale tentative de evadare în care spiritele nemărginite nu sunt capabile să vadă altceva decât o suită de aventuri groteşti; moartea redându-i în ultimele clipe o luciditate derizorie care semnifică, de fapt, raportată la crezul întregii sale existenţe, delirul agoniei. În comparaţie cu pasionatul hidalgo Robinson se situează pe un plan mai terestru. Englezul pragmatic e lipsit de aura spirituală a spaniolului, dar un principiu comun – refuzul captivităţii – îi înrudeşte.

Această temă a captivităţii învinse e transferabilă şi în zone mai puţin evidente, mai lăuntrice să spunem, în raporturile eroului cu el însuşi. Până în clipa când va evada din îndoielile şi deliberările sale paralizante, Hamlet e propriul lui captiv, iar libertatea sa începe o dată cu ruptura ce marchează alegerea şi din care se declanşează acţiunea în numele justiţiei. Întemniţat în el însuşi este şi K, personajul lui Kafka din Procesul, dar acesta nu încearcă să evadeze, nu poate să evadeze, resemnarea lui nefiind contracarată de puterea de a refuza şi de voinţa de libertate. El trăieşte astfel o dublă captivitate, o dată închis în puterea absurdă, care îl judecă şi îl condamnă, şi încă o dată în conştiinţa unui neant lăuntric unde nimic nu poate naşte un ţel, o speranţă.

La modul său, cu mijloacele sale, Henri Charriére adaugă cu Papillon un caz remarcabil pe o listă foarte lungă.

Prin aventura lui el îşi depăşeşte destinul de ocnaş, afirmă o solidaritate superioară faţă de sine însuşi, care neagă închisoarea, nu ca instituţie socială, din nefericire inevitabilă pentru că altminteri crima nepedepsită ar domni asupra lumii, ci ca instrument al dezumanizării fără drept de răscumpărare, tinzând să readucă, necircumstanţiat, pe toţi condamnaţii la o abstracţiune şi să-i înfunde astfel în mod iremediabil pe „calea putreziciunii”.

Până la aventura sa dramatică, Charriére fusese un rătăcit inconştient în lumea interlopă, amăgit de iluzia unei existenţe uşuratice de plăceri imediate. „Greşeala mea, ar putea spune el cu cuvintele altui puşcăriaş celebru metamorfozat de experienţa închisorii, aristocraticul şi frivolul Oscar Wilde, a fost aceea de a nu trece niciodată dincolo de copacii a ceea ce mi se părea a fi partea însorită a grădinii şi de a fugi de partea cealaltă din pricina umbrelor şi a obscurităţii sale.” Şi deşi nu el a fost făptaşul crimei pentru care a fost condamnat, o asemenea existenţă exclusivă îi oferea toate şansele de a ajunge şi un criminal autentic. Atât de paradoxale sunt împrejurările vieţii încât, într-un fel, tocmai sentinţa nedreaptă îl salvează dezvăluindu-i prin consecinţele ei adevăratul drum pe care trebuie să-l urmeze. Lumea sumbră a închisorii îl face să descopere nu numai valoarea libertăţii ci şi adevărata sa faţă, căreia îi va rămâne credincios cu toată forţa unei voinţe excepţionale. El dovedeşte astfel că, în adevărul său adânc, omul nu este sortit întemniţării şi descoperă raţiunile existenţei în viaţa exemplară pe care şi-o promite.

Spuneam că în fond n-ar avea nici o importanţă dacă toată povestirea sa ar fi o pură ficţiune şi revenim la această idee, dar pentru a ne contrazice de astă dată. Toate cele povestite s-au petrecut întocmai, toţi oamenii aceia, leproşii generoşi din Insula Porumbeilor şi nefericitul Sylvain, înghiţit sub ochii săi de ţărmul mlăştinos al oceanului, toţi oamenii admirabili sau abjecţi pe care îi întâlneşte povestitorul în lunga sa odisee au existat şi unii încă mai trăiesc. Or, tocmai caracterul atât de concret al aventurilor sale adaugă un element emoţional de care nu mai putem face abstracţie. Evident că şi Ulise, şi Don Quijote, şi Robinson Crusoe au existat aievea; altfel nimeni n-ar fi simţit nevoia să-i inventeze. Din păcate, prejudecata de a separa literatura de viaţa reală ni-i depărtează puţin, uneori, în timp ce lui Papillon, dacă vrei, poţi să-i şi telefonezi. Dar aceasta azi. Presupunând că mâine numele autorului s-ar pierde, Papillon are toate şansele să devină un erou pur literar, cu alte cuvinte să intre şi el în rândul acelor admirabile fantome de care oamenii nu se pot lipsi, fiindcă trezesc în ei răscolitoare ecouri.

MODEST MORARIU.

Poporului venezuelean, amărâţilor lui pescari din golful Paria, tuturor intelectualilor, militarilor şi celorlalţi care mi-au oferit şansa să renasc, soţiei mele, Rita, cea mai bună prietenă a mea.