* * *

Înainte de a scrie cartea care l-a făcut celebru, Henri Charrière ducea o existenţă anonimă şi destul de strâmtorată în Venezuela, patria sa de adopţiune, unde reuşise, în sfârşit, să dobândească identitatea socială onorabilă la care aspirase cu atâta energie în anii detenţiunii. Niciodată nu visase că va deveni scriitor. Perspectiva nebănuită a acestei ultime şi senzaţionale aventuri i s-a deschis printr-o întâmplare: în luna iulie 1967, trecând pe la librăria franceză din Caracas, descoperă L'Astragale, cartea celebră a unei foste puşcăriaşe, Albertine Sarrazin, ajunsă la un tiraj de 123.000 de exemplare. „Nu-i rău, exclamă viitorul scriitor, dacă fetişcana asta cu osul ei zdrobit, care s-a vânturat dintr-o închisoare într-alta, a vândut 123.000 de cărţi, atunci eu o să vând de trei ori pe atâta.”

Primele două caiete le scrise dintr-un condei, de îndată ce termină să citească L'Astragale, apoi, la începutul lui 1968, după ce în prealabil cere câteva opinii, restul volumului, în numai două luni de zile. Cele treisprezece caiete cuprinzând întreaga povestire ajung la Paris în luna septembrie, şi sunt citite de Jean-Pierre Castelnau, acelaşi care împreună cu Jean-Jacques Pauvert o lansase şi pe Albertine Sarrazin. În scrisoarea ce însoţea manuscrisul, autorul cerea ca „cineva de meserie” să îl rescrie. Precauţiunea este inutilă căci textul nu mai necesita o transcriere „literară”. „Ca să spun aşa, ne încredinţează chiar Jean-Pierre Castelnau după ce se asigurase de autenticitatea celor relatate consultând cele mai autorizate surse, nici nu m-am atins de carte… Nu am făcut decât să restabilesc punctuaţia, să completez unele hispanisme prea obscure, să corectez câteva sensuri confuze şi câteva inversiuni datorate folosirii, la Caracas, a trei sau patru limbi învăţate oral.” O altă intervenţie, de principiu, constă în înlocuirea tuturor numelor proprii.

Odată lansat, Papillon depăşeşte cu mult calculele de tiraj ale autorului. Numai în Franţa, cartea înregistrează peste un milion de exemplare, iar tirajul mondial este de şapte milioane.

Atingând dimensiuni homerice, epopeea lui Papillon se întinde pe parcursul a treisprezece ani, din 1931 până în 1944, şi totalizează unsprezece evadări în condiţii dintre cele mai spectaculoase şi mii de kilometri străbătuţi pe uscat sau pe apă. În cursul primei sale evadări, de pildă, la patruzeci şi trei de zile de la sosirea sa la Saint-Laurent-du-Maroni, parcurge 2.500 de kilometri pe ocean, ajun-gând, prin Trinidad, până în Columbia. Aici cunoaşte grozăvia carcerelor submarine, dar şi existenţa însorită printre neîmblânziţii indieni guajiro care îl adoptă, oferindu-i un azil paradiziac şi prietenia lor.

Nenumărate episoade senzaţionale, zeci de fizionomii morale se succed în desfăşurarea acestui film uluitor, pe care memoria autorului îl developează într-un ritm trepidant, cu o extraordinară precizie şi forţă de evocare. Povestitor înnăscut, Charrière păstrează scriind stilul direct al oralităţii, a cărui primă însuşire este spontaneitatea. Niciodată nu ai sentimentul penibil al literaturizării. Naraţia se desfăşoară firesc, fără artificii inutile, susţinută de însăţi substanţa ei. Povestitorul e atât de acaparat de această întoarcere în timpul său pierdut, cele retrăite, acum, la vârsta judecăţii mature, sunt atât de expresive în sine, încât n-are de ce să se lase ispitit de căutarea unor efecte literare a căror tehnică o şi ignoră de altfel. Nefiind scriitor „de meserie”, el este ca atare străin de orice influenţe şi am putea spune că se autoinventează ca scriitor. Reuşita lui se naşte tocmai din lipsa oricăror veleităţi, ceea ce îl apără de acel exces de tehnicitate formală căruia îi datorăm astăzi atâtea cărţi plicticoase, foarte la modă şi foarte comentate, care în modul cel mai subtil şi alambicat reuşesc să nu comunice absolut nimic.

Intensitatea trăirilor evocate ca şi plăcerea evocării în sine sunt suficiente pentru a-l face să găsească intuitiv asemenea povestitorilor de odinioară, mijloacele cele mai adecvate. Ca şi aceştia, Charrière trăieşte cu atâta dăruire bucuria de a „spune”, încât scapă de obsesiile tehnice, fireşti în măsura în care arta implică obligatoriu o anume artificialitate, dar fatale din clipa când devin scop. Faptul că ignora „meseria” de scriitor e salvator în cazul său şi se răscumpără prin starea de graţie la care ajunge retrăindu-se. Şi astfel, scriitorul, care s-a născut fără ca el însuşi s-o ştie, depăşeşte scopul strict comercial care îi dăduse primul impuls.