Capitolul 4
Etica tărâmului fermecat.
Când un om de afaceri îi reproşează asistentului că este idealist, de obicei vorbeşte astfel: „A, sigur, când eşti tânăr ai asemenea idealuri abstracte şi-ţi ridici castele de nisip. Dar la maturitate toate se risipesc ca un fum şi rămâi cu credinţa în conduita practică, foloseşti maşinăria pe care o ai la dispoziţie şi te împaci cu lumea aşa cum este.” Astfel obişnuiau să-mi vorbească, pe vremea când eram puşti, anumiţi bătrâni venerabili şi filantropi, care acum se odihnesc în cinstitele lor morminte. Dar de atunci m-am maturizat şi am descoperit că domnii bătrâni şi filantropi spuneau minciuni. S-a întâmplat de fapt tocmai opusul a ceea ce au zis ei că se va întâmpla. Spuneau că-mi voi pierde idealurile şi voi începe să cred în metodele politicii practice. Nu mi-am pierdut însă câtuşi de puţin idealurile; credinţa mea în lucrurile fundamentale a rămas exact cum era. Am pierdut tocmai vechea mea încredere copilărească în politica practică. Sunt la fel de preocupat ca întotdeauna de bătălia de la Arma-ghedon; de alegerile generale nu la fel de mult ca înainte. Prunc fiind, săream pe genunchii mamei la simpla pomenire a acestui nume. Nu, o viziune este întotdeauna durabilă şi demnă de încredere. O viziune este întotdeauna un fapt. Tocmai realitatea este adesea o impostoare. Cred la fel ca întotdeauna, mai mult ca întotdeauna, în liberalism. Dar a existat o epocă frumoasă a inocenţei când am crezut în liberali.
Am dat acest exemplu de credinţă care a rezistat în timp fiindcă, trebuind acum să indic originile gândirii mele personale, acesta poate fi considerat, cred, singura mea prejudecată pozitivă. Am fost crescut ca liberal şi am crezut întotdeauna în democraţie, în elementara doctrină liberală a unei omeniri care se autoguvernează. Dacă va găsi cineva această expresie vagă sau lipsită de substanţă, nu pot decât să mă opresc un moment pentru a arăta că principiul democraţiei, cum îl înţeleg eu, poate fi enunţat prin două propoziţii. Prima susţine: lucrurile comune tuturor oamenilor sunt mai importante decât lucrurile particulare, proprii unui om. Lucrurile obişnuite sunt mai valoroase decât lucrurile extraordinare; ba mai mult, sunt mai extraordinare. Omul este o entitate mai înspăimântătoare decât un grup de oameni; este un lucru mai straniu. Simţul pentru miracol al omenirii înseşi trebuie să ne fie întotdeauna mai viu în minte decât orice minuni ale puterii, ale intelectului, ale artei sau ale civilizaţiei. Simplul om înălţat pe două picioare, ca atare, trebuie să fie resimţit ca un lucru mai sfâşietor decât orice muzică şi mai izbitor decât orice caricatură. Moartea e mai tragică decât chiar moartea prin înfometare. Faptul că avem un nas este mai comic chiar decât a avea un nas normand.
Acesta este primul principiu al democraţiei, şi anume că lucrurile esenţiale ale oamenilor sunt cele pe care le au în comun, nu cele pe care le deţin separat. Iar cel de-al doilea principiu este tocmai următorul: instinctul sau dorinţa politică este unul dintre acele lucruri pe care oamenii le au în comun. A te îndrăgosti este mai poetic decât a te cufunda în poezie. Competiţia democratică presupune că a guverna (a contribui la conducerea tribului) este asemănător cu a te îndrăgosti, şi nu cu a te cufunda în poezie. Nu seamănă cu a cânta la orga bisericii, a picta pe pergament, a descoperi Polul Nord (acel obicei insidios), a face un looping cu avionul, a fi Astronom al Curţii şi aşa mai departe. Căci nu ne dorim să facă nimeni asemenea lucruri decât dacă le face bine. Din contră, seamănă cu a-ţi scrie singur scrisorile de dragoste sau a-ţi sufla nasul. Cu lucrurile pe care dorim ca oamenii să le facă singuri, chiar dacă le fac prost. Nu vreau să discut aici adevărul vreuneia dintre aceste concepţii; ştiu că unii moderni pretind ca soţiile să le fie alese de oameni de ştiinţă şi, poate, curând vor pretinde ca nasul să le fie şters de infirmiere. Nu vreau să spun decât că omenirea recunoaşte aceste funcţii umane universale şi că democraţia înscrie şi guvernarea printre ele. Pe scurt, crezul democratic sună astfel: lucrurile de cea mai covârşitoare importanţă trebuie lăsate chiar pe seama oamenilor obişnuiţi – împreunarea, creşterea odraslelor, legile statului. Aceasta este democraţia şi în ea am crezut dintotdeauna.
Există însă un lucru pe care nu l-am putut niciodată înţelege, încă din tinereţe.
— Nu am putut pricepe de unde le vine oamenilor ideea că democraţia ar fi într-un fel opusă tradiţiei. Este evident că tradiţia nu este decât democraţie extinsă în timp. Ea înseamnă încrederea într-un consens al vocilor omeneşti de rând, iar nu într-un document izolat sau arbitrar. Omul care îl citează pe cutare istoric german împotriva tradiţiei Bisericii Catolice, de pildă, face apel strict la aristocraţie. Face apel la superioritatea expertului împotriva autorităţii îngrozitoare a mulţimii. Pricepem destul de repede de ce o legendă este tratată, şi trebuie să fie tratată, cu mai mult respect decât o carte de istorie. Legenda este îndeobşte creată de majoritatea oamenilor din sat, care sunt sănătoşi la minte. Cartea este îndeobşte scrisă de singurul om din sat care este nebun. Cei care ridică împotriva tradiţiei obiecţia că oamenii din trecut erau ignoranţi ar face bine să meargă să susţină aşa ceva la Carlton Club*, împreună cu afirmaţia că votanţii din mahala sunt ignoranţi. Pe noi n-au să ne convingă. Dacă părerea oamenilor obişnuiţi, atunci când e aproape unanimă, ni se pare importantă în chestiunile zilnice, nu văd de ce ar trebui s-o ignorăm atunci când avem de-a face cu istoria sau cu legenda. Tradiţia poate fi definită ca o prelungire a sufragiului. Tradiţia înseamnă să dai voturi celei mai obscure dintre toate clasele sociale, înaintaşii noştri. Este o democraţie a celor dispăruţi. Tradiţia refuză să se plece în faţa măruntei şi arogantei oligarhii a celor care se întâmplă să se afle prin preajmă. Toţi democraţii obiectează faţă de descalificarea unor fiinţe umane pe baza accidentului naşterii; tradiţia obiectează faţă de descalificarea lor pe baza accidentului morţii. Democraţia ne spune să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi valetul nostru; tradiţia ne cere să nu neglijăm opinia unui om de treabă, fie el şi tatăl nostru. Eu unul, cel puţin, nu pot să separ cele două idei, democraţia şi tradiţia; mi se pare evident că e vorba despre una şi aceeaşi idee. Cei dispăruţi vor lua parte la scrutinul nostru. Grecii antici votau cu ajutorul pietrelor; ei au să voteze cu ajutorul pietrelor de mormânt.
Note:
* Club politic fondat în anul 1832, reprezentând vreme îndelungată sediul Conservatorilor britanici.
Totul este cât se poate de regulamentar şi de oficial, întrucât cele mai multe pietre funerare, ca şi cele mai multe buletine de vot au pe ele o cruce.
Astfel, trebuie să spun întâi de toate că, dacă am avut o prejudecată, a fost întotdeauna în favoarea democraţiei, deci şi a tradiţiei. Înainte să atingem o ipoteză teoretică şi logică propriu-zisă, mă mulţumesc să iau în considerare această ecuaţie personală; întotdeauna am fost mai înclinat să dau crezare gloatei care munceşte din greu decât acelei clase aparte şi enervante de literaţi căreia îi aparţin. Ba mai mult, prefer fanteziile şi prejudecăţile oamenilor care văd viaţa din interior celor mai clare demonstraţii ale acelora care văd viaţa din afară. De încrederea mea se vor bucura întotdeauna palavrele cumetrelor, nu adevărurile fetelor bătrâne. Cât timp înţelepciunea este înţelepciune maternă, poate fi cât de nelalocul ei pofteşte.
Mai departe, trebuie să schiţez o poziţie generală, şi nu mă voi preface că am vreo pregătire specială pentru aşa ceva. Intenţionez, prin urmare, să enunţ una după alta cele trei sau patru idei fundamentale pe care le-am descoperit pe cont propriu, cam în acelaşi fel în care le-am şi descoperit. Ulterior le voi prezenta în linii mari, rezu-mându-mi astfel filosofia personală sau religia naturală; după care voi arăta cât de uimit am fost să descopăr că toate acestea fuseseră deja descoperite. Descoperite de către creştinism. Dintre aceste profunde convingeri pe care trebuie să le expun în ordine, cea mai timpurie a avut legătură însă cu acest element al tradiţiei populare. Iar fără explicaţia anterioară despre tradiţie şi democraţie, cu greu mi-aş putea lămuri experienţa prin care a trecut mintea mea. Chiar şi aşa, nu ştiu dacă e posibil să o lămuresc, şi totuşi asta îmi propun aici.
Prima şi ultima mea filosofie, cea în care cred cu o certitudine nezdruncinată, am învăţat-o în pruncie. Mare parte din ea am deprins-o de la dădaca mea; cu alte cuvinte, de la preoteasa solemnă, dăruită mie de astre, a democraţiei şi a tradiţiei deopotrivă. Lucrurile în care credeam cel mai mult atunci, lucrurile în care cred cel mai mult acum sunt cele cunoscute sub numele de basme. Ele îmi par a fi pe deplin raţionale. Nu sunt fantezii: în comparaţie cu ele, religia şi raţionalismul sunt amândouă anormale, chiar dacă religia este anormal de corectă, iar raţionalismul anormal de greşit. Ţara basmelor nu este altceva decât acel tărâm însorit al simţului comun. Nu pământul judecă cerurile, ci cerurile judecă pământul; astfel că pentru mine, cel puţin, nu pământul critica ţara minunilor, ci ţara minunilor critica pământul. Ştiam de vrejul fermecat înainte să fi gustat fasolea; eram sigur de existenţa Omului din Lună înainte de a fi sigur de luna însăşi. Acest lucru era în armonie cu întreaga tradiţie populară. Poeţii moderni mărunţi sunt naturalişti şi vorbesc despre tufişuri şi pâraie; cântăreţii epopeilor şi legendelor antice erau însă supranaturalişti şi vorbeau despre zeii pârâului şi tufişului. La acest lucru se referă modernii când spun că înaintaşii nu „apreciau Natura”, deoarece pretindeau că Natura este divină. Dădacele în vârstă nu le vorbesc copiilor despre iarbă, ci despre zânele care dansează în iarbă, în timp ce grecii antici nu puteau vedea copacii din cauza driadelor.
Însă eu mă ocup aici de etica şi de filosofia ce se nasc când eşti hrănit cu basme. De-ar fi să le descriu în detaliu, aş putea menţiona numeroase principii nobile şi sănătoase care se desprind din ele. Avem lecţia cavalerească din Croitoraşut cel viteaz: uriaşii trebuie omorâţi pentru că sunt uriaşi. Este vorba despre răzvrătirea bărbătească împotriva orgoliului ca atare. Căci rebelul este un personaj mai vechi decât toate regatele, iar iacobinul are o tradiţie mai veche decât iacobiţii*. Există lecţia Cenuşăresei, aceeaşi cu cea din Magnifâcatexaltavit humiles. Mai este excelenta lecţie din Frumoasa şi bestia, şi anume că un lucru trebuie să fie iubit înainte de a deveni demn de iubire. Există teribila alegorie a Frumoasei din Pădurea Adormită, care ne relatează cum fiinţa umană a fost binecuvântată cu toate darurile la naştere, dar a fost blestemată să moară; cum şi moartea însăşi s-ar lăsa, poate, îmblânzită, devenind somn. Nu mă preocupă totuşi aici în mod special niciunul dintre edictele date pe tărâmul fermecat, ci întregul spirit al legii sale, pe care am învăţat-o înainte să vorbesc şi pe care o voi ţine minte şi când nu voi mai putea scrie. Mă preocupă un anumit mod de a privi viaţa, creat în mine de basme, dar care de atunci încoace a fost prea puţin ratificat de realitate.
Îl putem enunţa astfel. Există anumite secvenţe sau evoluţii (cazuri în care un lucru îi urmează altuia) care sunt, în adevăratul sens al cuvântului, raţionale. Ele sunt, în adevăratul sens al cuvântului, necesare. Astfel sunt secvenţele matematice şi cele pur logice. Noi, cei din ţara basmelor (care suntem cele mai raţionale creaturi din câte există), recunoaştem acea raţiune şi acea necesitate. De pildă, dacă surorile cele urâte sunt mai mari decât Cenuşăreasa, este (într-un sens de neclintit şi grozav) necesar ca Cenuşăreasa să fie mai mică decât surorile ei cele urâte. Nu este nimic de făcut în această privinţă. Să-l lăsăm pe Haeckel să vorbească despre fatalism în acest caz cât pofteşte: acesta trebuie să fie adevărul. Dacă Jack este băiatul unui morar, un morar este tatăl lui Jack. Raţiunea rece decretează acest lucru de pe teribilul ei tron; iar noi, cei din ţara basmelor, ne supunem. Dacă cei trei fraţi călăresc toţi pe nişte cai, avem de-a face cu şase animale şi cu optsprezece picioare.
Note:
* Partizanii regelui englez Iacob al II-lea şi ai succesorilor acestuia, care au organizat în numele lor trei invazii ale Angliei, în 1689, 1715 şi 1745.
Acesta este raţionalism adevărat, iar în ţara basmelor îl găseşti peste tot. Însă, când am început să-mi ridic capul deasupra gardului elfilor şi să iau în seamă lumea naturală, am observat un lucru ciudat. Am observat că oameni învăţaţi, purtând ochelari, vorbeau despre lucrurile reale întâmplate – răsăritul soarelui, moartea etc.
— Ca şi cum acestea erau raţionale şi inevitabile. Vorbeau ca şi cum faptul că pomii dau roade ar fi la fel de necesar precum faptul că doi copaci plus un copac fac trei. Dar nu este aşa. Există o diferenţă enormă pe care ne-o dezvăluie proba ţării minunilor, şi anume proba imaginaţiei. Nu-ţi poţi imagina că doi plus unu nu fac trei. Dar îţi poţi uşor imagina pomi care nu fac roade; îţi poţi imagina că fac lumânări aurii sau tigri atârnând de coadă. Acei oameni cu ochelari vorbeau mult despre cineva pe nume Newton, pe care un măr l-a lovit în cap şi care a descoperit o anume lege. Însă nu puteau fi convinşi să vadă diferenţa dintre o lege adevărată, o lege a raţiunii, şi simplul fapt al merelor căzând. Dacă mărul a lovit nasul lui Newton, nasul lui Newton a lovit la rândul său mărul. Aceasta este o necesitate adevărată; fiindcă nu ne putem imagina ca un fapt să se petreacă fără celălalt. Însă putem foarte bine presupune că mărul nu i-a căzut pe nas; ne putem închipui că a zburat înflăcărat prin aer ca să lovească alt nas, pentru care avea o antipatie mai pronunţată. În basmele noastre am făcut întotdeauna distincţia categorică între ştiinţa raporturilor mentale, în care există într-adevăr legi, şi ştiinţa realităţilor fizice, în care nu există legi, ci numai repetări stranii. Credem în miracole trupeşti, dar nu şi în imposibilităţile mentale. Credem că un vrej de fasole a putut urca până la Ceruri; dar acest lucru nu aruncă nici o umbră de confuzie asupra convingerii noastre în ceea ce priveşte filosofica întrebare: „De câte boabe de fasole este nevoie ca să fie cinci?” în aceasta constă perfecţiunea specifică a tonului şi a adevărului din poveştile pentru copii. Omul de ştiinţă spune: „Taie coada, iar mărul va cădea”; dar o spune calm, ca şi cum prima idee ar duce cu adevărat la cea de-a doua. Vrăjitoarea din basm spune: „Suflă din corn, iar castelul căpcăunului se va prăbuşi”; însă nu o spune ca şi cum efectul s-ar naşte în mod evident din cauză. Nu încape îndoială că a dat acest sfat multor doritori şi că a văzut multe castele căzând, dar ea nu-şi pierde nici capacitatea de a se mira, nici raţiunea. Nu-şi zăpăceşte minţile ajungând să-şi imagineze o legătură mentală necesară între un corn şi un turn care cade. Oamenii de ştiinţă însă îşi zăpăcesc astfel minţile, până când ajung să-şi imagineze o legătură mentală necesară între un măr căzând din copac şi un măr atingând pământul. Ei vorbesc de parcă ar fi descoperit nu doar o serie de fapte uimitoare, ci şi un adevăr care leagă acele fapte. Vorbesc ca şi cum legătura fizică dintre două lucruri ciudate le-ar lega totodată filosofic. Ei presupun că, din moment ce un lucru incomprehensibil îi urmează constant unui alt lucru incomprehensibil, cele două, împreunate, alcătuiesc cumva un lucru comprehensibil. Două enigme negre alcătuiesc un răspuns alb.
În ţara minunilor evităm să folosim cuvântul „lege”, în timp ce în ţara ştiinţei oamenii îl îndrăgesc foarte mult. Astfel, o ipoteză interesantă, privind pronunţia alfabetului de către nişte neamuri uitate, este numită de ei Legea lui Grimm. Dar Legea lui Grimm este cu mult mai puţin intelectuală decât Basmele lui Grimm. Basmele sunt, în orice caz, nişte basme fără doar şi poate; în vreme ce legea nu este o lege. O lege presupune să cunoaştem principiul generalizării şi al aplicării sale; nu numai faptul de a fi observat unele efecte ale sale. Dacă există o lege ca hoţii de buzunare să meargă la închisoare, ea presupune că există o legătură mentală imaginabilă între ideea de închisoare şi ideea de a fura din buzunare. Iar noi ştim care este acea legătură. Putem spune de ce-i luăm libertatea unui om care îşi ia el însuşi multe libertăţi. Însă nu putem spune de ce un ou se poate transforma în pui de găină, cum nu putem spune nici de ce un urs s-ar putea transforma într-un prinţ. Ca idei, oul şi puiul de găină sunt mai departe unul de altul decât sunt ursul şi prinţul; căci nici un ou luat ca atare nu aduce cu un pui, în timp ce unii prinţi aduc cu nişte urşi. Admiţând, aşadar, că anumite transformări chiar se petrec, este esenţial să le privim în maniera filosofică a basmelor, nu în cea nefilozofică a ştiinţei şi a „Legilor Naturii”. Când suntem întrebaţi de ce ouăle se transformă în păsări sau de ce cad fructele toamna, trebuie să răspundem exact aşa cum ar răspunde zâna cea bună dacă Cenuşăreasa ar întreba-o de ce şoarecii se transformă în cai sau de ce hainele cad de pe ea la miezul nopţii. Trebuie să răspundem că este o magie. Nu este o „lege”, întrucât nu-i înţelegem formula generală. Nu este o necesitate, întrucât, deşi putem conta pe faptul că se va întâmpla în practică, nu avem dreptul să spunem că trebuie să se întâmple de fiecare dată. Nu este un argument în favoarea legii neschimbătoare (aşa cum îşi imagina Huxley) faptul că putem conta pe cursul obişnuit al lucrurilor. De fapt nu contăm pe el; pariem pe el. Riscăm posibilitatea depărtată a unui miracol tot aşa cum o riscăm şi pe cea a unei clătite otrăvite sau a unei comete care ar distruge lumea. O lăsăm în afara socotelilor noastre, dar nu pentru că este un miracol şi, prin urmare, o imposibilitate, ci pentru că este un miracol şi, prin urmare, o excepţie. Toţi termenii folosiţi în cărţile ştiinţifice, „lege”, „necesitate”, „ordine”, „tendinţă” şi aşa mai departe, sunt în realitate neintelectuali, fiindcă presupun existenţa unei sinteze interioare pe care noi nu o avem. Singurele cuvinte care m-au mulţumit vreodată cu privire la o descriere a Naturii sunt cele folosite în cărţile de poveşti: „vrajă”, „descântec”, „farmece”. Ele exprimă arbitrarul realităţii şi misterul ei. Un pom face roade fiindcă este un pom magic. Apa curge la vale fiindcă este vrăjită. Soarele străluceşte fiindcă este la rându-i vrăjit. Am să neg cu tărie că această gândire ar fi fantastică sau chiar mistică. Vom avea, poate, de-a face cu o oarecare mistică mai târziu, dar acest limbaj de basm care se referă la lucruri nu este decât raţional şi agnostic. El este singura modalitate în care pot exprima prin cuvinte percepţia mea clară şi distinctă că un lucru este foarte diferit de altul; că nu există nici o legătură logică între faptul de a zbura şi cel de a face ouă. Cel care vorbeşte despre „o lege” pe care n-a văzut-o niciodată este în realitate misticul. Mai mult, omul de ştiinţă obişnuit este un sentimental în sensul strict al cuvântului. Este un sentimental în următorul sens esenţial: se afundă în simple asociaţii şi se lasă dus de ele. A văzut atât de des păsări zburând şi făcând ouă, încât simte că trebuie să existe vreo legătură tainică, subtilă între cele două idei, deşi nu există niciuna. Un iubit abandonat este, poate, incapabil să disocieze luna de iubirea pierdută; tot astfel materialistul este incapabil să disocieze luna de flux. În ambele cazuri nu există nici o legătură, în afară de faptul că cele două au fost văzute împreună. Un sentimental poate că va vărsa lacrimi simţind mirosul florilor de măr, fiindcă, graţie unei obscure asociaţii personale, îi aduce aminte de copilărie. Tot astfel, savantul materialist este (chiar dacă îşi ascunde lacrimile) un sentimental totuşi, fiindcă, graţie unei obscure asociaţii personale, florile de măr îi aduc aminte de mere. Însă raţionalistul cu sânge rece din ţara minunilor nu vede motivul pentru care, abstract vorbind, mărul să nu facă lalele stacojii; uneori, în ţara lui aşa ceva chiar se întâmplă.
Această minune elementară, totuşi, nu este o simplă închipuire provenind din basme; din contră, toată înflăcărarea din basme provine din ea. La fel cum nouă, tuturor, ne plac poveştile de dragoste, fiindcă există un instinct sexual, ne plac şi poveştile uimitoare, fiindcă ele ating nervul vechiului instinct al uimirii. Drept dovadă, copii foarte mici fiind, nu avem, nevoie de basme, ci doar de povestiri. Viaţa aşa cum este ea e suficient de interesantă. Un copil de şapte ani este entuziasmat dacă i se spune că Tommy a deschis o uşă şi a văzut un balaur. Însă un copil de trei ani este entuziasmat dacă i se spune că Tommy a deschis o uşă. Băieţilor le plac poveştile aventuroase; dar copiilor mici le plac poveştile realiste, şi aceasta tocmai pentru că le găsesc aventuroase. De fapt, aş spune, un copil mic ar fi singura persoană căreia să i se poată citi un roman realist modern fără să se plictisească. Acest lucru dovedeşte că înseşi poveştile de adormit copiii nu fac decât să răspundă unui elan aproape prenatal de interes şi de uimire. Aceste poveşti spun că merele erau de aur doar ca să reîmprospăteze în noi momentul uitat când am aflat că ele sunt verzi. În poveste, râurile sunt pline cu vin doar ca să ne amintească, pentru o clipă de nebunie, că sunt făcute din apă. Am spus că acest lucru este cât se poate de raţional, ba chiar agnostic, într-adevăr, asupra acestui subiect sunt cu desăvârşire de partea agnosticismului celui mai categoric; un nume mai potrivit pentru acesta este Ignoranţa. Am citit cu toţii în cărţi de ştiinţă, ba chiar în toate poveştile de aventuri, despre omul care şi-a uitat numele. Acest om umblă pe străzi şi vede şi observă totul; doar că nu-şi poate aminti cine este. Ei bine, orice om este personajul din poveste. Fiecare a uitat cine este. Un om poate înţelege cosmosul, dar niciodată eul uman; şinele este mai îndepărtat decât orice stea. Să îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; dar pe tine însuţi să nu te cunoşti. Ne aflăm cu toţii sub imperiul aceluiaşi blestem mental: cu toţii ne-am uitat numele. Cu toţii am uitat ceea ce suntem de fapt. Tot ceea ce numim simţ comun şi raţionalitate, simţ practic şi pozitivism nu înseamnă decât că la anumite niveluri inerte ale vieţii noastre uităm că am uitat. Tot ceea ce numim spirit, artă şi extaz nu înseamnă decât că, pentru o teribilă fracţiune de secundă, ne aducem aminte că uităm.
Însă, chiar dacă (la fel ca omul fără memorie din poveste) umblăm pe străzi cu un fel de admiraţie neghioabă, este totuşi admiraţie. Este admiraţie în engleză, nu doar admiraţie în latină. Uimirea are un element pozitiv de elogiu. Aceasta este următoarea piatră de hotar care trebuie să marcheze fără doar şi poate drumul nostru prin ţara minunilor. Voi vorbi în capitolul următor despre optimişti şi pesimişti sub aspectul lor intelectual, în măsura în care au aşa ceva. Nu încerc aici decât să descriu emoţiile enorme care nu pot fi descrise. Iar cea mai puternică emoţie a constat în aceea că viaţa este pe cât de plină de nedumeriri, pe atât de preţioasă. A fost un extaz fiindcă a fost o aventură; a fost o aventură fiindcă a fost o şansă. Meritul basmului nu a fost redus prin aceea că în el au existat poate mai mulţi balauri decât prinţese; a fi într-un basm era un lucru bun. Proba oricărei stări de fericire este recunoştinţa; iar eu mă simţeam recunoscător, chiar dacă nu ştiam prea bine cui anume. Copiii sunt recunoscători când Moş Crăciun le pune în ciorapi daruri -jucării sau dulciuri. Să nu fiu oare recunoscător lui Moş Crăciun că mi-a pus în ciorapi darul constând din două picioare miraculoase? Le mulţumim celor care ne dau cadou de ziua noastră trabucuri sau papuci. Oare n-am voie să fiu recunoscător de ziua mea pentru darul naşterii?
Au existat, prin urmare, aceste două prime sentimente, de nesusţinut şi de necontestat. Lumea a fost un şoc, dar nu un şoc pur şi simplu; existenţa a venit ca o surpriză, ca una plăcută însă. De fapt, toate opiniile mele de început au fost foarte exact exprimate într-o ghicitoare care mi-a rămas în minte din copilărie. Întrebarea era: „Ce a spus prima broască?” Iar răspunsul: „Doamne, ce m-ai făcut să sar din loc!” Acest lucru spune succint tot ce vreau eu să spun. Dumnezeu a făcut broasca să sară; dar broasca preferă să sară. Însă, după ce am stabilit aceste lucruri, în discuţie intră al doilea mare principiu al filosofiei basmelor.
Oricine îl poate sesiza doar citind Basmele Fraţilor Grimm sau remarcabila colecţie a lui Andrew Lang. Din plăcerea de a fi pedant, îl voi numi Doctrina Bucuriei Condiţionate. Touchstone* vorbea despre marele merit al unui „dacă”; potrivit eticii din ţara minunilor, orice merit rezidă tocmai într-un „dacă”. Esenţa unui enunţ din ţara basmelor este fără excepţie aceasta: „Poţi trăi într-un palat din aur şi nestemate, dacă nu ai să rosteşti cuvântul „vacă„ sau: „Poţi trăi fericit cu fata Regelui, dacă nu ai să-i arăţi o ceapă”. Viziunea atârnă întotdeauna de o oprelişte. Toate acele lucruri ameţitoare şi urieşeşti care ţi se acordă depind de un singur lucru neînsemnat care ţi se interzice. Toate acele lucruri nebuneşti şi năvalnice cărora li se dă frâu liber depind de un singur lucru oprit. W. B. Yeats, în poezia sa splendidă şi pătrunzătoare despre ţara basmelor, îi descrie pe elfi ca neavând lege; ei se cufundă într-o inocentă anarhie pe caii neînfrânaţi ai văzduhului:
Călăresc pe coama valului zbârlit, Dansează pe piscuri ca o flacără.
Să spui că W. B. Yeats nu înţelege ţara minunilor este un lucru îngrozitor. Dar eu tocmai asta spun. Yeats este un irlandez ironic, plin de reacţiuni intelectuale. Nu este suficient de prost ca să înţeleagă tărâmul fermecat. Zânele preferă oamenii de tipul ţărănoiului, cum sunt eu însumi; oamenii care stau cu gura căscată, râd cu poftă şi fac ce li se spune. Yeats a pus în ţara minunilor tot acel spirit de dreaptă răzvrătire al rasei sale. Dar în Irlanda refuzul legilor este unul creştin, întemeiat pe raţiune şi dreptate. Fenianul* se revoltă împotriva a ceva ce înţelege cât se poate de bine, însă adevăratul cetăţean al tărâmului fermecat dă ascultare unui lucru pe care nu-l înţelege defel. În basm, o fericire de neînţeles atârnă de o condiţie de neînţeles. O cutie se deschide şi toate relele zboară afară. Un cuvânt este uitat şi oraşele pier. O lampă este aprinsă şi iubirea îşi ia zborul. O floare este culeasă şi nişte oameni trebuie să plătească cu viaţa. Un măr este mâncat şi speranţa în Dumnezeu dispare.
Acesta este tonul basmelor şi nu e nicidecum vorba despre lipsă de lege sau de libertate, chiar dacă oamenii care trăiesc sub o meschină tiranie modernă l-ar putea lua, prin comparaţie, drept libertate. Cei proaspăt ieşiţi din închisoarea Portland ar putea crede că Fleet Street* este un loc liber. Dar la Note:
* Tradus Tocilă, clovn din piesa Cum vă place de William Shake-speare.
* Membru al unei societăţi secrete irlandeze, fondată la New York în anul 1857 cu scopul de a răsturna regimul britanic din Irlanda.
* Stradă în centrul Londrei unde îşi aveau sediul mai multe ziare mari.
O privire mai atentă se vădeşte că atât zânele, cât şi ziariştii sunt sclavii datoriei. Zânele cele bune par a fi cel puţin la fel de severe precum celelalte oblăduitoare. Cenuşăreasa a primit o trăsură din ţara minunilor şi un vizitiu venit din văzduh, însă a primit şi porunca – ce ar fi putut proveni din suburbia Brixton -că trebuie să se întoarcă acasă înainte de ora douăsprezece, în plus, are un condur de sticlă şi nu poate fi o coincidenţă că sticla este o substanţă atât de răspândită în folclor. Cutare prinţesă trăieşte într-un castel de sticlă, cutare pe un deal făcut tot din sticlă; o altă prinţesă vede toate lucrurile într-o oglindă. Toate pot trăi în case de sticlă atâta timp cât nu aruncă cu pietre. Căci această lucire pală a sticlei întâlnită pretutindeni este expresia faptului că fericirea este strălucitoare, dar fragilă, la fel ca materia pe care fata în casă sau pisica o sparg cel mai adesea. Iar acest simţământ al basmului m-a pătruns şi pe mine şi a devenit simţământul meu personal faţă de lumea întreagă. Am simţit şi mai simt că viaţa însăşi este strălucitoare ca diamantul, ţlar fragilă ca sticla. Iar atunci când cerurile au fost asemuite cu un măreţ cleştar, îmi aduc aminte că m-am cutremurat. M-am temut ca Dumnezeu să nu lase din mână cosmosul ca să se facă ţăndări. Aduceţi-vă însă aminte că a fi fragil nu este totuna cu a fi perisabil. Loviţi un pahar şi nu va rezista o singură clipă; aveţi grijă să nu-l loviţi, nimic mai mult, şi va rezista o mie de ani. Tot astfel era, din câte mi se părea mie, şi bucuria oamenilor, în ţara minunilor sau pe pământ. Fericirea depindea de condiţia de a nu face un lucru pe care l-ai putea face oricând şi despre care, foarte adesea, nu ţi-e limpede de ce nu l-ai face. Punctul-cheie aici este că mie acest lucru nu mi se părea nedrept. Dacă cel de-al treilea fecior al morarului i-ar cere zânei: „Explică-mi de ce nu trebuie să stau cu capul în jos în palatul zânelor”, zâna i-ar putea răspunde pe bună dreptate: „Ei bine, dacă-i vorba pe-aşa, explică-mi ce este cu palatul zânelor”. Dacă Cenuşăreasa ar spune: „Cum se face că trebuie să plec de la bal la ora douăsprezece?”, zâna ei cea bună i-ar putea răspunde: „Cum se face că poţi fi acolo până la ora douăsprezece?” Dacă îi las unui om prin testament zece elefanţi vorbitori şi o sută de cai înaripaţi, nu se poate plânge dacă odată cu aceştia apar anumite condiţii care ţin de uşoara excentricitate a darului. Nu trebuie să caute la dinţi calul cel înaripat. Mi se mai părea totodată că existenţa era ea însăşi o moştenire atât de excentrică, încât nu mă puteam plânge că nu înţeleg limitările viziunii, din moment ce nu înţelegeam însăşi viziunea pe care o delimitau. Rama nu era mai stranie decât tabloul. Interdicţia poate fi foarte bine la fel de ieşită din comun precum viziunea; poate fi la fel de surprinzătoare precum soarele, la fel de uluitoare precum apele, la fel de fantastică şi de teribilă precum copacii semeţi.
Din acest motiv (am putea să-l numim filosofia zânei celei bune), nu am putut niciodată să fiu asemenea tinerilor din vremea mea care încercau ceea ce ei numeau sentimentul general de revoltă. M-aş fi opus, sper, oricărei reguli malefice, iar de astfel de reguli şi de definirea lor mă voi ocupa într-un alt capitol. Nu m-am simţit însă tentat să opun rezistenţă unei reguli doar pentru că era misterioasă. Poţi păstra uneori un teritoriu graţie unor rânduieli ridicole, precum ruperea unui băţ sau plata unui bob de piper: eu eram dispus să păstrez uriaşul domeniu feudal al pământului şi al cerului prin orice asemenea fantezii feudale. Nu erau mai ieşite din comun decât însuşi faptul că mi se permitea să deţin o asemenea proprietate. In acest punct am să dau un singur exemplu etic ca să ilustrez ce vreau să spun. Nu aş putea cu nici un chip să-mi alătur vocea murmurului comun al acelei generaţii ridicate împotriva monogamiei, fiindcă nici o restricţie asupra sexului nu mi se părea la fel de ciudată şi de neaşteptată ca sexul însuşi. Să ţi se permită, ca lui Endymion, să faci dragoste cu luna, iar apoi să te plângi că Jupiter îşi ţine lunile în harem mi se părea mie (nutrit cum sunt din basme precum cel al lui Endymion) a fi un anticli-max vulgar. A te limita la o singură femeie este un preţ mic de plătit în comparaţie cu faptul în sine de a vedea o femeie. A te plânge că nu te poţi căsători decât o dată îmi părea a fi similar cu a te plânge că nu te-ai născut decât o dată. Nu se putea compara cu uriaşa emoţie despre care vorbim. Nu era vorba despre o sensibilitate exagerată faţă de sex, ci despre o curioasă insensibilitate faţă de el. E un netot cel care se plânge că nu poate intra în Eden pe cinci porţi deodată. Poligamia înseamnă o lipsă de împlinire a sexului; seamănă cu omul care culege cinci pere deodată fără să-şi dea seama. Esteţii au atins ultimele limite nebuneşti ale limbii atunci când au venit cu elogiul adresat lucrurilor frumoase. Puful de pe scai îi făcea să plângă; un cărăbuş irizat îi făcea să îngenuncheze. Totuşi, emoţia lor nu m-a impresionat niciodată nici măcar o clipă, întrucât nu le-a trecut niciodată prin cap să plătească pentru plăcerea lor prin vreun fel de sacrificiu simbolic. Unii oameni (credeam eu) ar putea posti patruzeci de zile de dragul de a auzi o mierlă cântând. Unii pot trece prin foc ca să găsească o floare de ciuboţica-cucului. Însă aceşti iubitori ai frumosului nu ar putea nici măcar să rămână treji ca să asculte mierla. Nu s-ar supune ritului creştin universal al căsătoriei, ca recompensă la adresa ciuboţelei-cucului. Fără îndoială că putem plăti pentru bucurii extraordinare în cadrul moralei obişnuite. Oscar Wilde spunea că apusurile nu sunt preţuite fiindcă nu putem plăti pentru acestea. Dar Oscar Wilde se înşela: putem plăti pentru apusul soarelui. Putem plăti pur şi simplu prin faptul că nu suntem Oscar Wilde.
Am lăsat basmele să se odihnească pe podeaua din camera copilului şi nu am mai găsit de atunci încoace cărţi cu atât de mult bun-simţ. Am părăsit-o pe doica-paznic al tradiţiei şi al democraţiei şi nu am găsit nici un caracter modern atât de sănătos în radicalismul sau conservatorismul său. Trebuie însă menţionat un lucru important, şi anume: atunci când am ieşit pentru prima dată în atmosfera mentală a lumii moderne, am descoperit că această lume modernă era total opusă doicii mele şi poveştilor copilăriei în două privinţe. Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că lumea modernă greşeşte, iar doica mea avea dreptate. Lucrul cu adevărat ciudat a fost următorul: gândirea modernă contrazicea crezul fundamental al copilăriei mele în cele două doctrine ale sale care erau de cea mai mare importanţă. Am explicat că basmele au pus în mine bazele a două convingeri: mai întâi, că lumea aceasta e un loc aprig şi uluitor, care ar fi putut fi foarte diferit, dar care este cât se poate de încântător; apoi că, în faţa acestei minunări şi încântări, am face bine să fim modeşti şi să ne supunem celor mai bizare limitări ale unei bunăvoinţe atât de stranii. Am descoperit însă că întreaga lume modernă funcţiona la turaţia maximă împotriva celor două puncte sensibile ale mele; iar şocul acestei ciocniri a dat naştere la două simţăminte bruşte şi spontane, pe care le-am încercat până în ziua de azi şi care, chiar dacă fruste la început, s-au oţelit între timp, dând naştere convingerilor.
În primul rând, am găsit întreaga lume modernă vorbind pe limba fatalismului ştiinţific, susţinând că totul este aşa cum trebuie că a fost dintotdeauna, desfăşurându-se fără abatere de la bun început. Frunzele sunt verzi fiindcă nu ar fi putut fi niciodată altfel. Pe de altă parte, filosoful ţării minunilor este fericit că frunzele sunt verzi tocmai pentru că ar fi putut fi stacojii. Are sentimentul că s-au înverzit cu o clipă înainte să le privească el. Este bucuros că zăpada este albă din motivul extrem de rezonabil că ar fi putut fi neagră. Fiecare culoare are în ea o însuşire îndrăzneaţă ce ţine de alegere; roşul trandafirilor din grădină nu este numai hotărâtor, ci şi dramatic, precum sângele care ţâşneşte. Acest filosof are sentimentul că ceva a fost/dcut însă marii determinist! Ai secolului al XTX-lea s-au ridicat vehement împotriva acestui sentiment înnăscut că ceva s-a întâmplat cu o clipă mai înainte. De fapt, în concepţia lor, nimic nu s-a întâmplat cu adevărat de la începuturile lumii şi până acum. Nimic nu s-a mai întâmplat din momentul în care s-a întâmplat existenţa; nici chiar în privinţa acestui eveniment, nu sunt foarte siguri când s-a produs.
Lumea modernă, aşa cum am găsit-o eu, avea temei pentru calvinismul modern dată fiind necesitatea lucrurilor de a fi aşa cum sunt. Dar, când am ajuns să pun întrebări adepţilor săi, am descoperit că nu aveau de fapt nici o dovadă în privinţa repetării inevitabile a lucrurilor, cu excepţia faptului că lucrurile se repetau. Şi totuşi, tocmai repetarea lor făcea ca lucrurile să mi se pară mie mai degrabă mai ciudate decât mai raţionale. Era ca şi cum, după ce aş fi văzut pe stradă un nas cu o formă ciudată şi l-aş fi trecut cu vederea ca fiind un accident, aş fi văzut alte şase nasuri de aceeaşi formă uimitoare. Preţ de o clipă, mi-ar fi trecut prin cap că trebuie să fie vorba despre vreo societate secretă de prin partea locului. Tot astfel, un elefant cu trompă era un lucru ciudat; dar faptul că toţi elefanţii au trompă părea a fi un complot. Nu vorbesc aici decât despre un sentiment, un sentiment deopotrivă stăruitor şi subtil. Dar repetiţia în Natură părea a fi uneori o repetiţie plină de patos, precum cea a unui învăţător supărat care spune acelaşi lucru la nesfârşit. Iarba părea că vrea să-mi facă semne cu toate degetele dintr-odată; stelele îngrămădite păreau că tânjesc să fie înţelese. Soarele voia să mă determine să-l observ, şi de aceea răsărea de mii de ori. Repetiţiile universului păreau să atingă ritmul înnebunitor al unei incantaţii, iar eu am început să întrevăd o idee.
Întregul materialism semeţ ce domină intelectul modern se bazează în mod fundamental pe o singură supoziţie, care este falsă. Se presupune că, dacă un lucru se repetă, este probabil mort, ca un mecanism de ceasornic. Oamenii cred că, dacă universul ar fi personal, ar varia; dacă soarele ar fi viu, ar dansa. Este un raţionament greşit fie şi în raport cu faptele cunoscute. Căci variaţia le este dată îndeobşte lucrurilor omeneşti, nu de viaţă, ci de moarte; de moartea, stingerea sau destrămarea forţei sau dorinţei lor. Un om îşi variază mişcările fiindcă a obosit să mai meargă, merge fiindcă a obosit să mai stea nemişcat. Dar, dacă viaţa şi bucuria sa de a trăi ar fi atât de copleşitoare, încât nu s-ar plictisi niciodată să meargă la Islington*, ar putea merge la Islington la fel de regulat precum curge Tamisa spre Sheerness*. Însăşi viteza şi extazul vieţii sale ar avea neclintirea morţii. Soarele răsare în fiecare dimineaţă. Eu nu mă scol în fiecare dimineaţă, însă variaţiile se datorează nu activităţii mele, ci lipsei mele de acţiune. Ca să redau acest lucru printr-o expresie des folosită, ar putea fi adevărat că soarele răsare cu regularitate fiindcă nu se plictiseşte niciodată să răsară. Rutina lui s-ar putea datora nu unei lipse de viaţă, ci iureşului vieţii înseşi. Ceea ce vreau să spun se poate observa, de pildă, la copii, atunci când găsesc vreun joc sau vreo glumă care le place în mod deosebit. Copilul bate ritmic din picioare dintr-un preaplin de viaţă, nu dintr-o lipsă de vivacitate. Deoarece copiii au un belşug de vitalitate, deoarece sunt aprigi şi liberi ca spirit, ei vor ca lucrurile să se repete şi să nu se schimbe. Întotdeauna vor spune: „Mai fa o dată”, iar adultul îşi repetă acţiunile, până la epuizare.
Note:
* District la modă ca zonă comercială şi de promenadă în Londra secolului al XTX-lea, intrând apoi în declin în prima jumătate a secolului XX.
* Oraş pe insula Sheppey de pe estuarul Tamisei.
Căci adulţii nu sunt destul de puternici ca să guste monotonia. Însă poate că Dumnezeu este suficient de puternic ca să găsească desfătare în monotonie. Ne putem imagina că Dumnezeu îi spune în fiecare dimineaţă „Mai fă o dată” soarelui; şi la fel, în fiecare seară, „Mai fa o dată” lunii. Poate că nu necesitatea automată face ca toate margaretele să fie la fel; poate că Dumnezeu creează fiecare margaretă în parte, dar nu s-a plictisit niciodată să le creeze. Poate că El are apetitul etern al copilăriei; căci noi am păcătuit şi am îmbătrânit, iar Tatăl nostru este mai tânăr decât noi. Repetiţia în Natură ar putea fi altceva decât simplă recurenţă; ar putea fi un bis, ca la teatru. Cerul poate că bisează pasărea care a făcut un ou. Dacă fiinţa umană concepe şi aduce pe lume un copil, iar nu un peşte, un liliac sau un grifon, poate că motivul nu e că suntem ţintuiţi într-un destin animalic fără viaţă sau scop. Poate că mica noastră tragedie i-a mişcat pe zei, care o contemplă din galeriile lor înstelate, iar la sfârşitul fiecărei drame umane omul este chemat la nesfârşit în faţa cortinei. Repetiţia poate continua milioane de ani, pur şi simplu din opţiune, la fel de bine cum se poate opri în orice clipă. Omul poate rămâne pe pământ generaţie după generaţie şi, cu toate acestea, fiecare naştere să fie neîndoielnic ultimă sa apariţie.
Aceasta a fost prima mea convingere, rezultată din şocul întâlnirii dintre sentimentele mele copilăreşti şi crezul modern, aflat la apogeul carierei sale. Dintotdeauna simţisem cumva că faptele sunt în realitate miracole, în sensul de minunate: acum am început să le consider miracole în sensul mai strict că sunt toate voite. Vreau să spun că erau, sau puteau fi, produsul repetat al unei voinţe. Pe scurt, am crezut întotdeauna că lumea presupunea existenţa unui magician. Iar acest lucru indica un sentiment profund mereu prezent şi subconştient: că această lume în care trăim are un scop; iar dacă există un scop, există şi o persoană. Simţisem dintotdeauna că viaţa este mai întâi de toate o poveste; iar dacă există o poveste, există şi un povestitor.
Însă gândirea modernă mi-a lovit şi cea de-a doua tradiţie omenească. Ea s-a ridicat împotriva sentimentului, care îmi venea din ţara minunilor, că există limite şi condiţii stricte. Îi plăcea cel mai mult să vorbească despre expansiune şi lărgire. Herbert Spencer ar fi fost foarte iritat dacă cineva l-ar fi numit imperialist şi, prin urmare, este deosebit de regretabil că nimeni nu a făcut-o. Însă era un imperialist de cea mai joasă speţă. El a popularizat ideea demnă de dispreţ că întinderea sistemului solar ar trebui să discrediteze dogma spirituală a omului. De ce ar trebui să renunţe omul la demnitatea lui în favoarea sistemului solar mai mult decât în favoarea, să spunem, a unei balene? Dacă simpla întindere dovedeşte că omul nu este chipul lui Dumnezeu, atunci o balenă ar putea fi chipul lui; un chip oarecum lipsit de formă, ceea ce am putea numi portret impresionist. Este zadarnic să argumentăm că omul este minuscul în comparaţie cu cosmosul; căci omul a fost dintotdeauna minuscul în comparaţie cu cel mai apropiat copac. Dar Herbert Spencer, în imperialismul său nesocotit, ar insista că am fost cumva cuceriţi şi anexaţi de către universul astronomic. El a vorbit despre oameni şi idealurile lor întocmai cum cel mai insolent unionist vorbeşte despre irlandezi şi idealurile lor. El a transformat omenirea într-o naţiune mică. Iar influenţa sa nefastă poate fi observată şi la cei mai independenţi şi mai respectabili autori ştiinţifici ulteriori; un caz notabil este cel al romanelor de început ale lui H. G. Wells. Mulţi moralişti au reprezentat într-un fel exagerat pământul ca fiind păcătos. Însă H. G. Wells şi şcoala sa au înfăţişat cerurile ca fiind păcătoase. Ar trebui să ne înălţăm ochii către stelele de unde urmează să ne vină pierzania.
Expansiunea despre care vorbesc a fost însă mult mai malefică decât toate acestea. Am observat că materialistul, la fel ca nebunul, se află într-o închisoare; închisoarea unui unic gând. Aceşti oameni păreau să creadă că e un lucru de mare inspiraţie să repeţi necontenit că închisoarea este foarte mare. Dimensiunea acestui univers ştiinţific nu a oferit omului nici noutate, nici vreo uşurare. Cosmosul se prelungea la infinit, dar nici în cea mai tumultuoasă constelaţie a sa nu putea exista ceva cu adevărat interesant; ceva precum, de pildă, iertarea sau liberul-ar-bitru. Grandoarea sau infinitul secretului acestui cosmos nu-i aducea nimic în plus. Era ca şi cum i-ai fi spus unui prizonier din închisoarea Reading că trebuie să se bucure fiindcă acum închisoarea se întinde peste jumătate din ţară. Temnicerul nu ar avea să-i arate omului decât alte numeroase coridoare lungi de piatră, luminate de lămpi palide şi golite de tot ce este omenesc. Tot astfel, aceşti extensori ai universului nu aveau nimic să ne arate în afară de numeroase alte coridoare infinite de spaţiu, luminate de sori palizi şi golite de tot ce e divin.
Pe tărâmul fermecat existase o lege reală; o lege care putea fi încălcată, căci legea se defineşte ca un lucru care poate fi încălcat. Dar maşinăria acestei închisori cosmice nu putea fi contrariată, căci noi înşine nu eram altceva decât o parte a maşinăriei. Eram fie incapabili să facem un lucru, fie predestinaţi să-l facem. Ideea condiţiei mistice a dispărut complet; un om nu poate avea nici intransigenţa de a respecta legi, nici bunul-plac de a le încălca, întinderea acestui univers nu avea nimic din acea prospeţime şi izbucnire diafană pe care am apreciat-o în universul unui poet. Universul modern este propriu-zis un imperiu, adică vast, dar nu şi liber. Intram în încăperi fără ferestre, din ce în ce mai mari, atât de vaste, încât aveau o perspectivă babilonică; dar nu am dat niciodată nici peste cea mai mică fereastră sau peste vreo şoaptă a văzduhului de afară.
Paralelele lor infernale păreau că se întind la nesfârşit; dar pentru mine toate lucrurile bune se sfârşesc într-un punct; cum ar fi, de pildă, săbiile. Astfel, găsind lauda marelui cosmos atât de nesatisfăcătoare pentru sentimentele mele, am început să o dezbat câte puţin; şi am descoperit curând că întreaga atitudine era şi mai superficială decât ar fi fost de aşteptat. Conform spuselor acestor oameni, cosmosul era un singur lucru pentru că avea o singură lege neştirbită. Numai (spuneau ei) în măsura în care este un singur lucru, el este şi singurul lucru care există. Atunci de ce ar trebui să ne mai batem atâta capul ca să-l numim mare? Nu există nimic cu care să poată fi comparat. Ar fi la fel de rezonabil să spunem că e mic. Am putea spune: „îmi place acest cosmos vast, cu aglomerarea de stele şi îngrămădeala de creaturi diferite.” Dar, dacă ajungem aici, oare de ce să nu spunem şi: „îmi place acest mic cosmos tihnit, cu număr rezonabil de stele şi înzestrat doar cu atâtea animale cât să-ţi facă plăcere să te uiţi la ele”? Ambele afirmaţii sunt la fel de corecte; ambele sunt pur şi simplu sentimente. E sentiment pur să te bucuri că soarele este mai mare decât pământul; la fel de sănătos e să te bucuri că soarele nu este mai mare decât este. Un om preferă să simtă o anumită emoţie în legătură cu întinderea lumii; de ce să nu-i provoace emoţie şi micimea ei?
Aşa s-a făcut că am încercat acea emoţie. Dacă îţi este drag un lucru, te referi la el folosind diminutive, fie că e vorba despre un elefant sau un om din garda personală. Şi aceasta deoarece orice lucru, oricât de mare, care poate fi conceput drept complet poate fi conceput şi ca fiind mic. Dacă mustăţile militare nu ar sugera o sabie ori fildeşii elefantului o coadă, atunci obiectul ar fi enorm fiindcă ar fi nemăsurabil. Însă din momentul în care îţi poţi imagina un om din garda personală îţi poţi imagina şi un astfel de om mic. Din momentul în care vezi cu adevărat un elefant, i te poţi adresa strigându-l „Micuţule”. Dacă poţi face o statuie a unui lucru, poţi face şi o statuetă a aceluiaşi lucru. Aceşti oameni pretindeau că universul este un singur lucru coerent; dar lor nu le era drag universul. Mie unul îmi era însă nespus de drag universul şi doream să mă pot adresa lui cu un diminutiv. Adesea făceam acest lucru; iar el nu părea să se supere niciodată. De fapt şi de drept simţeam că aceste dogme nedesluşite ale vitalităţii erau mai bine exprimate dacă numeai lumea mică, nu mare. Căci în jurul infinităţii exista un fel de nepăsare opusă grijii pătimaşe şi pioase care simţeam că atinge nepreţuita valoare a vieţii şi primejdia de a trăi.
Ei nu dădeau dovadă decât de o risipă tristă; eu încercam însă un fel de spirit sacru de cumpătare. Căci cumpătarea este mult mai romantică decât extravaganţa. Pentru ei, stelele erau un venit nesfârşit în bănuţi; dar eu mă simţeam faţă de soarele de aur şi luna de argint precum un şcolar având în buzunar o liră şi un şiling.
Aceste convingeri subconştiente sunt cel mai bine surprinse de culoarea şi tonul anumitor poveşti.
Astfel, am spus că numai poveştile cu vrăji pot exprima sentimentul meu că viaţa nu este numai o plăcere, ci şi un fel de privilegiu excentric. Aş putea să-mi exprim şi acest din urmă sentiment, de tihnă cosmică, printr-o aluzie la o altă carte a copilăriei, Robinson Crusoe, pe care am citit-o şi eu cam la acea vreme. Ea îşi datorează eterna vitalitate faptului că proslăveşte poezia limitelor, ba mai mult, însăşi aventura ieşită din comun a prudenţei. Crusoe este un om pe o stâncă mică având doar câteva înlesniri smulse ca prin urechile acului din ghearele mării: lucrul cel mai bun din carte îl reprezintă lista de obiecte salvate din naufragiu. Cel mai mare poem este un inventar. Fiecare ustensilă de bucătărie devine un ideal, deoarece Crusoe ar fi putut să o scape în mare. Este un bun exerciţiu, în orele pustii sau urâte ale zilei, să privim totul, de la lada de cărbuni la bibliotecă, şi să ne gândim cât de fericit ar fi putut fi cineva pe insula sa solitară dacă ar fi recuperat acel obiect de pe o corabie în derivă. E însă un exerciţiu şi mai bun să ne aducem aminte cum că toate lucrurile au fost la un moment dat salvate ca prin urechile acului de la a nu mai fi; orice lucru a fost salvat de la un naufragiu. Fiecare om a avut parte măcar de o singură aventură îngrozitoare: nu s-a numărat printre cei lepădaţi timpuriu şi în taină, printre pruncii care nu apucă să vadă lumina. În copilăria mea se vorbea mult despre oameni de geniu îngrădiţi sau distruşi; se obişnuia să se spună că în mulţi oameni se află un Mare Om care nu a apucat să fie. Mie însă mi se părea că mult mai întemeiat şi mai remarcabil e faptul că fiecare om de pe stradă este un Mare Om care ar fi putut să nu apuce să fie.
Eu unul simţeam realmente (o închipuire care poate părea neroadă) că orice ordonare şi orice mulţime de lucruri nu sunt altceva decât rămăşiţe romantice de pe corabia lui Crusoe. Faptul că există pe lume două sexe şi un singur soare îmi părea aidoma cu faptul că pe corabie există două pistoale şi un singur topor. Era imperios necesar să nu se piardă niciunul dintre aceste lucruri; cu toate astea, nu era neplăcut, ci chiar oarecum distractiv că nu se mai putea adăuga niciunul. Copacii şi planetele îmi păreau aidoma cu lucrurile salvate din naufragiu, iar când vedeam vârful Matterhorn* mă bucuram că nu fusese uitat în învălmăşeală. Îmi venea să fiu cumpătat cu stelele, de parcă ar fi fost safire (aşa şi sunt numite ele în Edenul lui Milton); tezaurizam dealurile.
Note:
* Sau Monte Cervino: unul dintre cele mai spectaculoase vârfuri din Alpi, la graniţa dintre Elveţia şi Italia.
Căci universul este un unic giuvaier şi, chiar dacă avem o înclinaţie naturală să vorbim despre un giuvaier ca fiind fără pereche şi nepreţuit, dacă ne referim la acesta anume, atunci este cu atât mai adevărat. Acest cosmos este cu adevărat fără pereche şi nepreţuit, fiindcă nu mai poate exista altul.
Orice încercare de a exprima inexprimabilul se sfârşeşte astfel, într-o inevitabilă inadecvare. Iată atitudinile mele cele mai profunde faţă de viaţă; solul în care se plantează seminţele doctrinei. Aceste lucruri le-am gândit într-un fel nedesluşit înainte de a putea scrie şi le-am simţit înainte să pot gândi. Ca să ne fie mai uşor să continuăm, le voi recapitula în linii mari aici. Iată ce simţeam eu până în măduva oaselor: mai întâi că această lume nu se explică pe sine. Ea poate fi un miracol cu o explicaţie supranaturală; poate fi un truc de prestidigitator, având o explicaţie naturală. Însă explicaţia că ar fi un truc de prestidigitator, dacă este să mă satisfacă, trebuie să fie mai bună decât explicaţiile naturale pe care le-am auzit până acum. Fie este vorba despre magie, fie putem dovedi că nu este. În al doilea rând, am ajuns să cred că magia trebuie să aibă un înţeles, iar înţelesul trebuie să aibă pe cineva care să-l înţeleagă. Există ceva personal în fiinţa lumii, aşa cum există şi într-o operă de artă; ceea ce vrea să spună, vrea să spună cu vehemenţă. În al treilea rând, am găsit că acest scop al lumii era, în vechea lui alcătuire, frumos, în ciuda unor defecte, ca, de pildă, balaurii. În al patrulea rând, că felul cel mai potrivit de a-i aduce mulţumiri este o formă de smerenie şi de sobrietate; trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat berea şi vinul de Burgundia tocmai nebând prea mult din ele. Datorăm, de asemenea, supunere acelui ceva care ne-a creat. Iar în ultimul rând, cel mai ciudat, în mintea mea şi-a croit drum o impresie vagă şi vastă că, într-un fel sau altul, orice gen de bine este o rămăşiţă care trebuie păstrată cu sfinţenie din cine ştie ce năruire primordială. Omul şi-a salvat ceea ce era bun pentru el la fel cura Crusoe şi-a salvat bunurile – le-a salvat dintr-o epavă. Toate acestea le-am simţit, deşi epoca nu m-a încurajat deloc să le simt. Iar în tot acest timp nici măcar nu m-am gândit la teologia creştină.
