Capitolul 5

Drapelul lumii.

Pe vremea când eram copil, existau în jurul meu două ciudate specimene umane care se numeau optimistul şi pesimistul. Eu însumi foloseam în mod regulat aceste două cuvinte, însă recunosc cu voioşie că nu am avut niciodată vreo idee deosebit de precisă despre ce vor să însemne ele. Singurul lucru care ar putea fi luat drept evident este că nu aveau cum să însemne ceea ce spuneau; fiindcă explicaţia verbală comună este aceea că optimistul socoteşte această lume cât se poate de bună, iar pesimistul cât se poate de rea. Ambele afirmaţii fiind, în mod vădit, nişte absurdităţi delirante, trebuie să ne apucăm să bâj-bâim după alte explicaţii. Optimistul nu poate fi acel om care crede că totul este aşa cum trebuie şi că nimic nu este în neregulă. Căci aşa ceva nu are nici un sens; e ca şi cum ai spune că totul este la dreapta, şi nimic la stânga, în linii mari, am ajuns la concluzia că optimistul crede că totul este bun, cu excepţia pesimistului, şi că pesimistul crede că totul este rău, cu excepţia lui însuşi. Ar fi nedrept să omit cu totul din listă definiţia misterioasă, dar sugestivă, care, se spune, a fost rostită de o fetiţă: „Optimistul este omul care se uită după ochii tăi, iar pesimistul este omul care se uită după picioarele tale.” Nu sunt convins că aceasta nu este cea mai bună definiţie dintre toate. Are în ea chiar un soi de adevăr alegoric. Căci se poate face o distincţie utilă între acel gânditor, mai sumbru, care nu se gândeşte decât la contactul nostru de fiecare clipă cu pământul, şi acela, mai fericit, care ţine seama mai degrabă de facultatea noastră primară de a vedea şi de a ne alege drumul.

Totuşi tocmai aici stă profunda greşeală pe care o fac oamenii atunci când se referă la alternativa optimist sau pesimist Se pleacă de la prezumţia că un om critică această lume aşa cum procedează când vrea să-şi cumpere o casă, când i se arată nişte apartamente noi. Dacă omul ar veni în această lume din alta, fiind în posesia deplină a facultăţilor sale, el ar putea analiza avantajul pădurilor în miez de vară în raport cu dezavantajul câinilor turbaţi, după cum un om care-şi caută locuinţă poate pune în balanţă prezenţa unui telefon şi absenţa unei vederi la mare. Insă nici un om nu se află în această situaţie. Omul aparţine acestei lumi înainte să înceapă să se întrebe dacă e bine să-i aparţină. A luptat pentru drapel şi deseori a repurtat victorii eroice pentru acel drapel cu mult înainte să se fi înrolat măcar. Ca să rezumăm ceea ce pare a fi esenţialul, a dat dovadă de loialitate cu mult înainte de a încerca admiraţie.

În precedentul capitol s-a spus că sentimentul primordial, în faţa acestei lumi, de a fi stranie şi, totuşi, atrăgătoare îşi găseşte cea mai bună expresie în basme. Cititorul poate, dacă doreşte, să pună următoarea etapă pe seama acelei literaturi belicoase, chiar şoviniste, care, de regulă, urmează basmelor în evoluţia unui băiat. Cu toţii datorăm mare parte din morala sănătoasă romanelor ieftine de senzaţie. Oricare ar fi motivul, mi se părea şi încă mi se pare – că atitudinea noastră faţă de via, poate fi mai bine exprimată în termeni de loialitat_ militară decât de aprobare şi dezaprobare. Felul în care accept eu universul nu este optimism, ci e mai degrabă comparabil cu patriotismul. Este o chestiune de loialitat primară. Lumea nu este o casă pe care o închiriem Brighton şi pe care trebuie să o părăsim fiindcă s-a dovedit a fi mizerabilă. Ea este fortăreaţa familiei noastre, cu drapelul fluturând în turn, şi, cu cât este mai mizerabilă, cu atât mai puţin se cuvine să o părăsim. Problema nu stă în faptul că această lume ar fi prea tristă ca să fie iubită sau prea fericită ca să nu fie; problema este că, atunci când iubeşti ceva, fericirea acelui lucru e un motiv ca să-l iubeşti, iar tristeţea lui – ca să-l iubeşti şi mai mult. Orice gând optimist la adresa Angliei şi orice gând pesimist la adresa ei sunt deopotrivă motive care-l justifică pe patriotul englez. În mod similar, optimismul şi pesimismul sunt deopotrivă argumente care-l justifică pe patriotul cosmic.

Haideţi să presupunem că ne confruntăm cu un lucru fără de speranţă – Pimlico*, de pildă. Dacă ne întrebăm ce este cu adevărat bine pentru soarta acestui cartier, vom descoperi că gândurile ne duc către inima misticii şi a arbitrarului. Nu este suficient să dezaprobăm starea cartierului Pimlico; cel care se mărgineşte la atât nu va face altceva decât să-şi taie beregata sau să se mute în Chelsea*. Desigur, nu este suficient nici să fii de acord cu starea de fapt de acolo; căci atunci cartierul ar rămâne aşa cum e, ceea ce ar fi îngrozitor. Singura cale de ieşire pare a fi să iubeşti Pimlico; să fii ataşat de el printr-o legătură transcendentă şi fără nici un motiv pământesc. Dacă s-ar ivi un om care să iubească Pimlico, atunci Pimlico ar înălţa spre cer turnuri din fildeş şi foişoare din aur; Pimlico s-ar împodobi aşa cum face o femeie atunci când este iubită. Căci podoabele nu sunt date ca să ascundă lucrurile respingătoare, ci să le decoreze pe cele care deja sunt demne de iubire. O mamă nu-şi împodobeşte copilul cu o panglică albastră pentru că fără ea ar fi urât. Un îndrăgostit nu dăruieşte unei fete un colier ca să-şi ascundă gâtul. Dacă oamenii ar iubi Pimlico aşa cum mamele îşi iubesc pruncii, în mod arbitrar – fiindcă este al lor – Pimlico ar putea deveni într-un an sau doi mai mândru decât Florenţa. Unii cititori vor spune că vorbim de pură fantezie. Le răspund că vorbim despre istoria reală a omenirii. Acesta este modul, dovedit istoric, prin care metropolele au devenit mari. Întoarceţi-vă la cele mai adânci rădăcini ale civilizaţiei şi le veţi descoperi încleştate pe vreo piatră sacră sau încolăcite în jurul vreunei fântâni sacre. Oamenii mai întâi au cinstit un loc, după care au câştigat glorie în numele lui. Oamenii nu au iubit Roma pentru că era mare. Ea a fost mare fiindcă au iubit-o.

Note:

* Cartier din centrul Londrei, rău famat la vremea scrierii cărţii.

* Cartier din vestul Londrei, învecinat cu Pimlico.

Teoriile secolului al XVIII-lea despre contractul social au fost supuse multor critici stângace în vremurile noastre; în măsura în care ele voiau să spună că în spatele oricărei guvernări istorice se află ideea de susţinere şi cooperare, aveau, în mod demonstrabil, dreptate. Erau însă într-adevăr greşite în măsura în care voiau să sugereze că oamenii au aspirat vreodată la ordine sau etică nemijlocit, printr-un schimb conştient de servicii. Morala nu a început atunci când un om i-a spus altuia: „Nu te lovesc dacă nu mă loveşti nici tu”; nu există nici un indiciu al unei astfel de tranzacţii. Eseistă însă un indiciu că cei doi oameni au spus împreună: „Nu trebuie să ne lovim unul pe altul în acest loc sfânt.” Ei şi-au câştigat moralitatea respectându-şi religia. Nu au cultivat curajul. Au luptat pentru altarul respectiv şi au descoperit că deveniseră curajoşi. Nu au cultivat curăţia. S-au purificat pe ei înşişi pentru altar, iar abia apoi au descoperit că erau curaţi. Istoria evreilor este singurul document de istorie veche cunoscut de cei mai mulţi englezi, iar faptele pot fi judecate în chip suficient pornind de aici. Cele Zece Porunci, care s-a descoperit că sunt în mare măsură comune întregii omeniri, nu au fost decât nişte comenzi militare, un cod de ordine regimentare, emise pentru a proteja un anumit chivot, la trecerea printr-un anumit deşert.

Anarhia era rea fiindcă punea în pericol ceea ce era sfânt. Şi numai după ce au instituit o zi sfântă pentru Dumnezeu şi-au dat ei seama că dăruiseră oamenilor o zi de sărbătoare.

Dacă ajungem să recunoaştem că această devoţiune primară faţă de un loc sau un lucru constituie o sursă de energie creatoare, putem trece mai departe la un lucru extrem de curios. Să mai spunem o dată că singurul optimism veritabil constă dintr-un fel de patriotism universal. Dar ce este în neregulă cu pesimistul? Putem afirma, cred, că el este anti-patriotul cosmic. Şi care-i problema cu anti-patriotul? Cred că se poate afirma, fără vreo înverşunare necuvenită, că el este prietenul sincer. Şi ce-i în neregulă cu prietenul sincer? Aici ne lovim de stânca vieţii reale şi a naturii umane de nestrămutat.

Îndrăznesc să spun că neregula cu prietenul sincer stă în simplul fapt că nu e sincer. Există ceva ce trece sub tăcere, şi anume propria-i plăcere sumbră când rosteşte lucruri neplăcute. Are dorinţa secretă de a răni, nu doar de a fi de ajutor. Acesta este fără doar şi poate lucrul care, gândesc eu, face ca o anumită speţă de anti-patriot să-i irite pe cetăţenii sănătoşi. Nu mă refer aici (desigur) la acel anti-patriotism care nu-i irită decât pe agenţii de bursă nervoşi şi pe actriţele impetuoase, adică la patriotismul care vorbeşte pe şleau. Un om care spune că nici un patriot nu trebuie să se ridice împotriva Războiului Burilor decât după ce acesta se va fi încheiat nu merită să i se răspundă inteligent; el afirmă că nici un fiu credincios nu trebuie să-şi avertizeze mama de pericolul de a cădea într-o prăpastie decât după ce a căzut. Există însă un anti-patriot care-i mânie pe drept cuvânt pe oamenii drepţi, iar explicaţia în ceea ce-l priveşte este, cred, cea pe care am sugerat-o deja: el este nesincerul prieten sincer, omul care spune: „îmi pare rău să o spun, dar suntem ruinaţi”, fără să-i pară însă deloc rău. Se poate spune, fără să fim retorici, că este trădător, întrucât se foloseşte de acea cunoaştere ingrată care i s-a dat cu scopul de a întări armata tocmai pentru a descuraja oamenii să se mai înroleze. Deoarece i se îngăduie să fie pesimist în postura de consultant militar, este pesimist în postura de sergent de recrutare. Exact în acelaşi fel, pesimistul (care este anti-patriotul cosmic) se foloseşte de libertatea pe care viaţa le-o îngăduie consilierilor săi pentru a-i ispiti pe oameni să se îndepărteze de drapelul ei. Admiţând că nu rosteşte decât adevăruri, este totuşi esenţial să-i cunoaştem sentimentele, motivaţia. Se poate foarte bine să fie adevărat că în Tottenham o mie două sute de oameni sunt la pat, bolnavi de pojar; dar ţinem să ştim dacă acest lucru este declarat de un mare filosof care vrea să blesteme zeii sau doar de un simplu om al Bisericii care doreşte să-i ajute pe acei bolnavi.

Păcatul pesimistului nu este, prin urmare, că-i fla-gelează pe zei şi pe oameni, ci că nu iubeşte ceea ce flagelează – că nu are acea loialitate primordială şi supranaturală faţă de lucruri. Care este păcatul omului numit de regulă optimist? Evident, oamenii simt că optimistul, dorind să apere onoarea acestei lumi, ajunge să apere ceea ce nu poate fi apărat. El este şovinul universului şi va spune: „Ăsta este universul meu, bun sau rău.” Va fi mai puţin înclinat să îndrepte lucrurile şi mai înclinat să pregătească un soi de răspunsuri diplomatice, de faţadă, la orice gen de atac, liniştind pe toată lumea cu tot felul de asigurări. Nu vrea să cureţe lumea, ci să o spoiască. Toate aceste lucruri (care sunt adevărate pentru un anumit tip de optimist) ne conduc la chestiunea psihologică într-adevăr interesantă aici şi care nu ar putea fi explicată fără acest preambul.

Spunem că trebuie să existe o loialitate primordială faţă de viaţă; singura întrebare care se ridică este: această loialitate trebuie să fie naturală sau supranaturală? Ori, dacă doriţi să ne exprimăm astfel, trebuie să fie rezonabilă sau nerezonabilă? Lucrul nemaipomenit este că optimismul prost (spoiala, susţinerea fără argumente a orice) intră în aceeaşi categorie cu optimismul rezonabil. Optimismul raţional duce la stagnare; cel iraţional este cel care duce la reformă. Aş vrea să mă explic folosind încă o dată comparaţia cu patriotismul. Omul cu cele mai mari şanse să distrugă locul pe care îl iubeşte este chiar cel care îl iubeşte dintr-un anumit motiv. Omul care va face ca acel loc să fie mai bun este cel care îl iubeşte fără un motiv anume. Dacă un om iubeşte o anumită trăsătură a cartierului Pimlico (ceea ce pare improbabil), se poate pomeni apărând acea trăsătură faţă de Pimlico însuşi. Dar, dacă îl iubeşte pur şi simplu, aşa cum este el, ar putea să-l facă una cu pământul şi să-l transforme în Noul Ierusalim. Nu neg că reforma ar putea fi excesivă; nu vreau să spun decât că tocmai patriotul mistic face reformele. Simpla mulţumire de sine şovină este cea mai răspândită în rândul celor care au câte un motiv pedant pentru patriotismul lor. Cei mai răi şovini sunt cei care nu iubesc Anglia, ci o teorie despre Anglia. Dacă iubim Anglia fiindcă este un imperiu, putem supraestima succesul cu care-i guvernăm pe hinduşi. Dacă însă o iubim numai pentru că este o naţiune, atunci putem să rezistăm în faţa oricăror evenimente; căci ea va rămâne o naţiune chiar dacă hinduşii ne-ar guverna pe noi. Aşadar, numai cei al căror patriotism depinde de istorie vor permite ca acest patriotism să falsifice istoria. Unui om care iubeşte Anglia pentru că este englez nu-i va păsa cum a luat ea naştere. Însă cel care iubeşte Anglia pentru că este de descendenţă anglo-saxonă poate călca în picioare toate faptele istorice de dragul preferinţei sale. Poate să sfârşească (precum Carlyle şi Freeman) prin a pretinde că, în fapt, Cucerirea Normandă a fost o Cucerire Saxonă. Poate să sfârşească în cel mai deplin iraţional -tocmai pentru că are o raţiune. Un om care iubeşte Franţa întrucât reprezintă o putere militară va căuta paliative pentru armata de la 1870. Dar un om care iubeşte Franţa pentru că este Franţa va îmbunătăţi cu adevărat armata de la 1870. Tocmai asta au făcut francezii, iar Franţa este un bun exemplu că paradoxul de care ne ocupăm funcţionează. Nicăieri altundeva patriotismul nu este mai pur abstract şi mai arbitrar; şi nicăieri altundeva reforma nu este mai drastică şi mai cuprinzătoare. Cu cât patriotismul tău este mai transcendent, cu atât mai practică îţi este politica.

Poate că exemplul cel mai întâlnit în acest sens este acela al femeilor şi al loialităţii lor ciudate şi puternice. Unii oameni fără minte au vehiculat ideea că, din moment ce în mod clar îşi susţin familia orice s-ar întâmpla, femeile sunt oarbe şi nu văd nimic. Aceşti oameni se poate să nu fi cunoscut femei în carne şi oase. Aceleaşi femei care sunt gata să-şi apere bărbatul trecând prin apă şi prin foc sunt (în relaţia lor personală cu respectivul bărbat) aproape maladiv de lucide în privinţa şubrezeniei scuzelor sau a obtuzităţii minţii sale. Prietenul unui bărbat îl place pe acesta, dar îl lasă aşa cum l-a găsit; soţia lui îl iubeşte şi încearcă întotdeauna să-l transforme în altcineva. Femeile extrem de mistice în crezul lor sunt extrem de cinice când trebuie să critice. Thackeray a exprimat foarte bine acest lucru când a creat-o pe mama lui Pendennis, care îl venera pe fiul ei ca pe un zeu, dar bănuia că avea să o apuce pe căi greşite ca bărbat. Îi subestima virtutea, chiar dacă îi supraestima valoarea. Admiratorul este cu desăvârşire liber să critice; fanaticul poate fi sceptic fără repercusiuni. Iubirea nu e oarbă; aceasta ar fi ultima dintre trăsăturile sale. Iubirea este legată; şi, cu cât este mai legată, cu atât este mai puţin oarbă.

Aceasta, cel puţin, a ajuns să fie poziţia mea în privinţa a tot ce însemna optimism, pesimism şi îmbunătăţire. Înaintea oricărui act cosmic de reformă, trebuie să depunem un jurământ cosmic de supunere. Un om trebuie să fie preocupat de viaţă şi abia apoi poate fi cât de dezinteresat pofteşte în viziunea lui despre ea. „Fiule, dă-mi inima ta”; inima trebuie să se statornicească în cele drepte; din momentul în care avem o inimă bine statornicită, avem mâinile libere. Trebuie să mă opresc aici ca să anticipez o critică evidentă. Se va spune că o persoană raţională acceptă lumea ca pe un amestec de bine şi de rău, cu o satisfacţie rezonabilă şi o hotărâre de a îndura de asemenea rezonabilă. Însă tocmai această atitudine zic eu că este deficitară. Ştiu, e foarte răspândită în vremurile noastre; a fost perfect redată de acele versuri molcome ale lui Matthew Arnold, care sunt mai sonor blasfema-toare decât urletele lui Schopenhauer:

Destul trăim – iar dacă-o viaţă Cu mari lucrări nu se înalţă, Deşi-i răbdată, nu măsoară A lumii slavă, a naşterii povară.

Ştiu că acest sentiment străbate epoca noastră, ba chiar cred că o paralizează. Pentru ţelurile noastre titanice, de credinţă şi revoluţionare, avem nevoie nu de acceptarea rece a lumii ca pe un compromis, ci de o modalitate oarecare prin care să o putem urî din toată inima şi iubi din toată inima. Nu vrem ca bucuria şi mânia să se neutralizeze una pe alta şi să dea naştere unei mulţumiri posace; căutăm o plăcere mai aprigă şi o supărare mai aprigă. Trebuie să percepem universul ca pe castelul unui căpcăun, ce trebuie atacat, şi totodată ca pe căsuţa noastră dragă, unde ne putem întoarce seara.

Nimeni nu se îndoieşte că un om de rând poate să se împace cu această lume; noi nu căutăm însă forţă cât să ne împăcăm cu lumea, ci cât să ne armonizăm cu ea. Poate omul respectiv să o urască îndeajuns încât să o schimbe şi, în acelaşi timp, să o iubească destul încât să o creadă demnă de a fi schimbată? Şi poate oare admira binele formidabil fără să aibă nici o clipă un sentiment de acceptare? Poate oare aprecia răul ei formidabil fără să aibă nici o clipă un sentiment de disperare? Poate fi, pe scurt, nu numai pesimist şi optimist în acelaşi timp, ci, mai mult, un pesimist fanatic şi un optimist fanatic? Este oare suficient de păgân ca să moară pentru lume şi suficient de creştin ca să moară faţă de lume? În această combinaţie, pretind eu, optimistul raţional eşuează, iar cel iraţional reuşeşte. El este pregătit să spulbere întregul univers, de dragul universului însuşi.

Aşez acum aceste lucruri nu în succesiunea lor matură şi logică, ci în ordinea în care mi-au venit, iar perspectiva mi-a fost lămurită şi aprofundată de un accident al vremurilor. Sub umbra tot mai întinsă a lui Ibsen, s-a născut controversa dacă nu cumva ar fi un lucru foarte bun să-ţi curmi singur viaţa. Unii moderni serioşi ne-au învăţat că nu trebuie nici măcar să spunem „bietul om” despre unul care şi-a zburat creierii, dat fiind că era o persoană demnă de invidiat şi nu şi i-a zburat decât în virtutea inteligenţei lor excepţionale. William Archer a sugerat chiar că în epoca de aur vor exista automate care să te ajute să te omori în schimbul unui bănuţ. În toată această chestiune m-am surprins ca fiind cu desăvârşire ostil multora dintre cei care se autointitulau liberali şi umanişti. Nu numai că sinuciderea este un păcat, ci este păcatul suprem. Este răul ultim şi absolut, refuzul de a depune jurământul de credinţă faţă de viaţă. Omul care omoară un om omoară un om. Omul care se omoară pe el însuşi omoară toţi oamenii; în ceea ce-l priveşte, spulberă lumea. Fapta lui este mai rea (simbolic vorbind) decât orice viol sau atentat cu bombă. Întrucât distruge toate clădirile: insultă toate femeile. Hoţul este satisfăcut când pune mâna pe diamante; cel care se sinucide nu e însă mulţumit. În aceasta constă nelegiuirea sa. Nu poate fi mituit, nici chiar cu nestematele incandescente ale Cetăţii Cereşti. Hoţul aduce omagiu lucrului pe care îl fură, chiar dacă nu şi proprietarului său. Sinucigaşul insultă însă toate lucrurile de pe lume nefurându-le. Pângăreşte fiecare floare prin faptul că refuză să trăiască de dragul ei. Nu există nici o creatură, oricât de mică, în cosmos pentru care moartea lui să nu fie o jignire. Atunci când un om se spânzură de un copac, frunzele s-ar putea să cadă de supărare, iar păsările s-ar putea să zboare de acolo, mânioase: căci tuturor li s-a adus un afront personal. Desigur, poţi găsi nişte scuze jalnice şi afective pentru această faptă. La fel poţi găsi adesea scuze şi pentru un viol, iar pentru atentatele cu bombă, aproape întotdeauna. Dar, dacă e să lămurim conceptele şi înţelesul inteligent al lucrurilor, există mai mult adevăr raţional şi filosofic în înmormântarea la răscruce de drumuri şi în trasul prin ţeapă decât în automatul pentru sinucidere al domnului Archer. Există un tâlc în înhumarea separată a sinucigaşului. Nelegiuirea acestui om diferă de toate celelalte nelegiuiri – prin ea toate celelalte devin imposibile.

Cam în aceeaşi perioadă am citit o solemnă necuviinţă scrisă de un liber-cugetător oarecare: spunea că sinucigaşul nu se poate compara decât cu martirul. Falsitatea vădită a acestui lucru m-a ajutat să-mi lămuresc problema. Este evident că sinucigaşul este opusul martirului. Martirul ţine atât de mult la ceva din afara sa, încât nu mai ţine seama de propria-i viaţă. Sinucigaşul ţine atât de puţin la orice altceva în afară de sine, încât nu vrea să mai vadă nimic. Primul îşi doreşte să se înceapă ceva; celălalt – ca totul să se sfârşească. Altfel spus, martirul este nobil tocmai pentru că (oricât ar renunţa el la lume sau ar blestema întreaga omenire) mărturiseşte această legătură ultimă cu viaţa; îşi pune inima în ceva din afara sa şi moare pentru ca altceva să poată supravieţui. Sinucigaşul este lipsit de nobleţe fiindcă nu are o asemenea legătură cu existenţa: este un simplu distrugător; spiritual vorbind, el distruge universul. Mi-am adus apoi aminte de ţeapă şi de răscrucea de drumuri, ca şi de bizarul fapt că lumea creştină a dat dovadă de o atare asprime neobişnuită faţă de sinucigaş. Lumea creştină l-a încurajat fără reţineri pe martir. Creştinismul istoric a fost acuzat, şi nu cu totul fără temei, că a împins martiriul şi ascetismul pe culmi dezolante şi pesimiste. Primii martiri creştini vorbeau despre moarte cu o fericire înfiorătoare. Huleau frumoasele îndatoriri ale trupului: dinspre mormânt, din depărtare, le adia un parfum ca de flori. Mulţi au părut să vadă în toate acestea însăşi poezia pesimismului. Mai e însă şi ţeapă de la răscrucea de drumuri, mărturie despre concepţia creştinismului cu privire la pesimist.

Aceasta a fost prima dintr-un lung şir de enigme cu care creştinismul a intrat în discuţie. Şi odată cu ea a păşit în scenă o ciudăţenie pe care trebuie să o accentuez, ca fiind o trăsătură caracteristică tuturor ideilor creştine, dar care şi-a făcut fără doar şi poate apariţia odată cu aceasta tratată aici. Atitudinea creştină faţă de martir şi de sinucigaş nu coincidea cu aceea atât de des declarată de moravurile moderne. Nu era o chestiune de grad. Nu susţinea că trebuie să tragem undeva o linie: sinucigaşul întru credinţă s-ar fi încadrat în limite, iar cel întru mâhnire – dincolo de limite. Sentimentul creştin era, evident, nu doar că sinucigaşul ducea prea departe martirajul. Sentimentul creştin era cu vehemenţă de partea primului şi împotriva celuilalt; aceste două lucruri, care păreau atât de asemănătoare, aveau locuri opuse, unul la capătul raiului, celălalt la capătul iadului. Un om se lepăda de propria viaţă; era perceput ca fiind atât de bun, încât oase-le-i uscate puteau vindeca cetăţile năpăstuite de molimă. Altul se lepăda de propria viaţă; era văzut ca fiind atât de rău, încât oasele-i le-ar fi pângărit pe ale semenilor. Nu spun că această vehemenţă era justă; dar de ce era atât de vehementă?

În acest punct am descoperit prima dată că picioarele-mi rătăcitoare umblau pe căi bătătorite. Creştinismul simţise şi el această opoziţie dintre martir şi sinucigaş; poate că din acelaşi motiv? Oare simţise şi lumea creştină ce am simţit eu, doar că nu putea (şi nu poate nici astăzi) să dea glas acelui lucru – nevoia de loialitate faţă de lucruri, mai întâi, iar apoi nevoia de a le îndrepta cu preţul distrugerii lor? Mi-am adus apoi aminte că acuzaţia adusă creştinismului era tocmai că îmbinase cele două lucruri pe care eu încercam cu disperare să le împreunez. Creştinismul a fost acuzat, în acelaşi timp, că este prea optimist în privinţa universului şi prea pesimist în privinţa lumii. Coincidenţa m-a făcut să încremenesc, în disputele moderne a luat naştere obiceiul neghiob de a spune că un anume crez poate fi îmbrăţişat în cutare epocă, dar nu în alta. Cutare dogmă, ni se spune, era credibilă în secolul al Xll-lea, dar nu este credibilă în secolul XX. E ca şi cum ai spune că o anumită filosofie poate fi crezută lunea, dar nu şi marţea. E ca şi cum ai spune că o viziune despre cosmos este potrivită pentru ora trei şi jumătate, dar nu şi pentru ora patru şi jumătate. Ceea ce poate crede un om depinde de filosofia sa, nu de ora din zi sau de secol. Dacă un om crede în legea naturală imuabilă, nu poate crede în nici un fel de miracol, în nici o epocă. Dacă un om crede în existenţa unei voinţe de dincolo de lege, poate crede în orice fel de miracol, în orice epocă. Să presupunem, de dragul argumentării, că ne ocupăm de un caz de taumaturgie. Un materialist din secolul al Xll-lea nu ar putea să creadă în aşa ceva cu nimic mai mult decât unul din secolul XX. Dar un adept din secolul XX al ştiinţei creştine poate să creadă la fel de mult ca un creştin din secolul al Xll-lea. Chestiunea ţine pur şi simplu de teoria pe care acel om o are despre lume. Prin urmare, când avem de-a face cu un răspuns dat la un moment al istoriei, important e nu dacă aparţine timpului nostru, ci dacă răspunde la întrebarea ridicată de noi. Şi, cu cât mă gândeam mai mult la timpul şi modul în care creştinismul a apărut în lume, cu atât era mai puternic sentimentul că el a apărut, de fapt, ca răspuns la întrebarea mea.

De regulă, tocmai creştinii lipsiţi de rigiditate şi îngăduitori aduc creştinismului complimente cât se poate de lipsite de temei. Ei vorbesc ca şi cum nu ar fi existat evlavie sau milostenie înainte de venirea creştinismului, chestiune asupra căreia orice om din Evul Mediu s-ar fi grăbit să-i corecteze. Ei înfăţişează lucrurile de parcă remarcabil la creştinism ar fi faptul că a propovăduit cel dintâi simplitatea sau cumpătarea, viaţa interioară şi sinceritatea. Mă vor crede foarte îngust (indiferent de ce ar putea însemna aceasta) dacă voi spune că ceea ce creştinismul a adus remarcabil este faptul că a propovăduit cel dintâi creştinismul. Ceea ce avea unic era tocmai unicitatea sa, iar simplitatea şi sinceritatea nu sunt unice, ci nişte idealuri indiscutabile pentru toată omenirea. Creştinismul a fost un răspuns la o enigmă, nu cel din urmă truism enunţat după o lungă conversaţie. Nu mai departe de ieri am citit într-un excelent săptămânal de orientare puritană remarca următoare: dacă ar fi dezbrăcat de armura sa de dogme (de parcă s-ar putea vorbi despre un om dezbrăcat de armura sa de oase), creştinismul s-ar dovedi a nu fi nimic altceva decât doctrina Luminii interioare a quakerilor. Acum, dacă ar fi să spun că scopul pentru care creştinismul a venit în lume a fost acela de a distruge doctrina Luminii interioare, aceasta ar fi o exagerare. Dar ar fi cu mult mai aproape de adevăr. Ultimii stoici, precum Marc Aureliu, erau tocmai cei care credeau în Lumina interioară. Demnitatea lor, dezgustul lor, trista lor grijă exterioară faţă de ceilalţi, incurabila lor preocupare interioară de sine, toate se datorau Luminii interioare şi nu existau decât prin acea iluminare mohorâtă. Remarcaţi că Marc Aureliu insistă, cum fac întotdeauna astfel de moralişti introspectivi, asupra unor lucruri mărunte făcute sau desfăcute; şi aceasta deoarece nu are suficientă ură sau iubire ca să provoace o revoluţie morală. Se scoală dimineaţa devreme, cum fac şi aristocraţii noştri care ţin să trăiască o Viaţă Simplă, deoarece un atare altruism este cu mult mai simplu decât a pune capăt luptelor din amfiteatru sau a da pământul înapoi englezilor cărora li se cuvine. Marc Aureliu reprezintă cel mai intolerabil tip uman. E un egoist dezinteresat. Un egoist dezinteresat este un om care are mândrie fără a avea scuza pasiunii. Dintre toate formele imaginabile de iluminare, cea mai rea este aceea numită de oameni ca el Lumină interioară. Dintre toate religiile detestabile, cea mai detestabilă este venerarea zeului dinăuntrul tău. Oricine cunoaşte vreun alt om îşi poate face o idee despre cum funcţionează aceasta; oricine cunoaşte vreo persoană din Centrul de Gândire Superioară* ştie bine cum funcţionează. Faptul că Jones se apucă să venereze zeul din el se dovedeşte în ultimă instanţă a fi egal cu venerarea lui Jones de către Jones. Mai bine ar venera Jones soarele, luna sau orice altceva în afară de Lumina interioară; mai bine ar venera pisici sau crocodili, de găseşte vreunul pe stradă, dar nu zeul din el. Creştinismul a apărut pe lume mai întâi de toate pentru a afirma brutal că un om nu trebuie numai să privească înăuntru, ci afară, să contemple cu uimire şi entuziasm o companie divină şi un comandant divin. Singura parte atrăgătoare din faptul de a fi creştin era că omul nu rămânea singur cu Lumina interioară, ci recunoştea fără echivoc o lumină exterioară, strălucitoare ca soarele, limpede ca luna, înfricoşătoare ca o armată cu steaguri.

Cu toate acestea, va fi cu atât mai bine dacă Jones nu va venera soarele şi luna. Dacă o va face, va avea tendinţa de a le imita; de a spune că, dat fiind că soarele arde insectele de vii, şi el poate arde insectele de vii. Cum soarele provoacă insolaţii oamenilor, va crede că şi el poate da aproapelui său pojar. Cum luna se spune că-i face pe oameni să-şi piardă minţile, va crede că şi el îşi poate face soţia să-şi piardă minţile. Această faţă urâtă a unui optimism pur exterior s-a arătat şi ea în lumea antică. Cam pe vremea când idealismul stoic începuse să dea la iveală slăbiciunile pesimismului, vechiul cult al naturii pe care îl îmbrăţişaseră anticii începuse şi el să dea la iveală slăbiciunile enorme ale optimismului. Cultul naturii este relativ firesc cât timp societatea este tânără sau, cu alte cuvinte, panteismul este bun cât timp înseamnă venerarea lui Pan.

Note:

* Kenslngton Higher Thought Centre – centru neoprotestant din Londra, de orientare scientistă şi spiritualistă.

Însă Natura are o altă latură, pe care experienţa şi păcatul o găsesc fără să piardă prea mult timp, şi nu dăm dovadă de frivolitate dacă spunem că zeul Pan şi-a arătat curând copita despicată. Singura obiecţie faţă de religia naturală este că ea devine, nu se ştie cum, întotdeauna nenaturală. Un om iubeşte Natura dimineaţa, pentru inocenţa şi blândeţea sa, iar la lăsarea nopţii încă o mai iubeşte tocmai pentru întunericul şi pentru cruzimea ei. El se spală în zori cu apă curată, la fel ca înţeleptul stoicilor, totuşi, nu se ştie cum, la sfârşitul întunecat al zilei, ajunge să se îmbăieze în sânge cald de taur, la fel ca Iulian Apostatul*. Simpla căutare a sănătăţii duce întotdeauna la ceva nesănătos. Nu trebuie să facem din natura fizică un lucru în faţa căruia să ne supunem; de ea trebuie să ne bucurăm, dar nu trebuie să ne închinăm ei. Stelele şi munţii nu trebuie să fie luaţi în serios. Atunci când sunt, sfârşim acolo unde a sfârşit cultul păgân al naturii. Deoarece pământul este blând, îi putem imita toate cruzimile. Deoarece sexualitatea este sănătoasă, putem înnebuni cu toţii gândind la ea. Simplul optimism şi-a atins sfârşitul nebunesc şi meritat. Teoria că totul este bun s-a transformat într-o orgie a tot ce este rău. De cealaltă parte, pesimiştii noştri idealişti au fost reprezentaţi de vechile rămăşiţe ale stoicilor. Marc Aureliu şi prietenii săi renunţaseră de-a binelea la ideea că ar exista vreun zeu în univers şi nu mai priveau decât spre zeul dinăuntru. Ei nu aveau nici o speranţă să găsească vreo virtute în natură şi de-abia dacă sperau să găsească vreo virtute în societate. Nu erau suficient de interesaţi de lumea exterioară pentru a o zdrobi sau a o revoluţiona cu adevărat. Nu iubeau suficient de mult cetatea pentru a-i da foc. Aşadar, lumea antică se găsea exact în dilema noastră dezolantă. Singurii oameni cărora le plăcea cu adevărat această lume erau ocupaţi cu distrugerea sa, iar oamenilor virtuoşi nu le păsa suficient de cei dintâi ca să-i distrugă. În această dilemă (aceeaşi cu a noastră), creştinismul a intrat deodată în scenă şi a oferit un răspuns extraordinar, pe care lumea l-a acceptat în cele din urmă ca fiind răspunsul. Acesta era răspunsul pentru vremea aceea, şi cred că rămâne valabil şi pentru vremea noastră.

Acest răspuns a venit ca o lovitură de paloş; a dezbinat; nu a unit în nici un sens sentimental. Pe scurt, l-a separat pe Dumnezeu de cosmos. Această transcendenţă şi separare a divinităţii pe care unii creştini vor acum să o înlăture din creştinism a fost de fapt singurul motiv pentru care un om şi-ar fi putut dori să devină creştin. A fost esenţa răspunsului creştin dat pesimistului nefericit şi optimistului încă şi mai nefericit.

Note:

* împărat roman (361-363) care a renegat religia creştină şi a încercat să reinstituie păgânismul.

Fiindcă aici nu mă interesează decât problema lor anume, nu voi arăta decât în linii mari în ce a constat această mare sugestie metafizică. Orice descriere a principiului creator sau susţinător al lucrurilor trebuie să fie metaforică, pentru că nu are cum să nu fie verbală. Astfel, panteistul este silit să vorbească despre Dumnezeul care se află în toate lucrurile, de parcă s-ar afla într-o cutie. Astfel, evoluţionistul are, în însăşi denumirea lui, ideea de desfăşurare, ca un covor. Toţi termenii, religioşi şi nereligioşi, sunt pasibili de această acuzaţie. Singura întrebare este dacă toţi termenii sunt inutili sau dacă, folosindu-ne de asemenea expresii, putem indica o idee distinctă despre originea lucrurilor. Cred că putem face asta, aşa cum crede, evident, şi evoluţionistul, căci altfel nu ar vorbi despre evoluţie. Iar expresia de bază a oricărui teism creştin a fost următoarea: Dumnezeu este creator, la fel cum un artist este creator. Un poet este atât de separat de poezia sa, încât vorbeşte el însuşi despre ea ca despre o bagatelă de care s-a „eliberat”. Prin chiar faptul că a adus-o pe lume, s-a lepădat de ea. Acest principiu conform căruia orice creaţie şi procreaţie este o despărţire se aplică tot atât de bine întregului cosmos ca principiul evoluţionist potrivit căruia orice dezvoltare este o ramificare a ceva preexistent. O femeie pierde un copil chiar prin faptul de a avea un copil. Orice creaţie este o separare. Naşterea este o despărţire la fel de solemnă ca moartea.

Cel dintâi principiu filosofic al creştinismului l-a constituit faptul că acest divorţ implicat de actul divin al facerii (la fel cu cel care desparte poetul de poezia lui sau mama de copilul ei nou-născut) reprezintă descrierea adevărată a actului prin care energia absolută a creat lumea. În concepţia majorităţii filosofilor, Dumnezeu, prin faptul că a creat lumea, a înrobit-o. În concepţia creştinismului, El, prin faptul că a creat-o, a eliberat-o. Dumnezeu a scris, nu atât o poezie, cât mai degrabă o piesă de teatru; o piesă pe care a conceput-o perfectă, dar care a fost lăsată, în mod necesar, pe seama actorilor umani şi a regizorilor, iar ei, de atunci încoace, au transformat-o într-o uriaşă harababură. Voi discuta mai târziu adevărul acestei teoreme. În acest punct nu trebuie decât să observ cu câtă uluitoare uşurinţă a trecut ea peste dilema discutată în acest capitol. În acest fel, cel puţin, un om poate fi în acelaşi timp fericit şi indignat fără a se înjosi să devină fie pesimist, fie optimist. În acest sistem, un om poate lupta cu toate forţele existenţei fără a abandona stindardul ei. Un om poate fi împăcat cu universul şi, cu toate acestea, în război cu lumea. Sfântul Gheorghe mai poate să se lupte cu balaurul, oricât de mult ar umple acest monstru cosmosul, chiar dacă ar fi mai mare decât măreţele cetăţi sau decât dealurile fără moarte. Şi dacă ar fi la fel de mare ca lumea, tot ar putea fi omorât în numele lumii. Sfântul Gheorghe nu a trebuit să se gândească la sorţii mici de izbândă ai luptei sale sau la proporţiile inamicului pe scara lucrurilor, ci numai la secretul prim al alcătuirii lor. Îşi poate roti sabia înaintea balaurului, chiar dacă acesta e pretutindeni; chiar dacă cerurile goale de deasupra capului nu sunt decât arcada uriaşă a fălcilor deschise.

A urmat apoi o experienţă imposibil de descris. Era ca şi cum încă de la naştere nu făcusem decât să încerc să dibui rostul a două maşinării uriaşe şi imposibil de mânuit, de forme diferite şi fără vreo legătură vădită între ele – lumea şi tradiţia creştină. Descoperisem această breşă în lume: faptul că un om trebuie cumva să găsească un fel de a iubi lumea fără a se încrede în ea; trebuie să iubească lumea cumva fără să cadă în lumesc. Am descoperit această trăsătură proeminentă a teologiei creştine, proeminentă ca un fel de ghimpe tare, şi anume insistenţa dogmatică asupra unui Dumnezeu personal, care ar fi creat o lume separată de El însuşi. Ghimpele dogmei se potrivea exact în breşa lumii – cu siguranţă fusese menit să intre acolo – iar apoi a început să se întâmple acel lucru straniu. Odată ce aceste două părţi ale maşinăriilor au fost îmbinate, celelalte părţi s-au potrivit una câte una şi s-au îmbinat, cu o exactitate nepământeană. Auzeam cum, şurub după şurub, maşinăriile ajungeau unde le era locul, cu un fel de clinchet de uşurare. După ce am potrivit un element, toate celelalte au început să se aşeze corect, la fel cum bate de amiază un orologiu după altul. Instinct după instinct primea răspuns în doctrină după doctrină. Sau, ca să variem metafora, eram precum un om înaintând pe un teritoriu ostil ca să cucerească o fortăreaţă înaltă. Iar după ce fortăreaţa a căzut, întregul teritoriu s-a predat, devenind un loc sigur înapoia mea. Întregul ţinut s-a luminat, parcă, până la cele dintâi câmpii din copilăria mea. Toate acele fantezii orbeşti ale copilăriei, a căror urmă prin întuneric am încercat zadarnic să o iau în capitolul al patrulea, au devenit deodată uşor de înţeles şi sănătoase. Avusesem dreptate să simt că trandafirii erau roşii în urma unui fel de alegere: era alegerea divină. Avusesem dreptate când simţisem că aproape aş fi mai dispus să spun că iarba are altă culoare decât să spun că a trebuit neapărat să aibă această culoare. Cu adevărat s-ar fi putut ca ea să aibă orice altă culoare. Sentimentul meu că fericirea atârna de firul straniu al unei condiţii însemnase, într-adevăr, ceva, dacă ar fi fost să mergem până la capăt: era vorba despre întreaga doctrină a Căderii. Chiar şi monştrii nedesluşiţi şi fără formă ai ideilor pe care nu am fost în stare nici să le descriu, darămite să le susţin, şi-au ocupat în linişte locul, rămânând nemişcaţi ca nişte cariatide colosale ale crezului. Închipuirea că universul nu este vast şi vid, ci mic şi confortabil, avea o semnificaţie deplină acum, căci orice lucru care este o operă de artă trebuie să fie mic în ochii artistului; lui Dumnezeu, stelele ar putea să-i fie doar mici şi preţioase, precum diamantele. Iar instinctul care m-a urmărit, spunându-mi că binele nu este doar o unealtă pe care să o folosim, ci o relicvă pe care să o păzim, la fel ca bunurile de pe corabia lui Crusoe – chiar şi acest lucru fusese şoapta nebunească a ceva înţelept la origine, fiindcă, aşa cum spune creştinismul, suntem cu adevărat supravieţuitori ai unui naufragiu, echipajul unei corăbii de aur scufundate înainte de începuturile lumii.

Însă cel mai important lucru a fost următorul: creştinismul a răsturnat complet raţiunea de a fi optimist. Iar în clipa în care s-a produs această răsturnare, ea a fost resimţită ca brusca uşurare ce te cuprinde când un os îţi este pus înapoi în locaşul lui. Adesea m-am numit pe mine însumi optimist, pentru a evita blasfemia prea evidentă a pesimismului. Însă întregul optimism al epocii fusese fals şi descurajator întrucât încercase întotdeauna să dovedească apartenenţa noastră la lume. Optimismul creştin se bazează tocmai pe faptul că nu aparţinem lumii. Am încercat să fiu fericit spunându-mi că omul este un animal, ca toate celelalte care-şi aşteptau hrana de la Dumnezeu. Însă acum eram cu adevărat fericit, căci aflasem că omul este o monstruozitate. Avusesem dreptate când simţisem că toate lucrurile erau ciudate, întrucât eu însumi eram deopotrivă mai rău şi mai bun decât toate lucrurile. Plăcerea optimistului era prozaică, fiindcă se clădea pe firescul a tot ce există; plăcerea creştinului era poetică, fiindcă se clădea pe nefirescul a tot ce există, în lumina supranaturalului. Filosoful modern îmi repetase la nesfârşit că mă găseam acolo unde-mi era locul, şi cu toate acestea m-am simţit deprimat, chiar recunoscând asta. Dar auzisem că de fapt mă găseam acolo unde nu îmi era locul, iar sufletul meu a început să cânte de bucurie, ca o pasăre primăvara. Această cunoaştere a dat la iveală şi a luminat încăperi uitate din casa întunecată a primei copilării. Ştiam acum de ce iarba mi se păruse întotdeauna la fel de ciudată precum barba verde a unui uriaş şi de ce mi se făcea dor de casă, acasă fiind.