Capitolul 9A doua crimă

Chiar dacă nu înţelegeam motivul agitaţiei lui Poirot, îl cunoşteam destul de bine ca să-mi dau seama că era întemeiată.

Când am ajuns la Rosedew Mansions, Poirot sări din maşină, îi plăti şoferului şi dispăru în clădire. Apartamentul domnişoarei Adams se afla la primul etaj, după cum am putut vedea pe lista locatarilor.

Poirot urcă scările în grabă fără să mai aştepte liftul oprit la unul dintre etajele superioare.

Bătu la uşă şi sună. După un scurt moment, uşa fu deschisă de o femeie între două vârste, cu părul prins strâns într-un coc la spate. Pleoapele ochilor îi erau înroşite de parcă plânsese.

— Domnişoara Adams? Întrebă Poirot nerăbdător.

Femeia îl privi nedumerită.

— Nu aţi aflat?

— Să aflu? Ce să aflu?

Poirot se albi dintr-odată la faţă şi, în acel moment, mi-am dat seama că orice se întâmplase era exact de ce se temea prietenul meu.

— E moartă, continuă femeia, scuturând din cap. Moartă în somn! Este îngrozitor!

Poirot se rezemă de tocul uşii, neputincios.

— Prea târziu, murmură el.

Agitaţia sa era atât de evidentă, încât femeia îl privi cu şi mai mare atenţie.

— Scuzaţi-mă, domnule, dar sunteţi un prieten de-al dânsei? Nu-mi amintesc să vă fi văzut pe aici până astăzi.

Poirot ignoră remarca ei. În schimb, o întrebă:

— A văzut-o vreun doctor? Ce a spus?

— Că a luat o doză puternică de somnifere. O, sărăcuţa de ea! O tânără doamnă atât de drăguţă! Medicamentele astea sunt atât de periculoase. Doctorul a spus că a fost veronal.

Poirot se ridică dintr-odată şi atitudinea sa se schimbă complet.

— Trebuie să intru, spuse el.

Femeia devenise cu siguranţă bănuitoare şi suspicioasă.

— Nu cred că…, începu ea.

Dar Poirot trebuia să-şi facă voia şi se legă de singurul lucru care l-ar fi ajutat să obţină rezultatul dorit.

— Trebuie să mă laşi să intru, spuse el. Sunt detectiv şi trebuie să investighez circumstanţele morţii stăpânei tale.

Femeia suspină, se dădu la o parte şi el păşi în apartament.

Din acel moment, Poirot preluă controlul situaţiei.

— Ceea ce ţi-am spus, i se adresă el femeii pe un ton autoritar, este strict confidenţial. Nu trebuie să mai spui asta nimănui. Toată lumea trebuie să creadă în continuare că moartea domnişoarei Adams a fost accidentală. Dă-mi te rog numele şi adresa doctorului pe care l-ai chemat în dimineaţa aceasta.

— Doctor Heath, Carlisle Street nr. 17.

— Şi numele dumitale care este?

— Bennett – Alice Bennett.

— Din câte observ, ai fost ataşată de domnişoara Adams.

— O, da, domnule. Era o tânără atât de drăguţă! Sunt în serviciul ei de anul trecut, când a venit la Londra. Nu semăna deloc cu celelalte actriţe. Era o adevărată dom-nişoară, plină de bun-simţ şi pretindea acelaşi lucru de la cei de lângă ea.

Poirot asculta cu atenţie şi înţelegere şi nu arăta deloc că s-ar grăbi. Mi-am dat seama că cea mai bună modalitate de a obţine informaţii de la cineva era să te comporţi în cel mai gentil mod cu putinţă.

— Trebuie să fi fost foarte tulburător pentru dumneata, observă el cu blândeţe.

— O, da, domnule. Pe la nouă şi jumătate, ca de obicei, i-am adus în cameră ceaiul şi ea era întinsă acolo. Iniţial m-am gândit că încă doarme. Am pus tava pe masă şi am tras draperiile. Unul dintre inele se prinsese şi a trebuit să trag mai tare, producând zgomot. Când m-am întors spre ea am rămas surprinsă că nu se trezise. Şi-apoi, deodată, ceva mi-a atras atenţia, felul în care era întinsă în pat. M-am apropiat de pat şi i-am atins mâna. Era rece ca gheaţa, domnule, şi am scos un ţipăt.

Femeia se opri din povestire şi îşi şterse ochii înlăcrimaţi.

— Gata, gata, rosti Poirot cu blândeţe. Trebuie să fi fost teribil pentru dumneata. Domnişoara Adams obişnuia să ia somnifere ca să adoarmă?

— Mai lua din când în când ceva pentru durere de cap, domnule. Nişte pastile mici dintr-un flacon. Dar aseară se pare că a luat altceva, sau cel puţin aşa a spus doctorul.

— A avut vreun vizitator aseară?

— Nu, domnule. A ieşit aseară.

— V-a spus cumva unde a mers?

— Nu, domnule. A plecat în jur de ora şapte.

— A! Şi cum era îmbrăcată?

— Purta o rochie neagră. O rochie şi o pălărie negre.

Poirot mă privi cu subînţeles.

— Purta vreo bijuterie?

— Doar colierul ei de perle, domnule.

— Şi mănuşi… Gri?

— Da, domnule. Mănuşile ei erau gri.

— A! Fii amabilă şi spune-mi care era starea ei de spirit. Era veselă? Emoţionată? Tristă? Agitată?

— Mi s-a părut mulţumită de ceva, domnule. Tot zâmbea pentru sine ca şi cum ar fi făcut cuiva o glumă.

— Pe la ce oră s-a întors?

— Puţin după ora douăsprezece, domnule.

— Şi-atunci? Cum ţi s-a părut? La fel?

— Era foarte obosită, domnule.

— Dar nu supărată sau tulburată?

— O, nu, domnule. Părea mulţumită de ceva, dar în acelaşi timp obosită, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. A vrut să telefoneze cuiva, dar a renunţat şi a zis că e prea târziu ca să mai deranjeze şi că va cere legătura a doua zi dimineaţă.

— A! Ochii lui Poirot străluceau. Se aplecă spre femeie şi îşi reluă întrebările pe un ton neutru. Ai auzit numele persoanei cu care a vrut să vorbească?

— Nu, domnule. A cerut numai numărul şi a aşteptat o clipă. Centralista i-a răspuns ca de obicei: „încerc să vă fac legătura”. Domnişoara Adams a spus „Foarte bine” şi-apoi, brusc, a căscat şi a spus: „O! Nu pot să deranjez! Sunt atât de obosită”, a închis şi a început să se dezbrace.

— Ce număr a cerut? Ţi-l aminteşti oare? Gândeşte-te! Poate fi important!

— Îmi pare rău, dar nu-l ştiu, domnule. Îmi amintesc doar că era un număr de Victoria. Nu am ascultat cu atenţie.

— A mâncat sau a băut ceva înainte de culcare?

— Un pahar cu lapte cald, ca de obicei.

— Cine 1-a pregătit?

— Chiar eu, domnule.

— Şi n-a vizitat-o nimeni în timpul serii?

— Nimeni, domnule.

— Nici în timpul după-amiezii?

— Nu-mi amintesc să fi venit cineva. Domnişoara Adams a luat prânzul şi ceaiul în oraş. S-a întors în jur de ora şase.

— Când a sosit laptele? Laptele din care a băut aseară?

— Ieri după-amiază. Era proaspăt, domnule. Băiatul îl pune întotdeauna la uşă la ora 4. Dar, domnule, sunt sigură că nu era nimic rău cu el. Am băut şi eu chiar azi-di-mineaţă la ceai. Şi doctorul a spus că era absolut sigur că ea a luat ceva.

— Este posibil să mă înşel, zise Poirot. Da, este foarte posibil să mă înşel. Voi vorbi şi cu medicul. Dar, vezi dumneata, domnişoara Adams avea duşmani. Lucrurile sunt diferite în America faţă de aici…

Ezită o clipă, dar Alice Bennett îi pică în cursă.

— O, ştiu, domnule. Am citit despre Chicago şi despre pistolarii de acolo. Trebuie să fie o ţară periculoasă şi mă-ndoiesc că poliţia de acolo este cinstită. Nu ca a noastră.

Poirot mulţumi cerului că şovinismul lui Alice Bennett îl scutea de alte explicaţii şi lăsă baltă subiectul.

Privirea îi pică pe o valijoară ce semăna mai degrabă cu o trusă, aşezată pe un scaun.

— Domnişoara Adams a luat această geantă cu ea când a ieşit aseară?

— Nu, a luat-o cu ea ieri-dimineaţă, domnule. Nu o avea cu ea când s-a întors după-amiază, dar a adus-o înapoi azi-noapte.

— Îmi dai voie să o deschid?

Alice Bennett i-ar fi permis orice. Ca orice femeie prudentă şi suspicioasă, odată ce-i câştigai încrederea, putea fi manipulată ca un copil. Nu i-ar fi refuzat nimic lui Poirot.

Valijoara nu era încuiată şi Poirot o deschise. M-am apropiat şi am privit peste umărul lui.

— Vezi, Hastings, vezi? Murmură el emoţionat.

Conţinutul genţii era cu siguranţă sugestiv. Cuprindea o cutie de machiaj, două obiecte care puse în pantofi înălţau o persoană cu câţiva centimetri, o pereche de mănuşi gri şi, împăturită într-o hârtie specială, o perucă aurie, lucrată cu măiestrie, de aceeaşi nuanţă ca părul lui Jane Wilkinson şi cu aceeaşi pieptănătură ca a ei: cărare pe mijloc şi cârlionţi la ceafă.

— Te mai îndoieşti acum, Hastings? Mă întrebă Poirot.

Recunosc că până în acel moment avusesem îndoielile mele, dar acum nu mai aveam nici un motiv să mă împotrivesc.

Poirot închise valiza şi se întoarse spre cameristă.

— Ştii cumva cu cine a cinat domnişoara Adams ieri-seară?

— Nu, domnule.

— Ştii cu cine a luat prânzul sau ceaiul?

— Nu ştiu nimic despre ceai, dar cred că a luat prânzul cu domnişoara Driver.

— Domnişoara Driver?

— Da, prietena ei cea mai bună. Este patroana unui magazin de pălării din Moffat Street, chiar vizavi de Bond Street. Se numeşte Genevieve.

Poirot îşi notă adresa în carneţel imediat sub cea a medicului.

— Încă o întrebare, madame. Îţi aminteşti ceva… Orice… Din ceea ce mademoiselle Adams a spus sau a făcut când s-a întors la ora 6 şi care ţi s-a părut neobişnuit sau deosebit?

Camerista se gândi pentru un moment sau două.

— N-aş putea spune, domnule, răspunse ea într-un târziu. Am întrebat-o dacă vrea ceai şi mi-a răspuns că a băut deja.

— O! Luase ceaiul deja, o întrerupse Poirot. Pardon. Continuă!

— Şi-apoi a scris scrisori până aproape de momentul când a trebuit să plece.

— Scrisori? Ştii cumva către cine?

— Da, domnule. A fost o singură scrisoare către sora ei din Washington. Îi scria regulat de două ori pe săptămână. A luat scrisoarea cu ea să o pună la poştă, dar a uitat.

— Şi-atunci e încă aici?

— Nu, domnule. Am pus-o eu la poştă. Şi-a amintit de ea seara trecută, chiar înainte să se culce. Şi eu i-am zis că mă duc eu. Punând încă un timbru şi prinzând poşta de noapte putea să plece la timp.

— A! Şi e departe?

— Nu, domnule, e chiar după colţ.

— Ai închis uşa cu cheia în urma dumitale?

Alice Bennett îl privi fix.

— Nu, domnule. Nu o închid niciodată când lipsesc atât de puţin.

Poirot vru să spună ceva, dar se abţinu.

— Vreţi să o vedeţi? Întrebă camerista cu lacrimi în ochi. E atât de frumoasă!

Am urmat-o în dormitor.

Carlotta Adams arăta liniştită şi mult mai tânără decât în seara de la Savoy. Ca un copil obosit care în sfârşit se odihnea.

Expresia întipărită pe faţa lui Poirot, uitându-se la ea, mi se păru stranie. L-am văzut făcându-şi cruce şi, în timp ce coboram scările, îmi zise:

— J'ai fait un serment, Hastings.

Nu l-am întrebat care era acela căci îl ghiceam, fără îndoială.

Un minut mai târziu adăugă:

— M-am liniştit într-o privinţă măcar. Nu am putut să o salvez. La momentul la care noi aflam despre decesul lordului Edgware, ea era deja moartă. Asta mă linişteşte. Da, mă consolează foarte mult.