Capitolul 8Posibilităţi

Japp ne părăsi. Eu şi Poirot am intrat în Regent Park şi ne-am căutat un loc liniştit.

— De-abia acum înţeleg ce era cu trandafirul tău dintre dinţi, i-am spus râzând. Pe moment am crezut că ai înnebunit.

Poirot îşi păstră aerul serios.

— Vezi tu, Hastings, secretara este un martor periculos. Este periculoasă pentru că declaraţia ei nu este exactă. Ai observat cât de sigură era că a văzut faţa vizitatoarei? Asta mi s-a părut de la început imposibil. Dacă ar fi venit dinspre bibliotecă, da, cu siguranţă, dar nu mergând spre bibliotecă. Aşa că am condus micul meu experiment care mi-a confirmat părerea şi, în acelaşi timp, i-am întins o cursă respectabilei domnişoare. După care a schimbat imediat tactica.

— Însă a continuat să susţină cu tărie că a fost Lady Edgware, am punctat eu. Până la urmă, vocea şi gesturile unei persoane sunt greu de confundat cu ale alteia.

— Nu, nu.

— De ce, Poirot. Eu consider că cele două sunt cele mai caracteristice aspecte ale unei persoane.

— Sunt de acord cu tine. Dar tocmai din acest motiv sunt cel mai uşor de imitat.

— Crezi?

— Întoarce-te cu câteva zile în urmă. Îţi aminteşti seara petrecută la teatru…?

— Carlotta Adams? Da, dar ea are un talent cu totul special.

— O persoană foarte cunoscută de public nu e aşa de dificil de imitat. Dar sunt de acord cu tine că e foarte talentată. Cred că ar putea imita cu uşurinţă pe oricine fără ajutorul unor lumini speciale sau profitând de avantajul distanţei.

Deodată mă străfulgera o idee.

— Poirot! Am strigat. Doar nu crezi că ar fi posibil…? Nu, ar fi o coincidenţă prea mare.

— Depinde cum vezi tu lucrurile, Hastings. Dacă priveşti dintr-un anumit unghi n-ar fi deloc o coincidenţă.

— Dar ce motiv ar fi avut Carlotta Adams să-l ucidă pe lordul Edgware? Nici măcar nu-l cunoştea.

— De unde ştii dacă îl cunoştea sau nu? De ce faci presupuneri nefondate, Hastings? Poate au existat între ei legături pe care le-am ignorat. Nu neapărat că asta ar fi şi teoria mea.

— Ai atunci o idee despre ce s-a întâmplat?

— Da. Încă de la început, am bănuit posibilitatea implicării Carlottei Adams.

— Dar, Poirot…

— Răbdare, Hastings! Dă-mi voie să-ţi lămuresc câteva fapte pentru edificarea ta personală. Fără vreo jenă, Lady Edgware dezvăluie relaţiile dintre ea şi soţul ei, mergând până acolo încât să afirme că l-ar omorî. Nu suntem singurii martori: au auzit-o un ospătar, camerista ei de mai multe ori, Bryan Martin şi, poate, chiar Carlotta Adams. Şi mai sunt persoanele cărora aceştia le-au repetat spusele lui Lady Edgware. Apoi, în aceeaşi seară, este comentată maniera excelentă în care Carlotta Adams o poate imita pe Jane Wilkinson. Cine avea motive să-l reducă la tăcere pe lordul Edgware? Soţia lui.

Acum, să presupunem că un alt personaj ar fi vrut să scape de lordul Edgware. El are la îndemână ţapul ispăşitor şi, în ziua în care Jane Wilkinson anunţă că, din cauza migrenei, va petrece o seară liniştită în casă, planul este pus în aplicare.

Era necesar ca Lady Edgware să fie văzută intrând în casa soţului ei. Ei bine, a fost văzută. Merge atât de departe încât îşi face cunoscută şi identitatea. Ah! C'est peu trop, ça! Ar trezi suspiciunea până şi unei găini.

Şi încă un detaliu… Mărunt, ce-i drept. Femeia care a intrat în casa din Regent Gate, aseară, era îmbrăcată în negru. Iar Jane Wilkinson detestă negrul şi nu-l poartă niciodată. Chiar ea ne-a zis-o. Să ne imaginăm acum că vizitatoarea în cauză nu era Jane Wilkinson, ci o persoană care s-a dat drept ea: oare această persoană este şi ucigaşul?

A existat oare o a treia persoană ar fi putut pătrunde în casă pentru a-l ucide pe lordul Edgware? Şi dacă ar fi aşa, persoana în cauză a ajuns înainte sau după pretinsa vizită a lui Lady Edgware? Şi dacă a sosit după, atunci ce a avut de spus femeia lordului Edgware? Cum ar fi putut să-şi justifice prezenţa? Putea să-l înşele pe majordom, care nu o cunoştea, şi pe secretară, care nu a văzut-o decât din spate. Dar doar nu credea că ar putea să-l înşele pe soţ? Sau, poate exista deja un cadavru în cameră? Fusese oare lordul Edgware ucis înainte de venirea ei?

— Opreşte-te, Poirot, am strigat eu. Simt cum îmi pocneşte capul!

— Linişteşte-te, prietene. Nu facem decât să ne imagi-năm posibilităţi. E ca atunci când probezi mai multe obiecte de îmbrăcăminte. Acesta se potriveşte? Nu? E prea mare la umeri? Dar acesta? Da, acum e mai bine… Dar mă cam strânge. Acesta e o mărime prea mică. Şi aşa mai departe… Până când găsim veşmântul perfect – adevărul.

— Pe cine suspectezi de acest plan diabolic? Am întrebat eu.

— Ah, e încă prea devreme pentru a decide. Trebuie mai întâi să aflăm cine ar fi avut interesul să-şi dorească dispariţia lordului Edgware. De o parte îl avem bineînţeles pe nepotul moştenitor. Puţin cam prea evident, probabil. Şi-apoi, în ciuda protestelor domnişoarei Carroll, mai e problema duşmanilor. După părerea mea, lordul Edgware era genul de om care şi-ar fi făcut uşor duşmani.

— Sunt perfect de acord cu tine.

— Oricine ar fi, trebuie să se simtă în foarte mare siguranţă. Aminteşte-ţi, Hastings, că dacă nu s-ar fi răzgândit în ultimul moment, Jane Wilkinson n-ar fi avut nici un alibi. Ar fi stat în camera ei la Savoy şi i-ar fi fost destul de greu s-o dovedească. Ar fi fost arestată, jude-cată… Şi probabil spânzurată.

M-au trecut fiorii.

— Totuşi, e ceva ce mă intrigă, continuă Poirot. Intenţia de a o incrimina pe ea este evidentă… Şi atunci, care e motivul telefonului primit? De ce ar suna-o cineva la Chiswick şi, odată convins de prezenţa ei acolo, să închidă imediat. Pare mai degrabă, nu-i aşa, că acel cineva dorea să se asigure că ea era acolo înainte de a acţiona. Dar ce anume să facă? Asta pe la nouă şi jumătate, cu siguranţă, înainte de asasinat. În acest caz, nu există altă concluzie decât că persoana care a telefonat i-a făcut lui Jane un serviciu. Nu poate fi ucigaşul… Căci avea tot interesul să o incrimineze pe Jane. Şi-atunci, cine a fost? Se pare că avem aici două circumstanţe cu totul diferite.

Eram complet aiurit.

— Poate e doar o coincidenţă, am sugerat eu.

— Nu, nu, sunt prea multe coincidenţe. Acum şase luni, s-a pierdut o scrisoare. De ce? Prea multe lucruri par inexplicabile. Trebuie să existe o legătură între ele. Mai e şi povestea pe care ne-a relatat-o Bryan Martin, continuă el, după un oftat.

— Bine, Poirot, dar asta n-are nimic în comun cu moar-tea lui Edgware!

— Hastings, eşti orb şi, mai mult decât atât, obtuz! Nu vezi că toate aceste piese de puzzle formează o imagine mai amplă? O imagine neclară acum, dar care se va cla-rifica încetul cu încetul.

Poirot îmi păru excesiv de optimist. Nu vedeam cum totul ar putea deveni mai clar şi, în plus, mintea-mi era bulversată complet.

— E imposibil! Am strigat deodată. Nu pot să cred aşa ceva despre Carlotta Adams! Pare o fată atât de drăguţă.

Totuşi, rostind aceste cuvinte, mi-am amintit de cuvintele lui Poirot despre pasiunea ei pentru bani. Dorinţa de îmbogăţire… Să fie asta rădăcina tuturor relelor? Poirot fusese foarte inspirat în acea noapte. O văzuse pe Jane în pericol, din cauza temperamentului ei egoist, şi pe Carlotta abătută de la calea cea dreaptă de pasiunea pentru bani.

— Nu cred că ea este vinovată, Hastings. E prea stăpână pe sine şi prea echilibrată pentru asta. Este posibil să nu i se fi spus nimic despre crimă şi să fi fost doar folosită. Dar atunci…

Se întrerupse, încruntat.

— Chiar şi-aşa, e complice fără voie. Adică, va afla vestea azi din ziare. Îşi va da seama…

Deodată, Poirot scoase un strigăt răguşit.

— Repede, Hastings! Repede! Am fost atât de orb! De imbecil! Un taxi! Imediat!

L-am privit stupefiat cum flutură braţele în aer.

— Un taxi, imediat!

Opri unul care trecea pe lângă noi şi am urcat în grabă.

— Îi ştii adresa?

— Carlottei Adams?

— Mais oui, mais oui! Repede, Hastings, repede! Fie-care minut este preţios. Nu-ţi dai seama?

— Nu, deloc, am replicat.

Poirot înjura printre dinţi.

— În cartea de telefoane? Nu, n-ar fi listată acolo. Teatrul!

La teatru nu s-au arătat foarte dispuşi să ne comunice adresa Carlottei, dar Poirot reuşi să o obţină. Locuia într-un apartament dintr-o clădire în apropiere de Sloane Square. Am mers cu taxiul până acolo, Poirot neputând să-şi stăpânească nerăbdarea.

— Să sperăm că nu ajung prea târziu, Hastings. Să sperăm că nu ajung prea târziu!

— Ce e cu graba asta? Nu te înţeleg. Ce-nseamnă toate astea?

— Înseamnă că n-am reacţionat când trebuia şi mi-a luat prea mult timp să văd ce era evident. Ah, mon Dieu! Să sperăm că ajungem la timp!