Capitolul 10Jenny Driver

Următorul lucru pe care-l aveam de făcut era să mer-gem la medicul a cărui adresă ne fusese dată de cameristă.

Se dovedi a fi un bătrânel agitat, cu atitudine cam nehotărâtă. Îl cunoştea pe Poirot după reputaţie şi îşi expri-mă plăcerea de a-l întâlni în carne şi oase.

— Aşadar, ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Poirot? Întrebă el după o scurtă introducere.

— Aţi fost chemat în această dimineaţă, le docteur, la căpătâiul unei domnişoare pe nume Carlotta Adams.

— A, da! Biata fată! O actriţă talentată. Am fost de două ori la spectacolul ei. Păcat că a sfârşit astfel! De ce ajung oare fetele astea să ia droguri, nu-mi pot închipui.

— Credeţi, aşadar, că era dependentă de droguri.

— Profesional, n-aş putea s-o spun. În orice caz, nu le lua pe cale injectabilă. Nu am găsit urme de ac. Se pare că şi le administra pe cale orală. Camerista a afirmat că nu avea probleme cu somnul, dar ce ştiu cameristele? Presu-pun că nu lua veronal în fiecare seară, dar e evident că lua de mult timp.

— Ce vă face să credeţi asta?

— Această… Drace, unde l-am pus? Scotoci într-o geantă mică. Iat-o!

Şi scoase o mică poşetă de seară.

— Va urma cu siguranţă o anchetă. Şi am luat asta cu mine de frică să nu-şi bage nasul camerista.

Scoase din poşetă o micuţă cutie de aur, pe care se puteau citi iniţialele C. A., încrustate în rubine. O bagatelă valoroasă şi scumpă. O deschise şi am putut vedea că era aproape plină cu o pudră albă.

— Veronal, explică el pe scurt. Priviţi ce scrie înăuntru.

Pe interiorul capacului era gravat:

Pentru C. A. de la D, Paris, 10 noiembrie. Vise plăcute.

— 10 noiembrie, murmură Poirot gânditor.

— Exact, şi acum suntem în iunie. Asta ne indică faptul că lua veronal de cel puţin şase luni şi cum pe cutie nu apare anul, ar putea fi chiar şi 18 luni sau 2 ani şi jumătate.

— Paris, D, repetă Poirot încruntându-se.

— Da. Înseamnă ceva pentru dumneavoastră? Apropo, nu v-am întrebat în ce calitate vă interesează acest caz. Presupun că aveţi motive întemeiate. Aţi vrea să ştiţi dacă este vorba de sinucidere? Ei bine, n-aş putea să vă spun cu exactitate. Nimeni nu poate. Conform declaraţiei cameristei, domnişoara era într-o dispoziţie foarte veselă ieri. Asta mă face să mă gândesc că ar putea fi un accident şi, dacă vreţi opinia mea, eu înclin să-l declar un accident. Veronalul este o substanţă foarte înşelătoare. E posibil ca o doză foarte mare să nu-ţi facă nimic şi o doză infimă să te ucidă. Din această cauză este foarte periculos. Fără îndoială că la anchetă vor concluziona că a fost o moarte accidentală. Mă tem că nu vă pot ajuta mai mult decât atât.

— Îmi permiteţi să examinez poşeta domnişoarei?

— Bineînţeles. Bineînţeles.

Poirot goli poşeta pe masă: o batistă fină cu iniţialele C. M. A. brodate într-un colţ, o pensulă pentru pudră, un ruj, o hârtie de o liră sterlină şi ceva mărunţiş, şi un pince-nez.

Poirot îl examină cu multă atenţie. Avea ramele aurite şi părea mai degrabă a fi purtat de o persoană severă şi autoritară.

— Curios, spuse Poirot. Nu ştiam că domnişoara Adams purta ochelari. Probabil că sunt pentru citit.

Doctorul îi luă şi-i studie.

— Nu, aceştia sunt ochelari pentru distanţă, afirmă el. Au dioptriile destul de mari. Persoana care purta aceşti ochelari trebuie să fi fost foarte mioapă.

— Ştiţi cumva dacă domnişoara Adams…?

— Azi e prima oară când am examinat-o. Am mai fost chemat o singură dată ca să tratez degetul infectat al ca-meristei. În rest, n-am fost niciodată în apartament. Domnişoara Adams, pe care am văzut-o atunci doar pentru o clipă, nu purta ochelari.

Poirot i-a mulţumit doctorului şi am plecat. Pe faţa prietenului meu se putea vedea o expresie de intrigare.

— Se pare să mă fi înşelat, admise el.

— În privinţa substituţiei?

— Nu, nu. Acest fapt e dovedit deja. Nu, mă refer la decesul ei. Este evident că veronalul era în posesia ei. Oare este posibil ca, fiind obosită aseară, să fi vrut să se asigure că va dormi bine?

Apoi se opri brusc, speriindu-i pe trecători, şi bătu din palme.

— Nu, nu, nu! Declară el cu emfază. De ce să se producă acest accident într-un moment atât de propice? Nu e vorba de nici un accident şi nici de sinucidere! Nu, ea şi-a jucat rolul şi, astfel, şi-a semnat condamnarea la moarte. Este posibil ca veronalul să fi fost ales pur şi simplu pentru că se ştia că ea îl foloseşte din când în când şi că îl avea în posesia ei. Dar chiar şi-aşa, criminalul trebuia să fie o persoană care o cunoştea foarte bine. Cine este D, Hastings? Aş da orice să ştiu cine este D.

— Poirot, i-am spus eu, privindu-l cum rămăsese postat în mijlocul trotuarului. Nu ar fi mai bine să mergem? Toată lumea se uită la noi.

— Poftim? Probabil că ai dreptate. Cu toate că pe mine nu mă deranjează. Nu-mi afectează absolut deloc şirul gândurilor.

— Oamenii au început să râdă de noi, am murmurat eu.

— Nu are nici o importanţă.

Nu eram de acord cu el. Aveam oroare de situaţiile jenante de acest fel. Singurul lucru care-l preocupă pe Poirot este posibilitatea fie a unei călduri înăbuşitoare, fie a unei umezeli care i-ar strica aspectul mustăţii lui faimoase.

— Să luăm un taxi, spuse Poirot şi, agitând din baston, opri unul care tocmai trecea pe lângă noi.

Ne-am urcat în el şi Poirot îi ceru şoferului să ne ducă la Genevieve, în Moffat Street.

Genevieve se dovedi a fi unul dintre acele magazine care, la parter, expuneau într-o vitrină o pălărie de o formă nedefinită şi o eşarfă, în timp ce adevăratul centru al operaţiunilor se afla la etaj. Am urcat un rând de scări mirosind a mucegai şi am ajuns la o uşă pe care scria „Genevieve. Poftiţi înăuntru, vă rog!” Am intrat într-o cămăruţă burduşită cu pălării şi ne-am trezit în faţa unei creaturi blonde, cu statură impunătoare, care îi aruncă lui Poirot o privire bănuitoare.

— Domnişoara Driver? Întrebă Poirot.

— Nu ştiu dacă doamna vă poate primi. Ce doriţi, vă rog?

— Spune-i, te rog, domnişoarei Driver că un prieten de-al domnişoarei Adams doreşte să îi vorbească.

Blonda nici nu apucă să transmită mesajul că o draperie de catifea neagră se dădu la o parte şi apăru o femeie micuţă, vivace, cu părul roşu aprins.

— Ce este? Întrebă ea.

— Sunteţi domnişoara Driver?

— Da. Ce-i cu Carlotta?

— Aţi aflat vestea tristă?

— Ce veste tristă?

— Domnişoara Adams a murit în somn azi-noapte. O supradoză de veronal.

Femeia căscă ochii mari.

— Ce îngrozitor! Exclamă ea. Biata Carlotta! Nu-mi vine să cred. Cum aşa? Era atât de plină de viaţă ieri!

— Din păcate, acesta este adevărul, mademoiselle, spuse Poirot. Acum, e în jur de ora 1. Permiteţi-mi, vă rog, să vă invit la prânz împreună cu prietenul meu. Aş vrea să vă pun mai multe întrebări.

Tânăra îl măsură din cap până în picioare. Se vedea că este genul de femeie combatantă, şi-mi amintea de o rasă de câini agresivi.

— Dumneavoastră cine sunteţi? Întrebă direct.

— Numele meu este Hercule Poirot. Acesta este prie-tenul meu, căpitanul Hastings.

M-am înclinat.

Privirea ei se opri câte puţin la fiecare din noi.

— Am auzit de dumneavoastră, spuse ea brusc. Vă urmez. O strigă pe blondă: Dorothy!

— Da, Jenny.

— Doamna Lester va veni pentru pălăria Rose Descartes pe care o facem pentru ea. Încearcă mai multe feluri de pene. Am plecat, nu voi lipsi mult, cred.

Îşi aşeză pe cap o pălărie mică, neagră, îşi pudră nasul şi apoi se întoarse spre Poirot.

— Sunt gata.

Cinci minute mai târziu, ne aflam într-un mic restaurant pe Dover Street. Poirot dăduse comanda ospătarului şi, în faţa noastră, aveam cocktailurile.

— Acum, spuse Jenny Driver. Vreau să ştiu ce înseamnă toate acestea. În ce încurcătură a intrat Carlotta?

— Atunci, ştiţi ceva de vreo încurcătură, mademoiselle?

— Ei, cine pune întrebările aici, eu sau dumneavoastră?

— Scuzaţi-mă, dar intenţia mea era ca eu să o fac, răspunse Poirot zâmbind. Am înţeles că eraţi prietene foarte bune.

— Corect.

— Eh bien, mademoiselle, vă rog să îmi permiteţi să vă asigur că tot ceea ce fac acum este în interesul prietenei dumneavoastră.

După un moment de reflecţie, Jenny Driver ne dădu acordul printr-o uşoară înclinare a capului.

— Vă cred. Continuaţi. Ce doriţi să aflaţi de la mine?

— Mademoiselle, am fost informaţi că ieri aţi luat prânzul împreună.

— Aşa e.

— V-a spus ceva în legătură cu programul ei de aseară?

— Nu tocmai.

— Atunci a menţionat ceva?

— Mi-a povestit ceva ce cred că are legătură cu motivul vizitei dumneavoastră. Însă nu uitaţi că tot ce mi-a spus e cu titlu de confidenţă.

— E de la sine înţeles, domnişoară.

— Să vedem. Cred că mai bine vă explic toate acestea în stilul meu.

— Vă rog.

— Ei bine, iată, Carlotta era foarte încântată şi emoţionată cum n-am văzut-o de multe ori. De obicei, este foarte reţinută. N-a vrut să-mi povestească nimic, pentru că îşi dăduse cuvântul să ţină secret, dar sunt sigură că punea ceva la cale. Ceva de genul unei farse inimaginabile.

— O farsă?

— E cuvântul pe care 1-a folosit. Nu a precizat cum, când sau unde. Doar…, făcu o pauză, ridicând din sprân-cene. Ei bine, Carlotta nu e genul de persoană căreia să-i facă plăcere glumele nevinovate, farsele sau lucrurile de felul acesta. Are mai degrabă un caracter serios, cuviincios, dedicat în întregime muncii sale. Ce vreau să spun este că e evident că cineva a împins-o la această cascadorie. Şi mai cred… Nu că ea ar fi afirmat asta, ţineţi minte…

— Înţeleg perfect, domnişoară. La ce v-aţi gândit?

— Cred, sunt aproape sigură, că a făcut-o pentru bani. Nimic nu o entuziasma pe Carlotta cu excepţia banilor. Aşa era ea. Avea un simţ ascuţit pentru afaceri. Nu ar fi fost atât de încântată decât dacă era vorba despre bani la mijloc, o sumă foarte mare de bani. Am impresia că făcuse un pariu şi că era aproape sigură că îl va câştiga. Şi totuşi, e posibil să mă înşel. Carlotta nu era genul de persoană care să se dedea la pariuri. Oricum, într-un fel sau altul, sunt sigură că la mijloc erau banii.

— A afirmat ea asta?

— Nu. A spus doar că e capabilă să facă asta, şi altele pe viitor. Voia să o aducă pe sora ei din America şi să se întâlnească apoi cu ea la Paris. Îşi adora sora mai mică, o fiinţă fragilă, cred, şi cu înclinaţii muzicale. Asta e tot ce ştiu. E suficient?

Poirot făcu un semn afirmativ din cap.

— Da. Îmi confirmă teoria. Recunosc că am sperat să aflu mai multe. Am presupus că domnişoara Adams promisese să ţină secretul, dar, fiind femeie, mi-am imagi-nat că n-ar fi considerat o indiscreţie să-l împărtăşească prietenei ei celei mai bune.

— Am încercat să o fac să vorbească, recunoscu Jenny. Dar a râs şi a spus doar că îmi va povesti cândva.

Poirot tăcu pentru un moment, apoi reluă:

— Aţi auzit vorbindu-se despre lordul Edgware?

— Poftim? Bărbatul care a fost asasinat? Am văzut un titlu în ziare acum vreo jumătate de oră.

— Da. Ştiţi cumva dacă domnişoara Adams îl cunoştea?

— Nu cred. Sunt sigură că nu. A, dar aşteptaţi!

— Da, mademoiselle, răspunse Poirot nerăbdător.

— Oare cum a fost? Se încruntă, încercând să-şi amin-tească. Da, asta e. Carlotta i-a menţionat numele o dată pe un ton foarte duşmănos.

— Duşmănos…

— Da. A spus… Cum a fost exact? Că bărbaţilor ca el nu ar trebui să li se permită să distrugă viaţa altor oameni prin cruzimea şi egoismul lor. A spus că era genul de om a cărui moarte ar însemna un bine pentru omenire.

— Şi când se întâmpla asta, mademoiselle?

— O, acum vreo lună, cred.

— Şi care a fost motivul discuţiei?

Jenny Driver se forţă să îşi amintească pentru câteva minute şi, într-un târziu, scutură din cap.

— Nu-mi pot aminti, se confesă ea. Numele lordului Edgware a apărut în conversaţie dintr-un motiv sau altul. Probabil se scrisese ceva prin ziare. În orice caz, îmi amin-tesc că mi s-a părut ciudat să o aud pe Carlotta atât de pornită împotriva unui om pe care nu-l cunoştea.

— E într-adevăr curios, fu de acord Poirot, gânditor. Apoi întrebă: Ştiţi cumva dacă domnişoara Adams avea obiceiul să ia veronal?

— Nu ţin minte să o fi făcut. N-am văzut-o niciodată să ia şi nici n-am auzit-o menţionând asta.

— Aţi văzut vreodată în poşeta ei o cutiuţă aurită cu iniţialele C. A. Încrustate cu rubine?

— O cutiuţă aurită? Nu. Sunt sigură de asta.

— Ştiţi unde se afla domnişoara Adams în noiembrie anul trecut?

— Lăsaţi-mă să-mi amintesc. În noiembrie, s-a întors în State, cred, spre sfârşitul lunii. Înainte de asta fusese la Paris.

— Singură?

— Bineînţeles! Scuzaţi-mă… Probabil că nu aţi spus-o în sensul acela. Nu înţeleg de ce orice aluzie la Paris implică ce e mai rău, pentru că este un loc încântător şi atât de respectabil. Însă Carlotta nu era genul care să umble după aventuri, dacă la asta v-aţi referit.

— Acum, mademoiselle, aş vrea să vă adresez o între-bare foarte importantă. Era domnişoara Adams interesată de vreun bărbat în mod special?

— Răspunsul este cu siguranţă nu, rosti Jenny încet. De când o cunosc eu, Carlotta s-a dedicat în întregime muncii ei şi grijii pentru sora ei. Avea genul ăla de atitudine de „cap al familiei de care depinde totul”. Răspunsul este NU – vorbind foarte strict.

— Şi, vorbind mai puţin strict?

— Nu m-ar mira dacă… În ultima perioadă, Carlotta ar fi fost implicată într-o mică idilă sentimentală.

— Ah!

— Ţineţi seama, vă rog, că aici este vorba doar de bă-nuiala mea. Şi asta din cauza comportamentului ei. În ultima vreme, era… Diferită… Nu neapărat visătoare, mai mult absentă. Şi arăta cumva altfel. N-aş putea să vă explic.

E unul dintre acele lucruri pe care doar noi, femeile, le simţim şi, bineînţeles, putem să ne înşelăm în totalitate. Poirot încuviinţă din cap.

— Vă mulţumesc, mademoiselle. Încă un lucru. Domnişoara Adams avea vreun prieten al cărui nume începea cu D?

— D, rosti Jenny Driver gânditoare. D? Nu, îmi pare rău. Nu-mi vine niciunul în minte.