Capitolul 14         Cinci întrebări

— De ce ai întrebat-o pe domnişoara Carroll despre posibilitatea unei a treia căsătorii a lordului Edgware? Am întrebat cu vădită curiozitate, în timp ce ne întorceam la hotel.

— Pentru că mi-a trecut prin minte ideea că s-ar fi putut gândi la aşa ceva, mon ami.

— Pentru care motiv?

— Am tot căutat o explicaţie pentru schimbarea bruscă a atitudinii lordului Edgware cu privire la divorţ. E ceva ciudat aici, dragul meu.

— De acord, i-am răspuns gânditor. E destul de ciudat.

— Vezi, Hastings, lordul Edgware a confirmat spusele lui Jane Wilkinson. Mai întâi, ea a angajat tot soiul de avocaţi, dar el nici n-a vrut să audă. Nimic, nu voia să îi acorde divorţul. Apoi, brusc, a acceptat.

— Sau aşa a afirmat el, i-am amintit eu.

— Ai dreptate, Hastings. Observaţia ta este corectă. Aşa a afirmat el. Nu avem nici o dovadă că scrisoarea aceea a fost scrisă vreodată. Aşadar, avem de o parte lordul care ne minte. Dintr-un motiv oarecare inventează această poveste, nu-i aşa? Din ce cauză? Poate nu vom şti niciodată. Dar, dacă a scris-o într-adevăr, nu a făcut-o fără vreun motiv. Şi motivul care se impune minţii mele în mod logic e cà a întâlnit pe cineva, o posibilă candidată la căsătorie. Asta explică perfect schimbarea deciziei sale şi, prin urmare, mi se pare normal să pun întrebări.

— Dar domnişoara Carroll a refuzat această posibilitate de o manieră categorică.

— Da. Domnişoara Carroll…, zise Poirot cu un aer visător.

— Unde vrei să ajungi? Am replicat, exasperat.

Poirot excelează în a produce îndoieli oamenilor prin unicul ton al vocii sale. Am adăugat:

— Pentru ce motiv ne-ar fi minţit?

— Pentru …niciunul. Totuşi, Hastings, mi se pare destul de greu să pun preţ pe cuvintele ei.

— Crezi că minte? De ce? Mi se pare o persoană foarte cinstită.

— Tocmai de aceea. Este destul de dificil uneori să faci distincţia între minciuna deliberată şi eroarea involuntară.

— Explică-te.

— A minţi deliberat… E un lucru. Dar, a fi sigur de ceea ce ştii, fapte, idei şi adevărul lor esenţial, astfel încât detaliile nu mai contează, iată, prietene, caracteristica oamenilor cinstiţi. Nu uita că domnişoara Carroll ne-a minţit deja, o dată. A afirmat că a văzut chipul lui Jane Wilkinson, când, de fapt, nu era posibil aşa ceva. Cum s-a întâmplat? Iată o variantă. A privit aplecată peste balustradă şi a văzut-o pe Jane Wilkinson în hol. În mintea ei nu există nici o îndoială că acea femeie era Jane Wilkinson. O ştie cu siguranţă şi afirmă că i-a văzut chipul foarte clar pentru că, fiind convinsă de ceea ce ştie, detaliile exacte ale momentului nu mai contează. I se demonstrează că nu avea cum să vadă figura lui Jane Wilkinson, nu-i aşa? Ei bine, ce mai contează dacă i-a văzut faţa sau nu… Era Jane.

Wilkinson. Şi exemplul poate continua cu alte întrebări la care ea ne-a răspuns. Ea ştie. Şi astfel, răspunde la întrebări pe baza a ceea ce ştie şi nu conform modului în care s-au desfăşurat lucrurile. Martorul absolut sigur de ceea ce spune trebuie întotdeauna privit cu suspiciune, dragul meu prieten. Martorul nesigur care nu-şi aminteşte exact se va gândi un minut şi… A! Da, iată cum s-a petrecut… Şi va fi de mii de ori mai de încredere decât celălalt.

— Ah! Poirot! Am replicat iritat. Îmi dai peste cap toate ideile mele cu privire la mărturii!

— Ca răspuns la întrebarea pe care i-am pus-o în legătură cu a treia căsătorie a lordului Edgware, domni-şoara Carroll a găsit această idee ridicolă, pur şi simplu pentru că nu i-a trecut niciodată prin cap. Nici măcar nu s-a obosit să-şi amintească vreun amănunt nesemnificativ care ar fi putut indica asta. Prin urmare, am ajuns de unde am plecat.

— Dacă mă gândesc bine, n-a părut deloc surprinsă când i-ai demonstrat că nu avea cum să vadă chipul lui Jane Wilkinson, am remarcat gânditor.

— Deloc. Din această cauză am decis că este una dintre acele persoane cinstite care se înşală asupra faptelor, mai degrabă decât o mincinoasă deliberată. Pentru că nu văd de ce ne-ar fi minţit, decât… Stai, iată o idee!

— Ce idee? Am întrebat plin de curiozitate.

Dar Poirot clătină din cap.

— O idee ce s-a născut în mintea mea. Dar pare impo-sibil… Da, prea imposibil!

Şi refuză să spună mai multe.

— Se pare că este foarte ataşată de tânăra fată, am observat.

— Da. Era foarte hotărâtă să asiste la întrevederea noastră. Hastings, ce părere ai despre onorabila Geraldine Marsh?

— Mi-a fost milă de ea…

— Ai avut întotdeauna o inimă mare, Hastings. Frumu-seţea nefericită te emoţionează de fiecare dată.

— Nu ai simţit acelaşi lucru?

Poirot dădu din cap foarte serios.

— Ba da. Nu a avut o viaţă prea fericită şi asta şi-a lăsat amprenta pe chipul ei.

— În orice caz, am adăugat cu convingere, îţi dai seama acum cât de absurdă a fost sugestia lui Jane Wilkinson… Că ar fi avut vreo legătură cu asasinatul tatălui ei.

— Alibiul ei este, fără îndoială, satisfăcător, cu toate că Japp nu m-a informat încă.

— Dragul meu Poirot, vrei să insinuezi cumva că, şi după ce ai văzut-o şi ai stat de vorbă cu această fată, nu eşti mulţumit şi ai nevoie de un alibi?

— Bunul meu prieten, spune-mi, te rog, care este rezultatul întâlnirii noastre cu ea? Am putut descoperi că a dus o viaţă foarte tristă, a recunoscut că îşi ura tatăl şi că se bucură de moartea lui, şi este foarte preocupată să afle ce ne-a zis ieri-dimineaţă tatăl ei. Şi după toate astea, ai im-presia că un alibi e inutil?

— Doar francheţea ei e suficientă pentru a o disculpa, am replicat cu căldură.

— Francheţea este una dintre calităţile familiei. Ai văzut cu câtă francheţe şi-a etalat cărţile pe masă noul lord Edgware.

— Ai dreptate aici, i-am răspuns şi am zâmbit amintindu-mi momentul. O metodă foarte originală.

— Ne-a… Cum se spune? Tăiat craca dinaintea picioa-relor, încuviinţă Poirot.

— De sub picioare, l-am corectat eu. Da… Ne-a făcut să ne simţim cam ridicol.

— Ce idee ciudată! Poate tu, căci eu nu m-am simţit nici o clipă ridicol şi nici nu cred că am arătat aşa. Dimpotrivă, dragul meu, cred că l-am cam descumpănit.

— Oare? Am spus cu îndoială în glas, pentru că nu-mi aminteam să fi remarcat asta.

— Da, da. L-am ascultat în tăcere şi când a terminat de vorbit, i-am pus o întrebare despre un subiect cu totul diferit. Şi poate că ai remarcat ce încurcat a fost domnul nostru în momentul ăla. Nu ai observat, Hastings?

— Am crezut că oroarea şi stupefacţia sa la aflarea morţii Carlottei Adams au fost adevărate, am replicat. Vei pretinde, bineînţeles, că a jucat teatru.

— Greu de ştiut. Dar sunt de acord cu tine că reacţia sa a părut reală.

— De ce crezi că ne-a aruncat în faţă toate acele fapte, într-o manieră atât de cinică? Doar pentru a se amuza?

— E posibil. Voi, englezii, aveţi un umor foarte ciudat. Dar ar fi putut fi şi pură diplomaţie din partea lui. Faptele disimulate câştigă o importanţă suspectă, pe când cele povestite fără ascunzişuri tind să fie privite cu mai puţină atenţie decât s-ar cuveni.

— Te referi la cearta cu unchiul său?

— Exact! Ştie că mai devreme sau mai târziu va ieşi la iveală. Şi atunci, se laudă cu ea.

— Nu-i aşa de prost pe cât pare!

— O! Nu e deloc prost! E îndeajuns de inteligent atunci când are neapărată nevoie. Ştie exact care îi este situaţia şi, aşa cum am mai spus, joacă acum cu cărţile la vedere. Hastings, tu joci bridge. Spune-mi, te rog, când se proce-dează aşa?

— Şi tu joci, am observat râzând. Ştii la fel de bine ca şi mine… Când ai toate atuurile în mână şi n-are rost să pierzi timpul şi vrei să treci la mâna următoare.

— E adevărat, mon ami. Dar, uneori, mai folosim această metodă şi din alt motiv. Am observat-o de vreo două ori când am jucat cu les dames. Chiar dacă are o uşoară îndoială, la dame îşi aruncă senin cărţile, spunând: „Restul e pentru mine”, şi adună cărţile şi le împarte pentru runda următoare. Şi, de cele mai multe ori, ceilalţi jucători sunt de acord, în special dacă sunt mai puţin experimentaţi. Trucul nu e evident, ţine minte. Necesită doar o urmărire atentă a jocului. Pe la jumătatea împărţirii cărţilor pentru runda următoare, unuia dintre jucători îi trece prin minte: „Da, dar ar fi trebuit să câştige şi a patra mână de romb cu mâna moartă, chiar dacă voia sau nu şi, apoi, să iasă cu o treflă mică şi nouarul meu ar fi câştigat mâna”.

— Crezi?

— Cred, Hastings, că o bravadă excesivă este foarte interesantă. Şi mai cred de asemenea că este timpul să cinăm. Une petite omelette, n9est ce pas? După care, pe la 9, mai vreau să fac încă o vizită.

— Unde?

— Haide să mâncăm întâi, Hastings. Şi până nu ne vom bea cafeaua, nu vom mai discuta despre acest caz. În timpul mesei, creierul ar trebui concentrat asupra digestiei şi nu asupra altor lucruri.

Poirot se ţinu de cuvânt. Am mers într-un mic restau-rant din Soho unde era foarte cunoscut şi unde ni se servi o omletă delicioasă, calcan, pui şi o savarină cu rom, foarte apreciată de Poirot.

Apoi, în timp ce ne sorbeam cafeaua, Poirot îmi spuse, cu un zâmbet plin de afecţiune:

— Dragul meu prieten, spuse el, îmi eşti mai util decât crezi!

Complimentul lui neaşteptat mă lăsă confuz şi plăcut impresionat. Nu-l mai auzisem niciodată pe Poirot vorbindu-mi astfel şi recunosc că uneori mă simţisem puţin jignit văzând cât de repede îmi critica facultăţile mentale.

Chiar dacă era evident faptul că spiritul lui era mai viu ca niciodată, am realizat instantaneu că, probabil, ajunsese să depindă de ajutorul meu mai mult decât şi-ar fi închipuit.

— Da, adăugă Poirot pe un ton visător, poate nu înţelegi întotdeauna cum reuşeşti, dar se întâmplă adesea să mă pui pe calea cea bună.

Nu puteam să-mi cred urechilor. Am roşit de bucurie.

— Zău, Poirot, m-ai făcut fericit. Am învăţat foarte multe în compania ta, fără îndoială.

— Mais non, ce n9est pas ça, îmi tăie el avântul clătinând din cap. N-ai învăţat nimic!

— O! Am strigat şocat.

— Aşa şi trebuie să fie mersul firesc al lucrurilor. Nici o fiinţă umană nu ar trebui să înveţe de la alta. Fiecare individ trebuie să-şi descopere propriile calităţi, fără a le imita pe ale celuilalt. Nu-mi doresc ca tu să ajungi un al doilea şi un inferior Poirot, ci incomparabilul Hastings! Şi eşti incomparabil! În tine găsesc modelul perfect al omului normal.

— Cel puţin, bine că nu sunt un anormal!

— Nu, nu. Eşti un echilibru perfect şi minunat, raţiunea însăşi! Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine? Dacă un criminal se decide să comită un omor, încearcă, mai întâi, să înşele. Şi pe cine încearcă să înşele? Pe cel care repre-zintă – În mintea lui – omul normal. Probabil că nici nu există o astfel de persoană… E mai mult o ipoteză matematică. Dar tu te apropii foarte mult de ea. În unele momente, ai sclipiri de inteligenţă care te ridică peste media inteligenţei, în altele (scuză-mi sinceritatea, dragul meu) atingi uimitoare praguri ale inepţiei. Dar, crede-mă, eşti perfect normal. Şi iată cum mă ajuţi: citesc în tine, ca într-o oglindă, ceea ce asasinul vrea să mă facă să cred. Şi acest lucru mi-e mult mai preţios ca orice alt ajutor.

În realitate, nu înţelegeam prea bine. Mi se părea însă că Poirot fusese departe de a-mi adresa un compliment. Dar mi-am corectat imediat impresia.

— M-am exprimat prost, încercă el să adauge. Tu ai, dragul meu, un instinct ce-ţi permite să intri în mintea unui criminal* lucru care mie îmi lipseşte cu desăvârşire. Îmi arăţi ceea ce el doreşte să mă facă să cred. Şi ăsta e un talent extraordinar.

— Instinct, am rostit gânditor. Da, probabil că posed aşa ceva.

M-am uitat la el, aşezat în faţa mea la masă, fumându-şi una dintre minusculele ţigări şi privindu-mă afectuos.

— Cher Hastings, murmură el, ţin foarte mult la tine.

M-am simţit mulţumit, dar, în acelaşi timp, şi foarte Încurcat, aşa că m-am grăbit să schimb subiectul.

— Haide, i-am spus pe un ton oficial, să ne întoarcem la ancheta noastră.

— Eh bien?

Poirot îşi dădu capul pe spate şi ochii săi mici se îngus-tară. Scoase încet un fum.

— Je me pose des questions, adăugă el.

— Da? Am replicat nerăbdător.

— Şi tu de asemenea, fără îndoială.

— Normal, am zis. Şi, rezemându-mă de speteaza scaunului şi privindu-l concentrat, l-am întrebat repede: Cine 1-a ucis pe lordul Edgware?

Poirot se îndreptă şi scutură din cap cu energie.

— Nu! Nu! Nu e bine. Asta te întrebi tu? Semeni cu cititorul de romane poliţiste care, încă de la început, ia pe rând fiecare personaj şi îl consideră vinovat fără a avea vreo noimă sau vreun motiv. Odată, recunosc, am fost nevoit să procedez şi eu astfel, într-un caz excepţional despre care îţi voi povesti poate într-una din zilele astea. Mi-a dat ceva de furcă. Dar unde rămăsesem?

— La întrebările pe care ţi le pui, i-am răspuns sec.

Îmi stătea pe vârful limbii să-i sugerez că, în mintea lui, adevăratul meu scop era să-i ţin companie şi să aibă cui se lăuda, dar m-am abţinut. Dacă voia să mă instruiască, fie, n-avea decât!

— Haide, i-am spus, să le auzim!

Vanitatea lui fu perfect satisfăcută, astfel că se sprijini de speteaza scaunului şi îşi reluă atitudinea dinainte.

— Prima întrebare despre care am discutat deja a fost: De ce şi-a schimbat părerea lordul Edgware cu privire la divorţ? Întrevăd aici una sau două explicaţii, din care pe una o cunoşti.

Cea de-a doua întrebare pe care mi-o pun: Ce s-a în-tâmplat cu scrisoarea? Cine avea interesul ca soţii Edgware să rămână căsătoriţi?

A treia întrebare: Ce însemna expresia pe care ai văzut-o pe chipul său ieri-dimineaţă, când părăseam biblioteca? Ai vreo sugestie, Hastings?

— Nu, şi am scuturat din cap. Nu-mi pot închipui ce ar putea însemna.

— Eşti sigur că n-a fost doar rodul imaginaţiei tale? Uneori, dragul meu Hastings, imaginaţia ta este un peu vif.

— Nu, nu. Sunt sigur că nu m-am înşelat.

— Bine. Asta rămâne de explicat. A patra întrebare priveşte ochelarii. Nici Jane Wilkinson şi nici Carlotta Adams nu poartă ochelari. Atunci ce căutau aceştia în geanta Carlottei Adams?

Şi ajungem la a cincea întrebare: De ce a telefonat cineva ca să afle dacă Jane Wilkinson era la Chiswick, şi care-i este identitatea?

Iată, prietene, întrebările care nu-mi dau pace. Dacă aş putea să le găsesc răspuns, m-aş simţi mai fericit. Dacă aş putea măcar emite o teorie care m-ar ajuta să le explic satisfăcător, amorul meu propriu nu s-ar mai simţi atât de şifonat.

— Ar mai exista şi altele, am spus.

— Cum ar fi?

— Cine a îndemnat-o pe Carlotta să joace această păcăleală? Unde se afla ea înainte şi după 10 seara? Cine e acest misterios „D” care i-a oferit cutia aurită?

— Întrebările tale sunt evidente şi nu au pic de subti-litate. Sunt pur şi simplu lucruri pe care nu le cunoaştem, întrebări faptice. E posibil să le aflăm răspunsul cât de curând. Pe când, întrebările mele, mon ami, sunt de ordin psihologic. Micile celule cenuşii ale creierului…

Am simţit că trebuie să-l opresc cu orice preţ. Nu mai aveam răbdarea necesară de a-l mai asculta încă o dată vorbind despre celulele lui cenuşii.

— Poirot, 1-a întrerupt brusc, vorbeai de o vizită în seara asta?

Poirot se uită la ceas.

— E adevărat, replică el. Voi telefona să văd dacă ne poate primi. Se îndepărtă şi reveni după câteva minute. Totul e bine, îmi spuse. Însoţeşte-mă!

— Unde mergem?

— La Sir Montagu Corner, la Chiswick. Aş dori să ştiu mai multe despre telefonul primit de Jane Wilkinson.