Capitolul 15         Sir Montagu Corner.

Era aproape 10 când am ajuns la Sir Montagu Corner, la Chiswick, pe malul Tamisei. Casa, magnifică, trona în mijlocul unui parc. Am fost introduşi într-un minunat hol în lambriuri. La dreapta noastră, am zărit, printr-o uşă deschisă, sufrageria, cu o masă lungă luminată de lumânări.

— Vă rog să mă urmaţi, ne spuse majordomul şi ne conduse la primul etaj, pe o scară spaţioasă, într-o încăpere lungă, cu vedere spre Tamisa. Domnul Hercule Poirot, anunţă el pompos.

Era o cameră cu proporţii minunate, ce-ţi amintea de vremurile de odinioară, graţie lămpilor îngrijit voalate, într-un colţ, în faţa unei ferestre deschise, patru persoane erau aşezate în jurul unei mese de bridge. La intrarea noastră, una dintre persoane se ridică şi se îndreptă spre noi.

— Sunt foarte încântat să vă cunosc, domnule Poirot.

L-am studiat cu interes pe Sir Montagu Corner. Avea o figură tipic evreiască, cu ochi mici, negri, sclipitori şi inteligenţi, şi o meşă aranjată cu grijă. Avea cel mult 1,70 m, iar manierele sale lăsau să se întrevadă o oarecare afectare.

— Daţi-mi voie să vi-i prezint pe prietenii mei: domnul şi doamna Widburn.

— Ne cunoaştem deja, anunţă doamna Widburn veselă.

— Şi domnul Ross.

Ross era un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani, cu o figură plăcută şi părul bălai.

— Vă deranjez de la joc. Mii de scuze, zise Poirot.

— Nici o problemă. Încă nu am început. Doar ce împărţeam cărţile. Vă rog să luaţi o cafea, domnule Poirot.

Poirot refuză, dar acceptă un pahar cu coniac vechi, care ne fu adus în nişte cupe imense.

În timp ce ne sorbeam coniacul, Sir Montagu se puse pe povestit.

Ne vorbi de stampele japoneze, de lacurile chinezeşti, de covoarele persane, de impresioniştii francezi, de muzica modernă şi de teoriile lui Einstein.

Când isprăvi, se rezemă în fotoliu şi ne privi încântat. Se vedea că era mândru de reprezentaţia sa şi, în lumina slabă, arăta ca un duh din timpuri medievale. În jurul nostru, camera era înţesată de exemple deosebite ale artei şi culturii.

— Şi acum, Sir Montagu, îi spuse Poirot, nu vreau să abuzez de ospitalitatea dumneavoastră, astfel că voi trece direct la obiectul vizitei mele.

Sir Montagu flutură din mâna care semăna curios cu o gheară.

— Nu e nici o grabă. Timpul este infinit.

— În această casă ai întotdeauna senzaţia asta, suspină doamna Widburn. E atât de minunată!

— N-aş trăi la Londra nici pentru un milion de lire sterline! Declară Sir Montagu. Aici, putem respira at-mosfera timpurilor trecute pe care… Vai! Am uitat-o în vremurile noastre agitate.

Un gând diabolic îmi trecu deodată prin minte că, dacă cineva i-ar fi oferit lui Sir Montagu un milion de lire sterline, ar fi renunţat într-o clipită la liniştea vremurilor de altădată, dar m-am străduit să-mi reprim astfel de sentimente neortodoxe.

— Ce reprezintă banii până la urmă? Murmură doamna Widburn.

— A! Rosti domnul Widburn gânditor, în timp ce zdrăngăni absent câteva monede aflate în buzunarul pantalonului.

— Charles, îl apostrofă doamna Widburn cu reproş.

— Scuză-mă, draga mea, îi replică domnul Widburn şi se opri.

— Să vorbeşti despre o crimă într-o astfel de ambianţă, mi se pare de neiertat, începu Poirot.

— Nu chiar, zise Sir Montagu fluturând graţios din mână. O crimă poate fi o operă de artă, iar un detectiv, un artist. Bineînţeles, nu mă refer la poliţişti. Astăzi, a fost aici un inspector. Curios tip! Vă puteţi imagina că n-a auzit niciodată de Benvenuto Cellini?

— A venit să se informeze despre Jane Wilkinson? Întrebă plină de curiozitate doamna Wildburn.

— Doamna a avut un mare noroc că s-a aflat ieri-seară aici, spuse Poirot.

— Aşa s-ar zice, răspunse Sir Montagu. Am invitat-o aici ştiind că este o femeie frumoasă şi talentată şi sperând că o pot ajuta cumva. Se gândea să preia conducerea unui teatru. Dar se pare că am fost destinat să-i fiu de folos în cu totul altă direcţie.

— Jane e născută sub o stea norocoasă, zise doamna Wildburn. Voia de mult să scape de Edgware şi iată că cineva i-a făcut un serviciu şi a salvat-o de probleme. Se va recăsători acum cu tânărul duce de Merton. Toată lumea vorbeşte despre asta. Mama lui e înnebunită de idee.

— Mi-a lăsat o impresie foarte bună, observă Sir Montagu. A emis câteva păreri foarte inteligente despre arta greacă.

Am zâmbit, încercând să mi-o imaginez pe Jane răspunzând cu vocea ei minunată şi răguşită, cu „da” şi „nu” şi „e nemaipomenit”. Sir Montagu era tipul de per-soană care considera că inteligenţa se caracterizează prin cât de bine ştii să asculţi, cu atenţia potrivită la propriile lui remarci.

— Edgware era un individ tare bizar, orice s-ar zice, comentă Widburn. Aş îndrăzni să afirm că avea ceva duşmani.

— E adevărat, domnule Poirot, că cineva i-a înfipt un briceag în ceafă? Întrebă doamna Widburn.

— Foarte adevărat, doamnă. Lovitura a fost dată cu o siguranţă şi o precizie aproape ştiinţifice.

— Nu mă pot abţine să nu vă observ plăcerea artistică, domnule Poirot, spuse Sir Montagu.

— Acum, îi întrerupse Poirot, să ne întoarcem la obiectul vizitei mele. Lady Edgware a fost chemată la telefon în timpul mesei. Aş vrea să strâng câteva informaţii cu privire la acest subiect. Îmi permiteţi să vă interoghez personalul de serviciu?

— Bineînţeles. Bineînţeles. Ross, sună, te rog.

Majordomul apăru imediat. Era un bărbat înalt, de vârstă mijlocie, cu o alură aproape clerică.

Sir Montagu îi explică atunci ceea ce se aştepta de la el. Majordomul se întoarse spre Poirot şi îi acordă întreaga sa atenţie.

— Cine a răspuns la telefon? Întrebă Poirot.

— Chiar eu, domnule. Telefonul se află într-o firidă, cum ieşi din hol.

— Persoana care a sunat a cerut să vorbească cu Lady Edgware sau cu Jane Wilkinson?

— Cu Lady Edgware, domnule.

— Ce a spus exact?

Servitorul se gândi un moment.

— Atât cât pot să-mi amintesc, domnule, eu am spus: „Alo!” Apoi, o voce m-a întrebat dacă e Chiswick 43434. Am răspuns „Da”. Am fost rugat să aştept. O altă voce a întrebat de asemenea dacă e Chiswick 43434, şi la răs-punsul meu afirmativ, a adăugat: „Lady Edgware e acolo?” Am spus că Lady Edgware se afla într-adevăr aici la cină. Vocea a reluat: „Aş vrea să-i vorbesc, dacă se poate”. Am mers s-o informez să vină la telefon. Ea s-a ridicat şi am condus-o la aparat.

— Şi apoi?

— Doamna a luat receptorul şi a spus: „Alo! Cu cine vorbesc?” Apoi, după câteva momente: „Chiar ea. Lady Edgware la aparat”. Începusem să mă îndepărtez când doamna m-a chemat şi mi-a spus că legătura s-a întrerupt. A mai precizat că interlocutorul ei izbucnise în râs şi că închisese. M-a întrebat dacă şi-a dat vreun nume. I-am răspuns că nu. Iată tot ce s-a întâmplat, domnule.

Poirot se încruntă.

— Credeţi că telefonul are vreo legătură cu asasinatul, domnule Poirot? Întrebă doamna Widburn.

— Imposibil de afirmat cu siguranţă, madame. Este doar o coincidenţă curioasă.

— Oamenii mai sună uneori pentru glume de genul acesta. Mi s-a întâmplat chiar mie.

— C'est toujours possible, madame. Poirot i se adresă din nou majordomului: Era o voce de bărbat sau de femeie?

— Cred că o voce feminină, domnule.

— Ce fel de voce… Joasă sau ascuţită?

— Joasă, domnule. Rară şi foarte distinctă. Făcu o pau-ză. Se poate să mă înşel, dar s-ar putea spune că era o persoană străină pentru că r-urile erau foarte sonore.

— Era probabil vreun scoţian, Donald, zise doamna Widburn zâmbind către Ross.

Ross izbucni în râs.

— Nu sunt eu vinovatul. Eram aici la masă.

Poirot îi vorbi din nou majordomului:

— Crezi că ai recunoaşte vocea dacă ai auzi-o din nou? Întrebă el.

Majordomul ezită.

— N-aş putea să afirm asta, domnule. E posibil. Cred că da.

— Mulţumesc, prietene.

— Mulţumesc, domnule.

Majordomul înclină discret din cap şi se retrase, păstrându-şi ţinuta demnă.

Sir Montagu Corner continuă să se comporte foarte prietenos şi să-şi joace rolul de gazdă şi insistă să rămânem pentru a juca o partidă de bridge. M-am scuzat… Mizele erau mai mari decât mi-ar fi convenit. Tânărul Ross păru uşurat că cineva îi putea lua locul şi amândoi am stat şi am privit jocul. Seara se încheie cu un câştig considerabil pentru Poirot şi Sir Montagu.

Mulţumindu-i gazdei noastre, am plecat. Ross decise să ne însoţească.

— Ce omuleţ ciudat! Comentă Poirot în timp ce ne îndepărtam.

Noaptea era splendidă, aşa că ne-am hotărât să ne plimbăm puţin până să găsim un taxi, în loc să telefonăm pentru unul.

— Da, un omuleţ ciudat, repetă Poirot.

— Un omuleţ foarte bogat, răspunse Ross cu convingere.

— Presupun că da.

— Se pare că este interesat de persoana mea, zise Ross. Şi sper ca acest capriciu să dureze cât mai mult. Cu influenţa unui asemenea om, poţi să-ţi croieşti un drum în viaţă.

— Sunteţi actor, domnule Ross?

Ross răspunse afirmativ. Păru puţin deranjat că nu i-am recunoscut numele. Tocmai obţinuse un mare succes într-o oarecare dramă sumbră, tradusă din rusă.

Când eu şi Poirot am reuşit să-i liniştim orgoliul, Poirot îl întrebă pe un ton neutru:

— Fără îndoială că o cunoşteaţi pe Carlotta Adams?

— Nu. Am aflat de moartea ei din ziarele de astă-seară. O doză puternică de cine ştie ce medicament. Idiot obicei şi-au mai format actriţele astea tinere!

— Da, e foarte trist. Era, de asemenea, şi foarte talentată.

— Probabil.

Răspunsul lui purtă marca acelui dezinteres carac-teristic pe care-l arată orice artist cu privire la perfor-manţele altuia.

— Aţi văzut-o vreodată jucând?

— Nu. Genul ei de reprezentaţie nu-mi place deloc. Publicul e încântat pe moment, dar nu cred că o să dureze.

— A! Făcu Poirot. Iată un taxi.

Îi făcu semn şoferului cu bastonul.

— Eu cred că mă voi mai plimba puţin, anunţă Ross. Voi lua un metrou de la Hammersmith direct spre casă. Spunând acestea, izbucni dintr-odată într-un râs nervos. Ciudat lucru! Spuse el. Dineul de ieri-seară.

— Poftim?

— Eram treisprezece la masă. Un invitat a renunţat în ultimul moment şi n-am observat numărul nostru decât spre sfârşitul mesei.

— Şi cine s-a ridicat primul de la masă? L-am întrebat. Din nou, avu un mic râs ciudat.

— Eu, răspunse.