Capitolul 13         Nepotul.

Noul lord Edgware avea ochiul ager, căci remarcă ime-diat surprinderea mea.

— A! V-aţi prins! Spuse el foarte amabil. Micul dineu de la mătuşica Jane. Eram un pic ameţit, nu-i aşa? Sper că nu s-a observat prea tare.

Poirot îşi luă rămas-bun de la Geraldine Marsh şi domnişoara Carroll.

— Vă conduc, spuse Ronald şi coborî scările înaintea noastră, continuând să vorbească. Curios… Ce ţi-e şi cu viaţa asta? Aruncat afară într-o zi şi stăpân al casei a doua zi. Unchiul meu, a cărui dispariţie n-o plânge nimeni, m-a dat afară din casă acum trei ani. Ştiaţi, nu-i aşa, domnule Poirot?

— Am auzit menţionându-se acest lucru, replică Poirot pe un ton calm.

— Normal. Un asemenea detaliu este sigur că iese la iveală. Cel mai bun copoi nu-şi poate permite să-l treacă totuşi cu vederea.

Pe chip îi apăru un rânjet.

Deschise uşa sufrageriei şi continuă:

— Nu vreţi un strop înainte de a pleca?

Poirot refuză, şi eu, de asemenea. Însă tânărul îşi pregăti un pahar şi continuă să vorbească:

— Beau în cinstea crimei! Spuse el vesel. Într-o singură noapte, m-am transformat dintr-un creditor disperat în speranţa comerciantului. Ieri, mă confruntam cu ruina şi astăzi, cuvântul de ordine este abundenţa. Să trăiască mătuşica Jane!

Goli paharul dintr-o înghiţitură, apoi, schimbându-şi atitudinea, i se adresă lui Poirot.

— Destul cu gluma! Domnule Poirot, ce căutaţi aici? Acum patru zile, mătuşa Jane declama pe un ton dramatic: „Cine mă va scăpa de acest tiran?” Şi, pe nepusă-masă, iată că e liberă! Sper că n-aţi ajutat-o dumneavoastră, nu-i aşa? Ha, ha… Crima perfectă, de Hercule Poirot, fost copoi!

Poirot zâmbi.

— Am venit aici în după-amiaza aceasta pentru că m-a rugat domnişoara Geraldine Marsh.

— Vă felicit pentru discreţia dumneavoastră, domnule Poirot. Şi totuşi, ce faceţi aici cu adevărat? Dintr-un motiv sau altul sunteţi interesat de moartea unchiului meu.

— Pe mine mă interesează întotdeauna crimele, lord Edgware.

— Însă nu le comiteţi personal. Sunteţi foarte precaut. Ar trebui să-i daţi câteva lecţii de prudenţă mătuşii Jane, prudenţă şi discreţie. Scuzaţi-mă că îi spun aşa, dar mă amuză teribil. I-aţi văzut surprinderea pe chip când am făcut-o acum două nopţi? Nici măcar nu-şi imagina cu cine vorbeşte.

— En venté?

— Sunt sigur. Am fost dat afară din casă cu trei luni înainte să vină ea.

Expresia relaxată de pe faţa lui dispăru pentru o clipă şi el continuă pe acelaşi ton vesel:

— Frumoasă femeie! Dar lipsită de subtilitate. Metodele ei sunt cam crude, nu credeţi?

Poirot ridică din umeri.

— Posibil.

Ronald îl privi curios.

— Atunci, o credeţi nevinovată? Aha, deci v-a prins şi pe dumneavoastră în plasa ei.

— Am o admiraţie pentru tot ce e frumos, declară Poirot pe un ton neutru. Dar, în acelaşi timp, şi pentru tot ce înseamnă dovezi.

— Dovezi? Strigă lordul Edgware.

— Poate că n-aţi aflat, lord Edgware, dar Lady Edgware a fost la o petrecere în Chiswick aseară, tocmai în momen-tul în care se presupune că a avut loc crima.

Ronald înjură cu voce tare.

— Deci a mers până la urmă! Ce femeie nemaipome-nită! La şase se fandosea, afirmând încoace şi-ncolo că nimic pe lume n-ar convinge-o să meargă şi, presupun, zece minute mai târziu, s-a răzgândit. Învăţătură de minte… Când plănuieşti o crimă să nu te bazezi niciodată pe ce spune o femeie că va face. Uite-aşa până şi cele mai bune planuri se duc pe apa sâmbetei. Nu fiţi aşa de sigur, domnule Poirot, că eu sunt vinovatul. Da, da, îmi pot da seama ce vă trece acum prin minte. Cine e suspectul principal? Bine-cunoscutul nepot, un om bun de nimic.

Se lăsă pe spate în scaun şi chicoti.

— Domnule Poirot, mă văd obligat să vă protejez micile celule cenuşii. Nu e nevoie să întrebaţi pe alţii dacă eram prin preajmă când mătuşica Jane declara că niciodată, nici în ruptul capului, nu ar ieşi din casă în acea noapte. Eram acolo. Aşadar, întrebaţi-vă acum dacă nu cumva nepotul mişel a venit aseară deghizat cu o perucă blondă şi o pă-lărie franţuzească.

Părea că se distrează copios şi ne observă pe amândoi, pe rând. Poirot cu capul aplecat într-o parte, îl privea cu atenţie, în timp ce eu începeam deja să mă simt oarecum stânjenit.

— Motive am avut destule. O, da! Recunosc! Şi vă voi oferi drept cadou şi o informaţie foarte valoroasă şi importantă. Ieri-dimineaţă i-am făcut o vizită unchiului meu. De ce? Ca să-i cer bani. Aşa, devine interesant… Să-i CER BANI. Şi am plecat cu buzunarele la fel de goale cum am venit. Şi în seara aceleiaşi zile, lordul Edgware moare. E un titlu bun de carte, apropo. Lordul Edgware moare. Ar arăta bine pe raftul librăriei.

Făcu o pauză. Poirot râmase la fel de tăcut.

— Mă simt flatat de atenţia dumneavoastră, domnule Poirot. Căpitanul Hastings arată de parcă ar fi văzut o nălu-că sau mai are puţin şi vede una. Relaxează-te, dragul meu prieten. Nu am ajuns încă la loviturile de teatru. Aşa, unde rămăsesem? A, da, cazul împotriva nepotului nevrednic. Mătuşica prin căsătorie va pica drept ţap ispăşitor. Nepotul, aclamat la scenă deschisă cândva pentru roluri feminine, face un ultim efort artistic. Cu o voce feminină, se prezintă ca Lady Edgware şi se strecoară pe lângă majordom cu paşi mici. Nici o bănuială până aici. „Jane!” strigă dragul meu unchi. „George!” strig eu subţire. Îl înconjur drăgăstos cu braţele şi îi înfig briceagul în ceafă. Următoarele detalii sunt pur ştiinţifice şi le putem omite. Falsa doamnă pleacă şi merge la culcare după o zi de muncă atât de plină.

Râse, se ridică, îşi turnă încă un pahar de whisky cu sifon şi se întoarse încet pe scaunul său.

— Cum vi se pare până acum? Sună bine? Dar vedeţi voi, iată că vine şi esenţa poveştii noastre. Dezamăgirea! Senzaţia enervantă că ai fost dus de nas. Căci, domnule Poirot, ajungem la alibi.

Îşi goli paharul.

— Mi-au plăcut întotdeauna alibiurile, remarcă el. De fiecare dată când citesc un roman poliţist, aştept cu nerăbdare momentul când apare alibiul. Şi, în cazul de faţă, avem un alibi foarte bun. Trei martori serioşi, şi evrei pe deasupra. Ca să scurtez suspansul: domnul, doamna şi domnişoara Dortheimer, oameni foarte bogaţi şi melomani înfocaţi. Au o lojă la Covent Garden unde invită tinerii cu perspective avantajoase. Iar eu, domnule Poirot, sunt un tânăr cu perspective… ca oricare altul, am putea spune, pe care speră să-l acapareze. Dacă îmi place opera? Sincer, nu. Dar îmi face plăcere o cină excelentă în Grosvenor Square înainte de spectacol şi, de asemenea, nu refuz nici o mică gustare în altă parte după aceea. Chiar dacă pentru acestea trebuie să dansez cu Rachel Dorheimer şi să am mâna înţepenită două zile. Aşa că, domnule Poirot, v-am elucidat misterul. În timp ce viaţa unchiului meu se stingea, eu şopteam inepţii amuzante la urechea plină de diamante a brunetei Rachel, într-o lojă la Covent Garden. Nasul ei evreiesc tremura de emoţie. Şi vedeţi acum, domnule Poirot, de ce îmi permit să fiu atât de franc?

Se afundă în scaun.

— Sper că nu v-am plictisit. Aveţi vreo întrebare pentru mine?

— Fiţi sigur că nu m-aţi plictisit deloc, făcu Poirot. Şi pentru că sunteţi atât de amabil, permiteţi-mi să vă pun o mică întrebare.

— Cu plăcere.

— Lord Edgware, de cât timp o cunoaşteţi pe Carlotta Adams?

Întrebarea lui Poirot nu era cu siguranţă ceea ce aştepta tânărul bărbat. Se îndreptă dintr-odată de spate cu o expresie de mare surprindere pe chip.

— De ce naiba aţi vrea să ştiţi asta? Ce legătură are cu ce am vorbit până acum?

— Eram curios, doar atât. În ceea ce priveşte cealaltă chestiune, aţi explicat cu atât de multe amănunte totul, încât este de prisos să vă mai pun vreo întrebare.

Ronald îi aruncă o privire scurtă. Era ca şi cum nu-i convenea amabilitatea lui Poirot şi ar fi preferat ca acesta să fie mult mai suspicios.

— Carlotta Adams? Păi să vedem, cam de acum un an, poate chiar mai mult. Am cunoscut-o anul trecut când a dat prima ei reprezentaţie la Londra.

— O cunoaşteţi bine?

— Destul de bine. Aţi observat şi dumneavoastră că nu e genul de persoană pe care ajungi să o cunoşti prea bine, fiind aşa de rezervată şi discretă.

— Dar ţineţi la ea?

Ronald îl privi fix.

— Aş vrea totuşi să ştiu de ce sunteţi atât de interesat de această doamnă. E din cauză că m-aţi văzut cu ea alaltăseară la cină? Dacă ţineţi morţiş să ştiţi, da, îmi place foarte mult de ea. E foarte drăguţă, ştie să te asculte şi te face să simţi că valorezi ceva.

— Înţeleg, spuse Poirot încuviinţând din cap. Atunci vă va părea nespus de rău.

— Îmi va părea rău? Din ce cauză?

— Pentru că e moartă.

— Poftim? Ronald sări în picioare de surprindere. Carlotta e moartă?

Arăta pur şi simplu trăsnit la auzul acestor veşti.

— Glumiţi, domnule Poirot. Carlotta se simţea foarte bine ultima oară când am văzut-o.

— Şi când a fost asta? Întrebă Poirot repede.

— Alaltăieri, cred. Nu-mi amintesc exact.

— Tout de même, Carlotta Adams a murit.

— Trebuie să se fi întâmplat foarte brusc. Ce a fost? Un accident pe stradă?

Poirot privi spre tavan.

— Nu. A înghiţit o doză prea mare de veronal.

— O! Am înţeles. Biata de ea! Cât de trist!

— N'est ce pas?

— Îmi pare nespus de rău. Începuse să-i meargă atât de bine. Voia să o aducă pe sora ei mai mică aici şi îşi făcuse tot felul de planuri. Drace! Chiar mă întristează foarte mult această veste!

— Da, replică Poirot. Este trist să mori când eşti tânăr, când încă nu eşti pregătit să mori… Când viaţa e toată înaintea ta şi ai toate motivele să trăieşti.

Ronald îl privi curios.

— Nu vă înţeleg, domnule Poirot.

— Nu?

Poirot se ridică şi întinse mâna.

— Probabil că mă exprim puţin cam dur. Pentru că nu-mi place să văd cum unei vieţi tinere i se ia dreptul de a trăi, lord Edgware. Moartea asta mă doare enorm. La revedere.

— O… Da… La revedere.

Ronald îl privea şocat.

Deschizând uşa, aproape că ne ciocnirăm de domnişoara Carroll.

— A! Domnule Poirot, mi s-a spus că nu aţi plecat încă. Aş vrea să vă vorbesc câteva minute, dacă nu vă supăraţi. Dacă nu vă deranjează, urcaţi, vă rog, în biroul meu. Este vorba despre Geraldine, spuse ea după ce am intrat în birou şi închise uşa.

— Vă ascult, mademoiselle.

— A spus o grămadă de lucruri fără noimă în această după-amiază. Vă rog, nu mă întrerupeţi! Absurdităţi! Aşa consider eu şi asta au şi fost. E doar deprimată.

— Am putut observa că este foarte afectată, rosti Poirot cu blândeţe.

— Ei bine, ca să vă spun adevărul, ea nu a avut o viaţă prea fericită. Nu, nimeni nu poate pretinde asta. Sincer, domnule Poirot, lordul Edgware era un bărbat ciudat, nu tipul de om care ar avea vreo legătură cu creşterea copiilor, în realitate, o teroriza pe Geraldine.

Poirot încuviinţă din cap.

— Da, mi-am imaginat ceva de acest fel.

— Era un om mai deosebit. El… Nici nu ştiu cum să mă exprim… Lui îi plăcea să vadă că oamenilor le era frică de el. Părea că-i dă o plăcere morbidă.

— Se înţelege.

— Era un om extrem de inteligent şi foarte cultivat, dar în alte privinţe, ei bine, eu nu am văzut această faţă a lui, dar era acolo. Nu sunt prea surprinsă că soţia sa 1-a părăsit. Mă refer la ultima lui soţie, pe care o ştiţi şi dumneavoastră. Nu îi aprob purtarea, ţineţi seama. Nici nu mă preocupă prea mult persoana ei. Dar prin căsătoria cu lordul Edgware a câştigat tot ce şi-a dorit şi chiar mai mult decât merita. Ei bine, ea 1-a părăsit… Şi pagubă-n ciuperci, cum se mai spune. Dar Geraldine nu putea să plece. Pentru perioade îndelungate, părea că a uitat de ea, şi apoi, brusc, îşi amintea. M-am gândit uneori… Poate n-ar trebui să spun…

— Ba da, mademoiselle, vă rog!

— M-am gândit uneori că se răzbuna împotriva felului cum plecase mama sa, o femeie atât de bună şi de dulce.

Am compătimit-o întotdeauna. N-aş fi făcut aluzie la toate astea, domnule Poirot, dacă n-ar fi fost ieşirea lui Geraldine de mai devreme. Lucrurile pe care le-a spus, că-şi urăşte tatăl, pot părea ciudate pentru cineva care nu ştie toate acestea.

— Vă mulţumesc foarte mult, mademoiselle. Lordul Edgware, îmi închipui, ar fi făcut mult mai bine dacă nu s-ar fi căsătorit vreodată.

— Categoric.

— Nu s-a gândit niciodată să se recăsătorească pentru a treia oară?

— Cum ar fi putut? Soţia sa trăia încă!

— Dacă îi reda ei libertatea, şi-ar fi redat-o şi lui însuşi.

— Cred că a întâmpinat destule greutăţi cu cele două neveste, replică domnişoara Carroll foarte serioasă.

— Deci, după dumneavoastră, nici nu era vorba de o a treia căsătorie. Chiar deloc? Gândiţi-vă bine, domnişoară! Niciuna?

Domnişoara Carroll roşi uşor.

— Nu văd de ce insistaţi pe acest punct. Normal că nu exista nimic în acest sens.