Capitolul 5 Crima.
A doua zi era 30 iunie.
Pe la ora nouă şi jumătate, am fost anunţaţi că inspec-torul Japp era jos şi dorea să ne vadă.
Trecuseră câţiva ani de când îl văzusem ultima dată pe inspectorul de la Scotland Yard.
— Ah! Ce bon Japp, zise Poirot. Mă întreb ce vrea de data asta?
— Ajutor, am sărit eu. Are vreun caz care-l depăşeşte şi vine să-ţi ceară ajutorul.
Nu împărtăşeam pentru Japp aceeaşi indulgenţă ca Poirot. Nu mă deranja atât de tare faptul că profita de geniul lui Poirot, pentru că, până la urmă, lui Poirot îi făcea plăcere şi se simţea flatat. Ceea ce nu-mi convenea era ipocrizia lui Japp, care nu recunoştea nici în ruptul capului meritul lui Poirot. Îmi place înainte de toate sinceritatea şi i-am destăinuit părerea mea lui Poirot, pe care îl pufni râsul.
— Eşti cel mai încăpăţânat om pe care-l cunosc, Hastings! Aminteşte-ţi că sărmanul Japp trebuie să salveze aparenţele. Aşa că îşi joacă rolul. E perfect normal.
Am considerat că este o prostie din partea lui, însă Poirot nu-mi împărtăşi opinia.
— Felul în care suntem percepuţi de ceilalţi e o bagatelle, dar contează pentru oameni. Le satisface l'amour propre.
După mine, nu i-ar fi stricat lui Japp dacă cineva l-ar fi pus un pic în banca lui, dar în acel moment nu avea rost să mă contrazic cu Poirot pe acest subiect şi, în plus, eram nerăbdător să aflu motivul pentru care Japp ne vizita.
Acesta intră şi ne salută călduros.
— După cum văd, tocmai vă pregăteaţi să luaţi micul dejun. N-aţi reuşit încă să găsiţi găinile care să facă ouăle pătrate pentru dumneavoastră, domnule Poirot? Făcu el o aluzie la o remarcă mai veche de-a lui Poirot cu privire la dimensiunea variată a ouălor ce-i intrigase simţul simetriei.
— Nu încă, răspunse amicul meu, surâzând. Ce te aduce la noi atât de devreme, bunul meu Japp?
— E devreme? Nu şi pentru mine. Mi-am început deja munca de vreo două ore. Cât despre motivul vizitei mele: ei bine, este o crimă.
— O crimă?
Japp încuviinţă din cap.
— Lordul Edgware a fost asasinat ieri-seară, la reşedinţa sa din Regent Gate. Înjunghiat în ceafă de soţia sa.
— De soţia sa? Am strigat.
Mi-am amintit într-o fracţiune de secundă cuvintele lui Bryan Martin din dimineaţa zilei precedente. Presimţise oare ce urma să se întâmple? Mi-am adus aminte de asemenea şi de lejeritatea cu care Jane Wilkinson vorbise despre „lichidarea” soţului ei. Bryan Martin o caracterizase ca fiind amorală şi i se potrivea de minune, căci era o femeie crudă, egoistă şi iresponsabilă. Câtă dreptate avusese!
Toate aceste gânduri îmi trecură prin minte în timp ce Japp continuă:
— Da. Actriţa. Destul de renumită. Jane Wilkinson. S-au căsătorit acum trei ani, însă nu s-au înţeles şi ea 1-a părăsit.
Poirot arăta intrigat şi serios.
— Şi ce te face să bănuieşti că ea 1-a ucis?
— Nu-i vorba de nici o bănuială. A fost recunoscută. Nici nu s-a chinuit să îşi ascundă identitatea măcar. A luat un taxi…
— Un taxi? Am repetat eu involuntar, ca un ecou, amintindu-mi cuvintele ei din acea seară petrecută la Savoy.
— A sunat la uşă şi a cerut să-l vadă pe lordul Edgware. Era 10 seara. Majordomul i-a răspuns că merge să vadă dacă o poate primi, la care ea i-a răspuns cu un calm imperturbabil: „O, nu e nevoie. Sunt Lady Edgware. Presupun că îl găsesc în bibliotecă”. Şi şi-a continuat drumul, a deschis uşa, a intrat şi a închis-o în urma ei.
Majordomul s-a gândit că întâmplarea era oarecum ciudată, dar în fine, nu era treaba lui. A coborât iar scările şi, zece minute mai târziu, a auzit închizându-se uşa de la intrare. Semn că doamna nu stătuse prea mult. Pe la 11, a zăvorât toate uşile pentru noapte. A deschis şi uşa la bibliotecă, dar fiind întuneric, s-a gândit că stăpânul mersese la culcare. Azi-dimineaţă, o servitoarea a descoperit cadavrul. Era înjunghiat în ceafă, chiar la baza gâtului.
— Nimeni n-a auzit nimic? Nici un strigăt?
— Tot personalul afirmă că nu. De altfel, uşile bibliotecii sunt izolate fonic destul de bine. Şi la asta se mai adaugă şi zgomotul străzii. În plus, o astfel de rană provoacă moartea imediat. Chiar sub cerebel, străpungând măduva spinării, parcă aşa a spus doctorul, sau ceva asemănător. Dacă nimereşti exact în punctul potrivit, poţi omorî un om instantaneu.
— Asta presupune ca asasinul să cunoască exact acest detaliu, adică sunt necesare ceva cunoştinţe medicale.
— Da, e adevărat. E un argument în favoarea ei. Însă aş băga mâna în foc că a fost noroc chior. Întâmplarea a făcut să lovească exact acolo, căci, vedeţi, unii oameni sunt favorizaţi de şansă.
— Nu văd care ar fi norocul dacă până la urmă tot la spânzurătoare ajunge, mon ami, observă Poirot.
— Corect. A fost cu siguranţă o nebunie din partea ei… Să intre astfel, fără grijă, dându-şi numele…
— Cu siguranţă, foarte curios.
— Probabil că nu venise cu intenţii rele. S-au certat, ea a înşfăcat briceagul şi 1-a înfipt dintr-odată.
— Vorbeşti de un briceag?
— Ceva asemănător, a spus medicul. Orice ar fi fost, 1-a luat cu ea pentru că nu a rămas în rană.
Poirot scutură din cap nemulţumit.
— Nu, nu, dragul meu prieten, nu se poate să se fi întâmplat astfel. O cunosc pe Lady Edgware şi este incapabilă să acţioneze sub imperiul impulsivităţii. În plus, e foarte puţin probabil să poarte în geanta ei un briceag. Puţine femei posedă aşa ceva… Şi vă asigur că Jane Wilkinson nu este una dintre ele.
— Deci spuneţi că o cunoaşteţi, domnule Poirot?
— Da. Chiar foarte bine.
Poirot tăcu un moment. Japp îl privi cu un aer întrebător.
— Aveţi vreun as pe mânecă, domnule Poirot? Îndrăzni Japp într-un târziu să spună ceva.
— Apropo, replică Poirot, acum că mi-am amintit. Încă nu mi-ai spus ce vă aduce aici. Căci mi-e greu să cred că ai dorit pur şi simplu să petreci puţin timp în compania unui vechi prieten. Cu siguranţă că nu acesta este motivul. Şi ai aici un caz foarte simplu de crimă, ai şi criminalul, şi chiar mobilul… Apropo, care este adevăratul mobil?
— Voia să se căsătorească cu un alt bărbat. A fost auzită spunând asta în public acum vreo săptămână. De ase-menea, se pare că a proferat şi ameninţări. Că s-ar urca într-un taxi, ar merge la el şi i-ar face felul.
— A! Se vede că eşti foarte bine informat, spuse Poirot, foarte bine informat. Cineva a avut grijă să te pună la curent.
Privirea lui Poirot implica o întrebare, dar Japp se făcu că nu înţelege.
— Avem şi noi informatorii noştri, domnule Poirot, răspunse acesta cu indiferenţă.
Dând din cap, Poirot se uită după ziarul zilnic, pe care-l găsi aruncat într-o parte, lângă uşa de la intrare. Fără îndoială, Japp îl răsfoise nerăbdător în timp ce ne aştepta. Cu o mişcare mecanică, Poirot îl plie la loc, îndreptând paginile îndoite, şi chiar dacă privirea-i rătăcea asupra textului, se vedea clar că mintea sa era complet absorbită de gânduri.
— Şi totuşi, nu mi-ai răspuns la întrebare. Dacă totul merge strună, de ce ai mai venit la mine?
— Pentru că am aflat că ieri-dimineaţă aţi fost la Regent Gate.
— Înţeleg.
— Imediat ce-am auzit asta mi-a atras atenţia. Înălţimea Sa 1-a chemat pe domnul Poirot. De ce? Oare ce suspecta? Avea motive să se teamă? Aşa că, înainte de a întreprinde ceva, mi-am zis că ar fi bine să vă fac o vizită şi să aflu despre ce este vorba.
— Ce-nţelegi prin „a întreprinde ceva”? Să arestaţi femeia, presupun?
— Corect.
— N-ai văzut-o încă?
— O, ba da. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la Savoy. N-aş fi riscat să-mi scape pentru nimic în lume.
— A, deci dumneata…
Poirot se întrerupse. Privirea sa, concentrată până acum pe paginile ziarului, se schimbă brusc. Înălţă capul şi, cu un ton cu totul şi cu totul diferit, îl întrebă pe inspector:
— Şi ea ce ţi-a spus? Ei, prietene, ea ce ţi-a spus?
— I-am debitat placa obişnuită, că trebuie să ne dea o declaraţie şi o rugăm să rămână la dispoziţia noastră… Ca să nu ziceţi că poliţia engleză nu e corectă.
— După mine, chiar naiv de corectă. Dar continuă, te rog. Ce v-a zis Lady Edgware?
— Au apucat-o isteriile… Asta a făcut. S-a agitat încoace şi-ncolo, şi-a frământat mâinile şi într-un final s-a prăbuşit pe podea. O, un spectacol impresionant… N-am ce zice. Este o adevărată artistă.
— Deci, continuă Poirot cu blândeţe, crezi că reacţia ei nu a fost sinceră?
Japp clipi din ochi cu subînţeles.
— Şi dumneavoastră ce gândiţi, domnule Poirot? Pe mine nu mă păcălesc uşor şiretlicuri de genul acesta. Nu şi-a pierdut cunoştinţa nici măcar o secundă… În nici un caz. A încercat, da. Dar vă jur că am avut şi impresia că tot spectacolul acesta îi face plăcere.
— Da, răspunse Poirot gânditor. Aş putea afirma că e foarte posibil. Şi după aceea?
— După aceea chipurile şi-a revenit… Cel puţin aşa a pretins. A plâns, a gemut, în fine, tot tacâmul, şi camerista aceea acră a ei i-a tot dat săruri pe la nas şi, când în sfârşit şi-a revenit îndeajuns, a cerut un avocat. Că nu va mai spune nimic decât în prezenţa avocatului ei. Şi-acum vă întreb, într-o clipă istericale şi, imediat după, cere un avocat, aţi zice că e un comportament normal?
— În astfel de împrejurări, da, răspunse Poirot calm.
— Pentru că e vinovată şi o ştie, nu-i aşa?
— Nu neapărat. Spun asta pentru că îi cunosc tempe-ramentul. Mai întâi joacă rolul soţiei care doar ce a aflat de moartea soţului ei, aşa cum crede ea că ar trebui jucat. Şi, după ce şi-a satisfăcut impulsul artistic, agerimea ei nativă o îndeamnă să-şi cheme avocatul. Astfel, creează o scenă artificială şi se distrează la gândul că nu demonstrează cu nimic vinovăţia sa. Ci pur şi simplu, arată că este o actriţă înnăscută.
— Ei bine, nu-i o inocentă. Sunt sigur de asta.
— Poate că ai dreptate, spuse Poirot. Presupun că aşa şi este. Însă parcă ai spus că nu a dat nici o declaraţie, nu-i aşa? Nici un cuvânt?
Japp rânji.
— Nici un cuvânt în absenţa avocatului ei. Camerista 1-a chemat la telefon. Mi-am lăsat doi oameni de pază acolo, şi am venit aici. M-am gândit că în timpul ăsta aş putea afla ce s-a întâmplat înainte de crimă şi aş pune toate dovezile în ordine înainte de a lua o decizie definitivă.
— Şi totuşi, eşti sigur de vinovăţia ei?
— Bineînţeles că sunt sigur. Însă vreau să adun cât mai multe dovezi posibil. Vedeţi, toată povestea asta va provoca o senzaţie de proporţii. Nu se va ascunde nimic. Toate ziarele vor fi pline de articole referitoare la această afacere, şi ştiţi şi dumneavoastră cum sunt ziarele…
— Apropo de presă, îl întrerupse Poirot. Ce părere ai despre asta, dragă Japp? Se pare că n-ai citit cu prea mare atenţie ziarul în dimineaţa asta.
Se plecă peste masă, indicând cu degetul un paragraf din coloana de mondenităţi. Japp citi cu voce tare:
Aseară, S ir Montagu Corner a oferit un dineu reuşit la reşedinţa sa din Chiswick, de pe malul Tamisei. Printre personalităţile prezente, amintim câteva nume: Sir George şi Lady du Fisse, domnul James Blunt, binecunoscutul critic dramatic, Sir Oscar Hammerfeldt, de la studiourile cinematografice Overton, doamna Jane Wilkinson (Lady Edgware), şi alţii.
Japp se opri uluit. Apoi, revenindu-şi, zise:
— Ce are a face asta cu povestea noastră? Ştirea aceasta a fost trimisă spre publicare înainte de a se afla de moartea lordului Edgware. O să vă convingeţi. Veţi vedea că doamna nici măcar nu a fost acolo sau a ajuns târziu, după ora 11. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, doar nu credeţi toate bârfele din presă? Dintre toţi oamenii, dumneavoastră ar trebui să ştiţi mai bine.
— O, dar ştiu. Doar că articolul aceasta mi-a stârnit curiozitatea.
— Se mai întâmplă să apară coincidenţe de genul acesta. Acum, revenind la problema noastră, ştiu din proprie experienţă cât de greu este să vă facă cineva să vorbiţi. Dar sper că vă veţi da concursul de această dată, nu-i aşa? Îmi veţi spune de ce v-a chemat lordul Edgware?
Poirot îşi înclină capul.
— Lordul Edgware nu m-a chemat deloc. Dimpotrivă, eu am fost cel care i-a solicitat o întrevedere.
— Adevărat? De ce? Poirot ezită o secundă.
— Vă voi răspunde la întrebare, rosti el încet, dar o voi face în felul meu caracteristic.
Japp suspină. Am simţit o oarecare simpatie pentru el, pentru că Poirot poate fi uneori extrem de exasperant. Poirot continuă:
— Îţi cer permisiunea de a telefona unei anumite persoane şi de a-i cere să vină aici.
— Cui anume?
— Domnului Bryan Martin.
— Vedeta de cinema? Ce legătură are el?
— Cred că vei găsi declaraţia lui foarte interesantă şi poate de ajutor. Hastings, vrei să fii bun şi să-l suni?
Am luat cartea de telefon. Artistul locuia într-un apartament dintr-o clădire impunătoare situată în apropiere de St James Park.
— Victoria 49499.
După câteva minute, se auzi vocea cam adormită a lui Bryan Martin.
— Alo, cine-i la telefon?
— Ce să-i spun? Am şoptit, acoperind receptorul cu mâna.
— Spune-i că lordul Edgware a fost asasinat şi că mi-ar face o favoare dacă ar veni să mă vadă imediat.
Am repetat cuvintele lui Poirot. La celălalt capăt al firului se auzi o exclamaţie de surpriză.
— Dumnezeule! Strigă Martin. Deci a făcut-o până la urmă! Vin într-o clipă.
— Ce-a spus? Întrebă Poirot.
I-am repetat cuvintele lui Bryan Martin.
— A, exclamă Poirot, satisfăcut. „Deci a făcut-o până la urmă!” Asta a spus? Atunci este exact cum am crezut, exact cum am crezut.
Japp îl urmări nedumerit.
60 CufaCLA&Ltâ
— Domnule Poirot, atitudinea dumneavoastră mă lasă fără cuvinte. Mai întâi, vă comportaţi ca şi cum ea n-ar fi fost capabilă să facă asta şi acum afirmaţi că ştiaţi de vinovăţia ei de la bun început.
Poirot zâmbi satisfăcut.
