Capitolul 6Văduva

Bryan Martin, parolist, sosi în mai puţin de zece minute. În tot timpul acesta, Poirot fu dispus să vorbească despre orice alt subiect în afară de crimă şi refuză ferm să-i satisfacă măcar puţin curiozitatea lui Japp.

După toate aparenţele, vestea asasinatului lordului Edgware îl emoţionase puternic pe tânărul actor; era palid şi tras la faţă.

— Doamne sfinte, domnule Poirot, spuse el în timp ce ne strângea mâinile. Ce dramă oribilă! Sunt complet şocat şi totuşi nu pot spune că nu m-am aşteptat la asta. Am bănuit dintotdeauna că se va întâmpla ceva de genul acesta. Vă amintiţi ce vă spuneam zilele trecute?

— Mais oui, mais oui. Îmi amintesc perfect. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe inspectorul Japp, însărcinat cu acest caz.

Bryan Martin îi aruncă lui Poirot o privire plină de reproş.

— Trebuia să mă preveniţi, murmură el.

Îl salută rece pe inspector, apoi se aşeză strângând din buze.

— Nu văd de ce mi-aţi cerut să vin aici, obiectă el. Istoria asta nu mă priveşte deloc.

— Cred că vă înşelaţi, răspunse Poirot cu blândeţe, într-un caz de crimă, trebuie să punem deoparte aver-siunile personale.

— Nu, nu. Am jucat în multe filme împreună cu Jane şi o cunosc foarte bine. La naiba, e prietena mea.

— Şi totuşi, când aţi aflat despre asasinarea lordului Edgware, singura concluzie care v-a venit în minte a fost că ea 1-a omorât, remarcă Poirot, foarte sec.

Artistul tresări.

— Vreţi să spuneţi că…? Ochii aproape că-i ieşeau din orbite. Vreţi să spuneţi că m-am înşelat? Că ea nu are nici o legătură cu asta?

Japp interveni:

— Ba da, domnule Martin, ea este ucigaşa.

Tânărul se cufundă iar în scaun.

— Pentru o clipă, am crezut că am comis o eroare de neiertat, murmură el.

— În astfel de cazuri, n-ar trebui să lăsaţi prietenia să vă întunece judecata, rosti Poirot hotărât.

— Aveţi dreptate, dar…

— Dragul meu, sunteţi sigur că vreţi să fiţi de partea unei criminale? Crima… Cel mai respingător păcat comis de om.

Bryan Martin oftă adânc.

— Nu înţelegeţi. Jane nu este o ucigaşă obişnuită. Ea nu are nici o idee despre ce e rău sau ce e bine. Este iresponsabilă.

— Asta e treaba juriului să decidă, i-o tăie scurt Japp.

— Vă rog domnilor, îi întrerupse Poirot cu blândeţe. Domnule Martin, nu e ca şi cum aţi fi dumneavoastră cel care o acuză. Ea este deja acuzată. Însă nu puteţi refuza să ne spuneţi ce ştiţi. Aveţi o datorie faţă de societate, tinere domn!

Actorul suspină din nou.

— Fără îndoială că aveţi dreptate. Ce vreţi să vă spun?

Poirot se uită la Japp.

— Aţi auzit-o vreodată pe Lady Edgware, sau poate ar fi mai bine să-i spunem domnişoara Wilkinson, ameninţându-şi soţul? Întrebă inspectorul.

— Da, de mai multe ori.

— Şi care au fost cuvintele ei?

— Spunea că dacă nu-i va reda libertatea, va fi nevoită „să-i facă felul” într-o zi.

— Este posibil să fi glumit?

— Nu, cred că vorbea foarte serios. Într-una din daţi, a specificat că va lua un taxi şi va merge personal la el ca să-l omoare. Eraţi şi dumneavoastră acolo, domnule Poirot, apelă el patetic la prietenul meu.

Poirot încuviinţă din cap spre Bryan, confirmându-i spusele.

Japp îşi continuă întrebările:

— Acum, domnule Martin, am fost informaţi că voia să divorţeze pentru a se recăsători. Ştiţi cumva cu cine?

— Da. Cu ducele de Merton.

— Ducele de Merton, Dumnezeule, inspectorul fluieră admirativ. Ţinteşte sus, nu-i aşa? N-am dreptate?! Se spune că este unul dintre cei mai bogaţi oameni din Anglia.

Bryan scutură din cap şi mai abătut decât înainte.

Doar atitudinea lui Poirot părea mai enigmatică decât oricând. Cufundat în scaun, cu degetele împreunate, miş-carea ritmică a capului său sugera aprobarea totală a unui om care ascultă la gramofon discul preferat şi este foarte mulţumit de ce-i aud urechile.

— Şi soţul său nu voia să divorţeze?

— Nu. Refuzase cu îndârjire.

— Sunteţi foarte sigur?

— Da.

— Aici, zise Poirot, intervenind în conversaţie, iată unde începe rolul meu, dragă Japp. Lady Edgware m-a rugat să-l conving pe soţul ei să consimtă la divorţ. Şi acesta este motivul întâlnirii mele cu el de ieri-dimineaţă.

Bryan Martin ridică din umeri.

— Acest demers n-ar fi servit la mare lucru. Lordul Edgware n-ar fi acceptat niciodată aşa ceva.

— Credeţi? Spuse Poirot, întorcându-se spre el şi aruncându-i o privire prietenoasă.

— Sunt sigur. Însăşi Jane era convinsă de asta. Nu avea nici o încredere în mijlocirea dumneavoastră şi aban-donase orice speranţă. Lordul Edgware nu s-ar fi lăsat niciodată convins.

Poirot zâmbi şi ochii săi deveniră deodată foarte verzi.

— Vă înşelaţi, tinere. L-am văzut ieri pe lordul Edgware; era gata sa divorţeze.

Bryan Martin fu total şocat la auzul acestei veşti. Cu ochii bulbucaţi, îl privi pe Poirot:

— L-aţi… L-aţi văzut ieri? Se bâlbâi el.

— Da. La douăsprezece şi un sfert, răspunse Poirot metodic.

— Şi a consimţit la divorţ?

— A fost de acord să divorţeze.

— Trebuia să o anunţaţi imediat pe Jane! Strigă tânărul cu reproş.

— Dar am făcut-o, domnule Martin.

— I-aţi spus? Strigară deodată Martin şi Japp.

Poirot zâmbi din nou.

— Schimbă un pic mobilul crimei, nu-i aşa? Murmură el. Acum, domnule Martin, daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru.

Şi îi indică paragraful din ziar. Bryan îl citi fără prea mare interes.

— Credeţi că acest dineu ar putea fi alibiul ei? Zise Bryan. Bănuiesc că lordul Edgware a fost împuşcat în timpul serii.

— Lordul a fost înjunghiat şi nu împuşcat, preciză Poirot.

Martin lăsă să-i cadă ziarul.

— Mă tem că nu ne ajută cu nimic, spuse el cu regret. Jane nu a fost prezentă la acel dineu.

— De unde ştiţi?

— Mi s-a spus, nu mai ştiu de către cine.

— Păcat, zise Poirot gânditor.

Japp îl privi cu o vie curiozitate.

— Vă înţeleg din ce în ce mai puţin, domnule. Se pare că n-aţi vrea ca această femeie să fie vinovată?

— Nu, nu, bunule Japp. Nu sunt omul care să fie de partea cuiva, dar sincer, aşa cum vezi dumneata acest caz, e o batjocură la adresa inteligenţei mele.

— Cum adică? Eu nu mă simt deloc ofensat.

În acel moment, am văzut cum prietenului meu îi stăteau pe limbă câteva cuvinte, însă se abţinu să le rostească.

— Iată o tânără femeie care doreşte, după cum spui dumneata, să scape de soţul ei. Nu te contrazic aici. A recunoscut-o ea însăşi. Ei bine, cum procedează oare? Afirmă de mai multe ori de faţă cu martori că se gândeşte să-l omoare. Aşa că iese într-o seară, merge la el acasă, se prezintă, îl înjunghie şi pleacă. Ce părere ai, bunul meu prieten? Are vreun sens ce spun eu acum?

— Recunosc că a fost cam iresponsabil din partea ei.

— Iresponsabil?! E adevărată prostie!

— Eh, zise Japp şi se ridică. E în avantajul poliţiei când criminalii îşi pierd capul. Trebuie să mă întorc la Savoy acum.

— Permite-mi să te însoţesc.

Inspectorul nu avu nici o obiecţie, iar noi îl urmarăm.

Bryan Martin ne părăsi fără chef. Părea foarte agitat şi ne rugă să-l ţinem la curent cu ancheta.

— Acest tip te calcă pe nervi, fu opinia lui Japp, la care se ralie şi Poirot.

La Savoy ne aştepta un personaj care, după toate aparenţele, părea să fie un om al legii. Tocmai sosise, şi toţi patru am fost conduşi în apartamentul lui Jane.

Japp se adresă unuia dintre oamenii săi.

— Nimic nou? Întrebă el laconic.

— A vrut să telefoneze.

— Cui? Întrebă inspectorul nerăbdător.

— La Jay, să-şi comande toaleta de doliu.

Japp înjură printre dinţi.

Intrarăm în apartament.

Văduva proba pălării în faţa unei toalete. Îmbrăcată într-o vaporoasă rochie neagră cu alb, ne întâmpină cu unul dintre cele mai fermecătoare zâmbete ale sale.

— Domnule Poirot, sunteţi foarte amabil că aţi venit. Domnule Moxon (acesta era numele avocatului), sunt în-cântată să vă văd. Aşezaţi-vă lângă mine şi avertizaţi-mă când trebuie să răspund. Acest poliţist îşi imaginează că am fost plecată azi-dimineaţă şi l-am ucis pe George.

— Scuzaţi-mă, doamnă, aseară, rectifică Japp.

— N-aţi spus la ora 10, azi-dimineaţă?

— Nu, la 10, aseară, postmeridian.

— Bine, n-am putut niciodată face diferenţa care e dimineaţă sau seară, antemeridian sau postmeridian.

— Păi, chiar în acest moment este 10 dimineaţa, obiectă inspectorul pe un ton sever.

Jane deschise ochii mari şi foarte miraţi.

— Ia te uită, murmură ea. De ani de zile n-am mai fost aşa de matinală. Înseamnă că de-abia se crăpa de ziuă când aţi ajuns la mine.

— O clipă, inspectore, interveni domnul Moxon, cu un ton oficial. Vreţi să precizaţi când a avut loc acest eveni-ment… Regretabil?

— Aseară, în jur de ora 10, domnule.

— A, în cazul acesta, spuse Jane pe negândite, la acea oră eram la o petrecere. O! Şi îşi duse mâna la gură cu un gest brusc. Poate că nu ar fi trebuit să spun asta.

Căută cu o privire întrebătoare încuviinţarea avoca-tului ei.

— Dacă, la ora 10 ieri-seară, eraţi… la o petrecere, Lady Edgware, eu… Eu nu văd nici un impediment în a-l informa pe domnul inspector de acest fapt.

— Este în regulă, zise Japp. Eu v-am solicitat doar o declaraţie cu privire la modul în care v-aţi petrecut timpul seara precedentă.

— Ba nu. Aţi menţionat ora 10 şi încă ceva. Şi oricum, m-aţi speriat teribil. Mi-am pierdut imediat cunoştinţa, domnule Moxon.

— Lady Edgware, în legătură cu această petrecere…?

— A avut loc la Sir Montagu Corner, la Chiswick.

— La ce oră aţi ajuns acolo?

— Dineul era prevăzut pentru opt şi jumătate.

— Şi la ce oră aţi plecat de aici?

— Pe la opt. M-am oprit puţin la Piccadilly Palace să-mi iau rămas-bun de la o prietenă care pleca acasă în State – doamna Van Dusen. Am ajuns în Chiswick pe la nouă fără un sfert.

— Şi la ce oră aţi părăsit dineul?

— În jur de 11 şi jumătate.

— Aţi venit direct aici?

— Da.

— Cu un taxi?

— Nu, cu maşina mea. Am închiriat-o de la Daimler.

— Şi în timpul dineului nu v-aţi ridicat de la masă nici măcar pentru o clipă?

— Păi… Eu…

— Deci aţi făcut-o?

Inspectorul arăta ca un motan care tocmai încolţise un şoarece.

— Nu ştiu ce vreţi să insinuaţi cu asta. Am fost chemată la telefon în timpul mesei.

— Cine v-a telefonat?

— Cred că a fost vorba de o glumă stupidă. Am auzit o voce spunând: „Sunteţi Lady Edgware?” I-am răspuns: „Chiar ea”. Apoi am auzit un hohot de râs la capătul firului şi s-a întrerupt.

— Aţi ieşit din casă pentru a vorbi la telefon?

Jane îl privi amuzată.

— Evident că nu.

— Cât timp aţi lipsit de la masă?

— Aproximativ un minut şi jumătate.

Japp arăta de parcă mai avea puţin şi-şi pierdea cumpătul. Eram convins că nu credea nici un cuvânt din cele spuse de Lady Edgware, dar aceasta fiind declaraţia, nu mai avea altceva de făcut decât să verifice faptele. Aşa că îi mulţumi pe un ton glacial şi se retrase.

Ne îndreptam şi noi spre ieşire când Jane îl chemă înapoi pe Poirot.

— Domnule Poirot, sunteţi bun să-mi faceţi un serviciu?

— Cu plăcere, madame.

— Telegrafiaţi-i ducelui la Paris din partea mea. Trebuie să fie la hotel Crillon. Ar trebui să afle ce s-a întâmplat. N-aş vrea să o fac personal. Presupun că acum s-ar cuveni să joc o săptămână sau două rolul văduvei îndurerate.

— Este absolut inutil să-i telegrafiaţi, madame, spuse Poirot cu blândeţe. Ziarele din Paris vor vorbi cu siguranţă despre această afacere.

— Măi să fie, ce isteţ sunteţi! Bineînţeles că va apărea în ziare. Mai bine să nu-i trimit nici o telegramă. Cred că acum ar trebui să fiu mai atentă, mai ales că lucrurile s-au aranjat atât de bine în favoarea mea. Comportamentul meu trebuie să fie demn de o văduvă. Mă gândeam să trimit o coroană de orhidee. Cred că sunt cele mai scumpe flori de pe aici. Ce ziceţi, nu-i aşa că va trebui să merg şi la înmormântare?

— Va trebui mai întâi să participaţi la anchetă, madame.

— Aveţi dreptate. Tăcu un moment, cântărind în minte ce era de făcut şi adăugă: Nu-mi place deloc inspectorul acela de la Scotland Yard. M-a speriat de moarte. Domnule Poirot?

— Da?

— Se pare că mi-a surâs norocul, răzgândindu-mă în ultimul moment şi mergând la acel dineu până la urmă.

La auzul acestor cuvinte, Poirot, care se îndrepta deja spre uşă, se opri brusc şi se întoarse către Lady Edgware.

— Ce spuneţi doamnă? V-aţi răzgândit?

— Da. Nu voiam să mă duc. Am avut o durere de cap îngrozitoare ieri după-amiază.

Poirot înghiţi în sec de câteva ori, de parcă se chinuia să pronunţe cuvintele.

— Aţi… Aţi menţionat asta cuiva? Întrebă într-un final.

— Bineînţeles. Eram mai mulţi şi luam ceaiul împreună. Mă tot invitau la o serată şi eu i-am refuzat. Le-am spus că îmi crapă capul de durere şi că mă voi întoarce direct la hotel şi nu voi merge nici la dineu.

— Şi ce v-a făcut să vă răzgândiţi, doamnă?

— Ellis m-a convins. A spus că nu-mi pot permite să nu mă duc. Vedeţi dumneavoastră, bătrânul Sir Montagu are o grămadă de relaţii şi, în plus, e o creatură cam ciudată… Se simte repede jignit. Oricum nu-mi păsa. Odată măritată cu Merton aş fi renunţat la viaţa asta. Însă Ellis a fost dintotdeauna mai prudentă decât mine. A spus mai multe aseară, că e de ajuns să pierd o ocazie… Şi, până la urmă, i-am dat dreptate. Şi după cum aţi văzut, am mers la dineu.

— Doamnă, cred că ar trebui să îi fiţi foarte recunoscătoare lui Ellis, spuse Poirot pe un ton serios.

— Probabil. Inspectorul acela crede că le ştie pe toate, nu-i aşa? Replică Jane râzând.

Poirot o ignoră şi adăugă cu o voce joasă:

— Oricum ar fi… Toată povestea asta te pune serios pe gânduri. Da, te pune serios pe gânduri.

Jane o strigă pe Ellis şi camerista îşi făcu apariţia din încăperea alăturată.

— Domnul Poirot este de părere că am avut noroc că m-ai convins să merg aseară la dineu.

Ellis de-abia se uită la Poirot. Întreaga ei atitudine era severă şi dezaprobatoare.

— Nu se cuvine să anulaţi angajamentele făcute, milady. Sunteţi prea capricioasă şi oamenii nu iartă aşa de uşor. Lucrurile se pot întoarce împotriva dumneavoastră.

Jane apucă pălăria pe care o proba la venirea noastră şi o puse din nou pe cap.

— Detest culoarea neagră, spuse ea nemulţumită. De altfel, nici nu port negru. Dar presupun că de data aceasta trebuie să o fac, ca o adevărată văduvă. Toate pălăriile astea sunt îngrozitoare. Ellis, sună şi la celălalt magazin. Trebuie să mă pun la punct înainte de a-mi face iar apariţia în public.

Fu momentul potrivit pentru mine şi Poirot să părăsim camera neobservaţi.