Capitolul 4Întâlnirea

Împreuna cu Poirot, am ajuns în Regent Gate, acasă la lordul Edgware, într-o stare de plăcută incitare. Chiar dacă nu împărtăşeam pasiunea pentru psihologie a prietenului meu, puţinele cuvinte rostite de Lady Edgware pentru a-şi caracteriza soţul îmi treziseră curiozitatea şi eram nerăb-dător să văd dacă propria-mi raţiune m-ar conduce spre aceeaşi concluzie.

Casa avea un aspect impozant: solid construită, cu o arhitectură elegantă şi puţin sumbră, fără jardiniere sau alte decoraţiuni triviale.

Uşa ne-a fost deschisă rapid, nu de un valet bătrân, cu părul alb, în ton cu aspectul exterior al clădirii, ci de un majordom tânăr şi poate unul dintre cei mai arătoşi bărbaţi pe care l-am văzut vreodată. Înalt, blond, ar fi servit perfect ca model pentru statuia unui Hermes sau Apollo. În ciuda aspectului său, îmi atrase atenţia, în mod neplăcut, vocea sa moale şi puţin efeminată şi, lucru ciudat, îmi amintea de cineva, o persoană întâlnită de curând, dar nu-mi puteam da seama cine.

Am cerut să-l vedem pe lordul Edgware.

— Pe aici, domnilor, vă rog, ne răspunse tânărul şi l-am urmat, trecând pe lângă o scară, până la o uşă din capătul holului.

O deschise şi ne anunţă stăpânului cu acea voce moale care îmi provocase instinctiv neîncredere.

Camera în care am intrat era un fel de bibliotecă, având pereţii capitonaţi cu cărţi, mobilierul din lemn închis la culoare, dar totuşi elegant, scaunele rigide şi nu foarte confortabile. Lumina difuză, ce venea de la o singură fereastră, sporea senzaţia de răcoare a camerei.

Lordul Edgware se ridică pentru a ne primi. Era un bărbat înalt, bătând spre cincizeci de ani, cu părul negru, uşor grizonant, faţa uscăţivă şi un zâmbet sarcastic. Părea prost dispus şi plin de amărăciune, iar ochii aceia aveau ceva foarte ciudat.

Ne invită, într-o manieră rigidă şi formală, să ne aşezăm şi luă în mână scrisoarea trimisă de Poirot.

— Numele dumneavoastră îmi sună cunoscut, domnule Poirot. Oare cine n-a auzit vorbindu-se de dumneavoastră?

Poirot mulţumi pentru compliment printr-o mişcare uşoară a capului.

— Totuşi nu înţeleg interesul dumneavoastră în această situaţie. Spuneţi că doriţi să mă vedeţi în numele… Soţiei mele?

Rosti ultimele două cuvinte într-un mod foarte straniu, ca şi când ar fi făcut un efort pentru a le pronunţa.

— Este corect, spuse prietenul meu.

— Aveam impresia, domnule Poirot, că sunteţi interesat îndeosebi de investigarea crimelor?

— Nu neapărat, lord Edgware. Mă interesează orice fel de probleme. Şi există fără îndoială probleme ce ţin de crime, dar mai sunt şi de altă natură.

— Corect. Şi care ar fi natura celei în cauză? Continuă lordul Edgware cu o ironie evidentă, ce fu ignorată de Poirot.

— Am onoarea să vă vorbesc în numele lui Lady Edgware, spuse acesta. După cum bine ştiţi, dânsa doreşte să… Divorţeze.

— Sunt la curent cu dorinţa ei, răspunse lordul Edgware pe un ton glacial.

— M-a rugat să discut această problemă cu dumnea-voastră.

— Dar nu avem ce discuta.

— Deci, refuzaţi?

— Să refuz? Bineînţeles că nu!

Oricare ar fi fost răspunsul aşteptat de Poirot, de data aceasta fusese luat prin surprindere. Rareori avusesem ocazia de a-mi vedea prietenul înmărmurit, şi aceasta fu cu siguranţă una dintre acele dăţi. Întregul său aspect era caraghios, cu gura întredeschisă, mâinile depărtate, sprâncenele ridicate – arăta ca o caricatură dintr-o revistă umoristică.

— Comment? Strigă el. Consimţiţi la divorţ?

— Domnule Poirot, nu vă înţeleg surpriza.

— Ecoutez, acceptaţi să divorţaţi de soţia dumneavoastră?

— Cu siguranţă. Şi ea o ştie prea bine. I-am trimis o scrisoare în acest sens.

— I-aţi scris şi i-aţi spus asta?

— Bineînţeles. I-am scris eu însumi acum şase luni.

— Atunci nu înţeleg. Nu mai înţeleg nimic.

Lordul Edgware tăcu.

— Mi s-a spus că vă opuneţi divorţului, din principiu.

— Domnule Poirot, nu văd de ce principiile mele v-ar privi pe dumneavoastră. Este adevărat că nu am acordat divorţul primei mele soţii. Conştiinţa nu-mi permitea să fac asta. În ceea ce priveşte cea de-a doua căsătorie, recunosc că a fost o greşeală de la bun început. Prima oară când soţia mea mi-a sugerat divorţul, am refuzat din start. Acum şase luni mi-a scris iar, implorându-mă cu privire la acest subiect. Aflasem că ar dori să se recăsătorească imediat cu un actor de cinema sau cineva de genul acesta. Între timp, punctul meu de vedere schimbându-se considerabil în această privinţă, i-am trimis o scrisoare la Hollywood în care o înştiinţam de acest lucru. Prin urmare, nu înţeleg de ce v-a trimis la mine. Presupun că este vorba despre bani.

Pe buzele sale apăru iar un zâmbet sardonic, rostind aceste ultime cuvinte.

— Foarte ciudat… Ciudat…, murmură Poirot. Ceva îmi scapă din această poveste.

— În ceea ce priveşte banii…, continuă lordul Edgware. Soţia mea m-a părăsit de bunăvoie. Dacă doreşte să se recăsătorească, e liberă să o facă, însă nu văd nici un motiv pentru care ar obţine vreun ban de la mine şi nici nu se va întâmpla aşa ceva.

— Nici nu se pune problema de bani.

Lordul Edgware se încruntă.

— Jane probabil că se va căsători cu un om bogat, spuse el cu ironie.

— E ceva aici ce nu se leagă, murmură Poirot. Chipul lui perplex era încreţit în efortul de a gândi. Oare Lady Edgware nu v-a abordat în legătură cu divorţul, în mai multe rânduri, prin intermediul avocaţilor?

— Ba da, răspunse lordul Edgware sec. Avocaţi englezi, americani, tot felul de avocaţi, de la cei mai cinstiţi la cei de cea mai joasă speţă. Însă, aşa cum tocmai v-am menţionat, într-un final, mi-a scris ea personal.

— Şi până atunci aţi refuzat de fiecare dată?

— Exact.

— Însă la primirea scrisorii ei, v-aţi schimbat complet părerea. Puteţi să-mi spuneţi care a fost motivul, lord Edgware?

— Nu a avut nici o legătură cu ceea ce cuprindea scrisoarea, răspunse el pe un ton tăios. Pur şi simplu, ve-deam altfel întreaga situaţie.

— Trebuie să recunoaşteţi că a fost cumva subit.

Lordul Edgware tăcu.

— Oare ce circumstanţe speciale au condus la această decizie?

— Asta nu vă priveşte, domnule Poirot. Să spunem că, în timp, am început să văd avantajele ruperii unei relaţii pe care o consideram dezonorantă pentru statutul meu. Scuzaţi-mi brutalitatea, însă cea de-a doua căsătorie a fost o greşeală din partea mea.

— Lady Edgware este de aceeaşi părere, replică Poirot.

— Adevărat?

O licărire stranie se ivi în ochii lordului Edgware, dar se stinse imediat. Se ridică, semn că întâlnirea luase sfârşit şi, în timp ce ne luam rămas-bun, ţinuta lui păru dintr-odată mai destinsă.

— Îmi cer scuze că am modificat ziua întrevederii noastre. Mâine trebuie să plec la Paris.

— Foarte bine… Foarte bine…

— Este vorba despre o licitaţie de obiecte de artă. Am pus ochii pe o statuetă, perfectă în felul ei, cumva macabră poate, dar mi-a plăcut dintotdeauna macabrul. Gusturile mele sunt mai speciale, continuă lordul Edgware, şi pe buze îi apăru din nou zâmbetul cinic.

Apucasem să arunc o privire la cărţile de pe raftul din apropiere şi remarcasem printre ele memoriile lui Casa-nova, un volum al contelui de Sade, precum şi altul despre torturile medievale, şi mi-am amintit de fiorul ce-o străbătuse pe Jane Wilkinson când povestise despre soţul ei. Teama sa nu fusese parte a unui rol, ci păruse destul de reală, şi m-am întrebat acum oare ce fel de om era George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware.

Cu mâna pe sonerie, îşi luă rămas-bun cu o politeţe suavă. Ieşind, l-am regăsit pe majordomul arătos ca un zeu olimpian aşteptându-ne în hol. Închizând după mine uşa bibliotecii, am aruncat fără să vreau o ultimă privire înăuntru şi de-abia mi-am stăpânit o exclamaţie de surpriză.

Chipul lordului se transformase complet. Zâmbetul suav dispăruse, buzele răsfrânte descopereau dinţi încleş-taţi, ochii erau aprinşi de furie, aproape de turbare dementă.

Deveni evident de ce niciuna din soţii nu rămăsese lângă lordul Edgware şi m-am minunat profund de autocontrolul de fier al acestui om, care se menţinuse pe durata întâlnirii perfect rece şi de o politeţe rezervată.

Tocmai când ne apropiam de intrare, se deschise o uşă din dreapta. În tocul uşii apăru o tânără fată care, la vederea noastră, se retrase puţin.

Era înaltă şi zveltă, cu părul negru şi tenul palid. Ochii săi negri şi speriaţi se încrucişară pentru un moment cu ai mei, apoi, ca o umbră, se întoarse în cameră, închizând uşa în urma ei.

Ajunşi în stradă, Poirot opri un taxi şi îi spuse şoferului să ne ducă la Savoy.

— Ei bine, Hastings, spuse Poirot, clipind din ochi, această întâlnire nu s-a desfăşurat tocmai cum mi-am închipuit.

— Într-adevăr. Ce tip extraordinar, acest lord Edgware.

I-am relatat ce am văzut în momentul în care închisesem uşa bibliotecii şi Poirot dădu din cap încet, cu un aer gânditor.

— Cred, Hastings, că pe acest om îl paşte nebunia. Probabil este măcinat de nenumărate vicii neobişnuite şi că, sub masca sa aparent controlată, ascunde puternice instincte de cruzime.

— Nu e de mirare că ambele soţii l-au părăsit.

— Corect.

— Poirot, când ieşeam, ai remarcat şi tu prezenţa unei fete, brunetă şi cu chipul palid?

— Da, dragul meu, am văzut-o. O tânără domnişoară care părea speriată şi nu tocmai fericită, rosti pe un ton grav.

— Cine crezi că ar putea fi?

— Fiica sa, probabil. Ştii că are o fată.

— Era într-adevăr speriată, am spus încet. Acea casă trebuie să fie un loc înfricoşător pentru o tânără fată.

— Cu siguranţă. A! Iată că am ajuns, mon ami. Să mergem să-i comunicăm vestea cea bună doamnei Edgware.

Jane se afla în apartamentul ei. După ce îi telefonă, recepţionerul ne îndrumă să urcăm şi un paj ne conduse la etaj.

Ne deschise o femeie îngrijită, între două vârste, cu ochelari şi părul grizonant coafat cu grijă. Din dormitor, se auzi vocea răguşită a lui Jane, strigând-o:

— Ellis, e domnul Poirot? Roagă-l să ia loc. Să pun ceva de îmbrăcat pe mine şi vin şi eu într-un minut.

Jane Wilkinson apăru într-un superb halat de dantelă care mai mult dezvăluia decât acoperea.

— Ei bine? Spuse, intrând nerăbdătoare.

Poirot se ridică şi se înclină deasupra mâinii sale întinse.

— Aţi pronunţat cuvântul potrivit, madame, este bine.

— Cum… Ce vreţi să spuneţi?

— Lordul Edgware este perfect de acord cu divorţul.

— Ce?

Stupefacţia întipărită pe faţa ei era fie cu adevărat sinceră, fie Lady Edgware era într-adevăr o actriţă foarte talentată.

— Domnule Poirot! Aţi reuşit! Şi din prima! Extraordi-nar! Sunteţi un adevărat geniu. În numele lui Dumnezeu, cum aţi făcut?

— Madame, nu pot accepta complimentele dumnea-voastră deoarece nu este meritul meu. Acum şase luni, soţul dumneavoastră v-a scris că nu mai are nimic împo-triva divorţului.

— Ce spuneţi? Mi-a scris? Unde mi-a scris?

— Din câte am înţeles, în perioada când eraţi la Hollywood.

— N-am primit niciodată o asemenea scrisoare. Trebuie să se fi pierdut. Şi când te gândeşti că toate lunile acestea m-am frământat şi aproape că am înnebunit făcându-mi griji şi planuri.

— Se pare că lordul Edgware are impresia că doriţi să vă căsătoriţi cu un actor.

— Normal. Asta i-am şi spus, răspunse ea cu zâmbetul unui copil satisfăcut, care se transformă dintr-odată într-o nelinişte vădită. De ce… Domnule Poirot, sper că nu i-aţi pomenit nimic de căsătoria mea cu ducele?

— Nu, nu, fiţi sigură. Sunt un om discret. Nu ne-ar fi folosit la nimic, nu-i aşa?

— E un om răuvoitor. Ar vedea căsătoria mea cu Merton ca o uniune avantajoasă pentru mine şi, bineînţeles, s-ar strădui să bage cât mai multe beţe în roate. Pe când un actor de cinema e cu totul altceva. Cu toate că, oricum ar fi, sunt profund surprinsă. Ce zici, Ellis, nu te miră şi pe tine?

Remarcasem că, în tot acest timp, camerista se tot foise prin cameră, aranjând diverse obiecte de îmbrăcăminte aruncate pe spătarul scaunelor. Avusesem impresia că trage cu urechea la conversaţia noastră, iar acum m-am convins că împărtăşea toate confidenţele stăpânei sale.

— Într-adevăr, doamna mea. Înălţimea Sa trebuie să se fi schimbat foarte mult de când l-am văzut noi ultima oară, răspunse camerista pufnind dispreţuitor.

— Fără nici o îndoială.

— Atitudinea sa este inexplicabilă. Vă intrigă oare? Sugeră Poirot.

— O, cu siguranţă. În sfârşit, nu văd de ce ne-am face griji pentru asta. Ce mai contează care au fost motivele pentru care şi-a schimbat părerea atât timp cât a făcut-o în favoarea mea?

— Poate nu vă interesează pe dumneavoastră, madame, dar eu, cu siguranţă, sunt curios.

Jane nu-i dădu nici o atenţie lui Poirot.

— Esenţialul este că în sfârşit sunt liberă.

— Nu încă, madame.

Ea îl privi nerăbdătoare.

— În tot cazul, voi fi liberă. Este acelaşi lucru.

Poirot nu păru să-i împărtăşească opinia.

— Ducele este la Paris, adăugă Jane. Îi voi telegrafia imediat. Aş… Să vezi ce-o să se înfurie hoaşca de maică-sa!

Poirot se ridică.

— Madame, sunt fericit că totul a ieşit aşa cum v-aţi dorit.

— La revedere, domnule Poirot, şi vă mulţumesc din suflet.

— N-am făcut nimic.

— Mi-aţi adus totuşi vestea cea mare, domnule Poirot, şi vă sunt profund recunoscătoare.

— Şi asta a fost tot, îmi spuse Poirot, imediat după ce am părăsit apartamentul actriţei. Această femeie nu vede nimic dincolo de propria persoană. Nu face presupuneri, nu are nici cea mai mică curiozitate de ce scrisoarea nu a ajuns niciodată la ea. Ai observat, Hastings? Este isteaţă peste poate când vine vorba despre afacerile ei, dar absolut lipsită de inteligenţă. Ei bine, bunul Dumnezeu nu poate da totul unei singure persoane.

— Cu excepţia lui Hercule Poirot, am insinuat eu.

— Mă tachinezi, replică el senin. Haide să ne plimbăm pe cheiul Tamisei. Simt nevoia să-mi pun ordine în gânduri.

Am păstrat o linişte discretă, aşteptând momentul în care micul detectiv fu gata să vorbească.

— Acea scrisoare, începu el, în timp ce ne plimbam de-a lungul râului, mă intrigă. Am găsit, dragul meu prieten, patru explicaţii plauzibile pentru această problemă.

— Patru?

— Da. Mai întâi, a putut fi pierdută la poştă. Se mai întâmplă, ce-i drept cam rar. Însă, dacă adresa era greşită, trebuia să fie de mult returnată lordului Edgware. Aşa că prefer să renunţ la această primă soluţie, deşi ar putea fi cea adevărată.

A doua explicaţie: Frumoasa noastră doamnă minte, pretinzând că nu a primit-o. E foarte posibil. Această doamnă încântătoare este perfect capabilă să mintă cu o candoare copilărească atunci când este în avantajul ei. Dar, dragul meu Hastings, nu văd avantajul unei asemenea minciuni. Dacă ar fi ştiut că el este de acord cu divorţul, de ce m-ar fi trimis pe mine să-l conving? Toată povestea asta nu are nici un sens.

A treia explicaţie: lordul Edgware minte. Dacă ar fi să mintă cineva, între el şi soţia lui, l-aş considera mai degrabă pe el capabil să o facă. Totuşi, nu văd scopul acestei minciuni. De ce să inventeze o scrisoare expediată soţiei sale acum şase luni? Nu mai bine ar fi consimţit la propunerea mea? Nu, cred că efectiv i-a trimis această scrisoare… Deşi, motivul pentru această schimbare bruscă de atitudine nu-l pot identifica încă.

Şi am ajuns la ultima explicaţie: cineva ar fi putut intercepta scrisoarea în cauză. Şi aici, Hastings, totul se transformă într-un exerciţiu investigativ foarte interesant, deoarece scrisoarea ar fi putut fi interceptată oriunde, fie în America, fie în Anglia.

Cel care a făcut ca scrisoarea să dispară se opunea desfacerii căsătoriei. Hastings, aş da orice să ştiu ce se ascunde în spatele acestei afaceri. Pentru că ceva este… Ţi-o jur.

Făcu o pauză, apoi adăugă, încet:

— Ceva ce, deocamdată, întrezăresc doar.