Capitolul 16         Discuţii.

Sosiţi la hotel, l-am găsit pe Japp care ne aştepta.

— M-am gândit să vă fac o vizită scurtă şi să vorbim puţin înainte de a încheia ziua, domnule Poirot, ne spuse el vesel.

— Eh bien, bunul meu prieten, cum merge?

— Nu foarte bine, dacă chiar vreţi să ştiţi. Şi asta e sigur. Părea tulburat. Mă puteţi ajuta cu ceva, domnule Poirot?

— Ei bine, aş avea vreo idee sau chiar două pe care aş dori să ţi le prezint, zise Poirot.

— Dumneata şi ideile dumitale! În unele privinţe, ştiţi foarte bine, sunteţi o pacoste. Nu că n-aş vrea să le aud. Dimpotrivă. Întotdeauna a ieşit ceva bun din căpşorul ăla cu formă ciudată al dumitale.

Poirot îi primi complimentul puţin cam rece.

— Aveţi vreo idee despre apariţia aceleiaşi femei în două locuri diferite? Iată despre ce aş dori să aud, domnule Poirot! Ce părere aveţi? Cine era cealaltă femeie?

— Este exact subiectul despre care voiam şi eu să îţi vorbesc, îi răspunse Poirot, şi apoi îl întrebă dacă auzise vreodată despre Carlotta Adams.

— Numele mi se pare cunoscut, dar n-aş putea spune sigur de unde.

Poirot îi explica despre cine era vorba.

— Ea! O actriţă care face imitaţii reuşite pe scenă! Dar ce oare v-a făcut să vă gândiţi la ea? Ce legătură are ea cu toată povestea asta?

Poirot îi dădu detalii privind propria noastră investi-gaţie şi îi prezentă concluziile la care ajunseserăm.

— Dumnezeule, este posibil să aveţi dreptate. Hainele, pălăria, mănuşile etc. Şi peruca blondă. Da, trebuie că aşa s-a întâmplat. Domnule Poirot, sunteţi nemaipomenit! Aţi făcut o treabă excelentă! Totuşi, nu cred că aveţi prea multe dovezi care să susţină ipoteza că a fost folosită şi apoi suprimată. Pare un pic cam exagerat. Trebuie să recunosc că nu vă împărtăşesc părerea. Teoria dumneavoastră este cam fantastică, după părerea mea, şi am mai multă experienţă decât dumneavoastră în astfel de treburi. Nu cred în povestea asta cu răufăcătorul din spatele cortinei. Carlotta Adams e vinovată de asasinat, nici o îndoială în această privinţă. A mers la lordul Edgware din propriile motive… Şantaj, probabil, gândindu-se că va primi banii ceruţi. Au avut o ceartă. El s-a enervat, ea s-a enervat şi 1-a omorât. Odată întoarsă acasă, a realizat ce a făcut şi a apucat-o disperarea. Nu a intenţionat să-l omoare. Şi cred că a luat o doză puternică de veronal gândindu-se că este calea cea mai uşoară de a se salva.

— Credezi că explicaţia asta justifică toate faptele?

— Bineînţeles. Normal că mai există încă detalii pe care nu le ştim, dar este o ipoteză bună pentru a continua ancheta. Cealaltă explicaţie ar fi că păcăleala şi crima nu au nici o legătură una cu alta, ci este vorba doar de o coin-cidenţă nenorocită.

Poirot nu împărtăşea aceeaşi părere, o ştiam. Totuşi, răspunse, fără a se implica:

— Mais oui, c 'est possible.

— Sau, iată, ce părere aveţi despre asta? Farsa a fost inocentă, doar că altcineva a aflat despre asta şi s-a gândit că i-ar putea servi interesele. Nu e o idee rea. Făcu o pauză şi apoi reluă: Dar, eu, personal, prefer prima explicaţie. Raporturile dintre lord şi tânăra actriţă le vom afla noi mai devreme sau mai târziu.

Poirot îi vorbi despre scrisoarea trimisă de Carlotta Adams surorii sale din America, iar Japp opină că această epistolă ar putea fi de un real ajutor.

— Mă voi ocupa de asta imediat, spuse, notându-şi în agendă. Înclin să cred din ce în ce mai mult că ea a fost criminala, pentru că oricât m-aş chinui, nu mă pot gândi la nimeni altcineva, continuă el, punând agenda în buzunar. Căpitanul Marsh, acum actualul lord, are un motiv greu de ignorat şi o reputaţie destul de proastă. Încăpăţânat şi nu foarte scrupulos când vine vorba de bani. Mai mult, a avut o ceartă cu unchiul său ieri-dimineaţă. Mi-a spus-o chiar el şi recunosc că mi-a cam luat din avânt. Da, ar putea fi suspectat, dar are un alibi pentru ieri-seară. A fost la operă cu nişte evrei bogaţi, Dortheimer, în Grosvenor Square. Am verificat şi se confirmă. A cinat cu ei înainte de operă, apoi au mers la spectacol şi după aceea s-au dus la supeu la restaurantul Sobranis. Iată.

— Şi domnişoara?

— Vreţi să spuneţi, fiica lordului Edgware? Ea, de asemenea, era plecată. A luat masa cu nişte indivizi pe nume Carthew West, care au condus-o la operă şi apoi acasă, pe la douăsprezece fără un sfert. Şi asta o scoate din calcul. Secretara lordului Edgware pare în regulă, o femeie cinstită şi eficientă. Şi mai e majordomul. Nu pot să afirm că-mi place prea mult. Nu e normal ca un bărbat să arate atât de bine. Şi ceva scârţâie referitor la modul în care a intrat în serviciul lordului Edgware. Încă mai verific informaţiile despre el, dar nu văd ce motiv ar fi avut să-şi omoare stăpânul.

— N-a mai apărut nici o noutate?

— Ba da, una sau două. E destul de greu să le cântăreşti importanţa. Mai întâi, cheia lordului Edgware lipseşte.

— Cheia de la uşa de la intrare?

— Da.

— Asta pare interesant, fără îndoială.

— Cum v-am spus, poate însemna multe sau nimic. Depinde. Ce mi se pare mie mult mai important e faptul că lordul Edgware a încasat un cec ieri, nu o sumă mare, doar o sută de lire. A cerut banii în bancnote franţuzeşti. E şi motivul pentru care a scos banii, datorită plecării sale la Paris. Ei bine, această sumă a dispărut.

— Cine v-a spus?

— Domnişoara Carroll. Chiar ea a încasat cecul şi a luat banii, şi a menţionat acest lucru. Apoi am descoperit că banii nu mai erau.

— Unde se aflau ieri-seară?

— Domnişoara Carroll nu ştie. I-a dat lordului Edgware, ieri, pe la trei şi jumătate, într-un plic de bancă. În acel moment, el se afla în bibliotecă. A luat plicul şi 1-a aşezat pe masă, lângă el.

— Asta complică lucrurile, explică Poirot.

— Sau le simplifică. Apropo… Rana…

— Da?

— Doctorul nu crede că a fost făcută cu un briceag oarecare. Ceva asemănător, dar cu o formă diferită şi lama foarte ascuţită.

— Nu un brici?

— Nu, nu. Mult mai mic.

Poirot avu un aer gânditor.

— Noul lord Edgware, reluă Japp, insistă în gluma sa, care nu e prea nostimă. Se amuză cam mult de faptul că e bănuit de omor. Şi a avut şi grijă să ne facă să-l suspectăm. Nu-i cam ciudat?

— Ar putea fi un simplu gest inteligent.

— Mai mult o conştiinţă încărcată. Moartea unchiului său e providenţială pentru el. Apropo, s-a şi instalat în casă.

— Unde locuia înainte?

— În Martin Street, Saint George's Road. Nu e un cartier prea grozav.

— Ar fi bine să notezi asta, Hastings.

Aşa am şi făcut, cu toate că m-am întrebat puţin de ce. Dacă Ronald se mutase în Regent Gate, de ce am fi avut nevoie de adresa dinainte?

— După părerea mea, domnişoara Adams e vinovată, zise Japp ridicându-se. Aţi făcut o treabă excelentă, domnule Poirot, că aţi descoperit asta. Dar, bineînţeles, e din cauză că sunteţi un om umblat pe la teatre şi obişnuit să se distreze. Astfel, sunt lucruri pe care dumneavoastră le vedeţi şi care mie nici nu-mi trec prin minte. Păcat că nu avem şi un motiv evident care ar fi îndreptat-o pe această femeie spre crimă, dar puţin efort detectivist din partea noastră va aduce lumină şi în treaba asta, fără îndoială.

— Mai există o persoană care avea un motiv temeinic, dar înspre care nici măcar nu ţi-ai îndreptat atenţia, remarcă Poirot.

— Cine anume?

— Domnul care, după cum se zvoneşte, ar vrea s-o ia de soţie pe nevasta lordului Edgware. Mă refer la ducele de Merton.

— Da, presupun cà ar avea un motiv, spuse Japp, râzând. Dar un om de valoarea sa nu poate să se coboare la a comite un asasinat. Şi, în orice caz, el e la Paris.

— Aşadar, nu îl consideri un suspect plauzibil?

— Dar dumneavoastră, domnule Poirot?

Şi amuzându-se pe absurditatea unei asemenea idei, Japp ne părăsi.