Capitolul 17         Majordomul.

A doua zi fu una de oarecare odihnă pentru noi şi de activitate intensă pentru Japp, care veni să ne vadă pe la ora ceaiului.

Era roşu la faţă şi părea furios.

— Am făcut o tâmpenie.

— Imposibil, dragul meu, încercă Poirot să-l liniştească.

— Ba da, din păcate. L-am lăsat pe acest… (cuvântul rostit de el nu se cade să-l reproducem) de valet să-mi scape printre degete.

— A dispărut?

— Da. Şi-a luat tălpăşiţa. Şi ce mă face să-mi dau palme ca unui idiot este că nu l-am suspectat nici măcar o clipă.

— Calmează-te… Te rog, calmează-te.

— Uşor de zis. N-aţi fi atât de calm dacă vi s-ar fi tras un perdaf cum am primit eu la sediul central. O! Canalia! Nu este prima oară când se întâmplă aşa ceva. E un expert!

Japp îşi şterse fruntea asudată şi luă un aer cam amărât. Poirot încercă să-l compătimească, dar nu reuşi decât să scoată nişte sunete asemănătoare cu cele făcute de găină când se ouă. Familiarizat cu caracterul englezilor, am umplut un pahar cu whisky şi sifon pentru inspector şi i l-am dat. Imediat se însenină la faţă.

— Ei bine, zise el, asta nu-i de refuzat.

Bău şi continuă să vorbească pe un ton mai vesel:

— Nu sunt sigur nici acum că el este ucigaşul. Fără îndoială, fuga lui este suspectă, dar poate fi explicată şi altfel. Vedeţi, ajunsesem prea aproape de el. Se pare că frecventa câteva cluburi de noapte de cea mai proastă reputaţie. Nimic din ceea ce aţi mai întâlnit până acum, ci un anturaj mult mai periculos şi căutat. Pe scurt, tipul e o adevărată canalie.

— Tout de même, dar asta nu înseamnă neapărat că el este ucigaşul, replică Poirot.

— Aveţi dreptate! Poate să fi fost implicat în vreo afacere necurată, dar nu neapărat crimă. Nu, sunt din ce în ce mai mult convins că domnişoara Adams e vinovată, chiar dacă nu am nici o dovadă încă. Astăzi, am trimis oameni să-i percheziţioneze apartamentul, dar n-au descoperit nimic util. Era destul de şireată. Nu păstra corespondenţa, în afară de câteva scrisori de afaceri privind acorduri financiare, toate aranjate în ordine, şi două scrisori de la Washington, de la sora sa. Totul normal şi la vedere. Câteva piese de bijuterie valoroase, de modă veche, nimic nou şi costisitor. Nu ţinea un jurnal. Paşaportul şi carnetul de cecuri nu arată nimic ieşit din comun. Drace, fata asta pare să nu fi avut deloc o viaţă privată!

— Era foarte discretă, spuse Poirot gânditor. Pentru noi e regretabil.

— Am vorbit cu femeia care a servit-o. N-am scos nimic de la ea. Am văzut-o şi pe tânăra patroană a unui magazin de pălării şi care, se pare, era una dintre prietenele ei.

— A! Şi ce părere ai despre domnişoara Driver?

— E o persoană de o inteligenţă foarte vie. Din neferi-cire, nu mi-a fost de nici un ajutor! Nu că nu m-aş fi aşteptat la asta. În toate cazurile de dispariţii ale unor tinere fete, pe care le-am investigat personal, familia şi prietenii lor au spus de fiecare dată aceeaşi placă. „Era inteligentă şi devotată şi nu ştiu să fi fost ataşată de vreun bărbat în mod deosebit.” Şi niciodată nu se dovedeşte a fi adevărat. Nici măcar nu este normal. Tinerele fete ar trebui să aibă prieteni de sex opus. Dacă nu e aşa înseamnă că este ceva în neregulă cu ele. Loialitatea idioată a anturajului şi a familiei face ca viaţa unui detectiv să devină foarte dificilă.

Făcu o pauză să-şi tragă răsuflarea şi am profitat de ocazie să-i reumplu paharul.

— Îţi mulţumesc, capitane Hastings, nu refuz un asemenea tratament. În sfârşit, iată-mă forţat să scotocesc în cele mai mici cotloane. Domnişoara Adams a cinat şi a dansat cu vreo duzină de tineri, dar nu a dat semne că ar fi ataşată de vreunul în defavoarea celorlalţi. Unul dintre ei era actualul lord Edgware, apoi domnul Bryan Martin, vedeta de cinema, şi încă o jumătate de duzină… Dar nimeni în special. Ideea dumneavoastră, domnule Poirot, că altcineva ar fi în spatele acestei poveşti este complet greşită. Eu sunt convins că a jucat pe cont propriu şi, în prezent, mă interesează să găsesc legătura dintre ea şi victimă, pentru că trebuie să fie una. Cred că va trebui să mă duc la Paris, pentru că „Paris” era înscris pe cutiuţa aurită şi defunctul lord a mers de multe ori acolo toamna trecută pentru a asista la licitaţii de artă şi a cumpăra bizarerii, conform spuselor domnişoarei Carroll. Da, trebuie să merg la Paris. Ancheta oficială va fi mâine. O voi amâna, bineînţeles, şi mă voi îmbarca pe vaporul de mâine după-amiază.

— Eşti plin de energie debordantă, Japp. Mă uimeşti.

— Da. În schimb, dumneavoastră leneviţi. Nu faceţi altceva decât să staţi aici şi să gândiţi… Să vă folosiţi micile celule cenuşii, cum spuneţi dumneavoastră. Şi la ce bun?!

Trebuie să te duci în mijlocul lucrurilor, pentru că ele nu vor veni la tine!

Mica servitoare deschise uşa şi anunţă:

— Domnul Bryan Martin, domnule. Sunteţi ocupat sau îl puteţi primi?

— Eu vă părăsesc, domnule Poirot, zise Japp, pregătindu-se de plecare. Toate stelele de cinema par să vină să vă ceară sfatul.

Poirot ridică din umeri încercând să arate modest şi Japp râse.

— Trebuie să fiţi deja milionar acum, domnule Poirot. Ce faceţi cu banii? Îi economisiţi?

— Fiţi sigur că îi folosesc cu chibzuială. Şi pentru că vorbim despre împărţirea banilor, cum şi-a distribuit averea lordul Edgware?

— A lăsat fiicei proprietăţile ce nu ţineau de titlu, cinci sute de lire domnişoarei Carroll, şi asta-i tot. Nici o altă moştenire. Un testament dintre cele mai simple, după cum vedeţi.

— Şi când a fost întocmit?

— După plecarea soţiei sale… Acum vreo doi ani şi ceva. Apropo, o exclude în mod expres din moştenire.

— O natură răzbunătoare! Murmură Poirot mai mult pentru sine.

Cu un,Pe curând!” vesel, Japp ne părăsi.

Bryan Martin intră. Îmbrăcat de o manieră impecabilă, arăta foarte bine, doar că îmi dădu impresia că e mai degrabă istovit decât vesel.

— Mă tem că nu vă aduc nici o noutate, domnule Poirot, zise el pe un ton de scuze. Şi, după toate acestea, am abuzat şi de timpul dumneavoastră degeaba.

— En vérité?

— Da. M-am întâlnit cu doamna despre care v-am vorbit. Am rugat-o, chiar m-am certat cu ea, dar fără nici un rezultat. Refuză categoric de a vă face părtaş la secretul nostru. Şi, în acest caz, mă tem că trebuie să lăsăm totul baltă. Regret nespus că v-am deranjat…

— Nu face nimic, replică Poirot pe neaşteptate. Mă aşteptam la asta.

— Poftim? Făcu actorul surprins. Ştiaţi, deci? Întrebă el încurcat.

— Mais oui. Încă de când aţi dorit să cereţi acordul prietenei dumneavoastră puteam să vă spun că acesta va fi rezultatul.

— Aşadar, aveţi vreo teorie?

— Domnule Martin, un detectiv are întotdeauna o teorie formată în minte. E ceea ce se aşteaptă de la el. Însă eu, de obicei, nu o numesc teorie, ci mai degrabă, o idee. Aceasta este prima etapă.

— Şi a doua etapă?

— Dacă ideea se dovedeşte corectă, atunci ştiu! Este foarte simplu, după cum vedeţi.

— Aş dori totuşi să-mi împărtăşiţi teoria… Sau ideea dumneavoastră.

Poirot clătină încet din cap.

— Iată o altă regulă: un detectiv trebuie să ştie să tacă.

— Nu puteţi nici măcar să-mi daţi o sugestie?

— Nu. Vă voi spune doar că mi-am format o părere din momentul în care mi-aţi vorbit despre bărbatul cu dintele de aur.

Bryan Martin îl privi surprins.

— Mă uimiţi din ce în ce mai mult, declară el. Unde vreţi să ajungeţi? Dacă mi-aţi da măcar un indiciu…

Poirot zâmbi şi clătină din cap.

— Haideţi să schimbăm subiectul conversaţiei.

— Cum doriţi, dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi cât vă datorez.

Poirot dădu din mână.

— Pas un sou! N-am făcut nimic pentru dumneavoastră.

— Dar v-am ocupat timpul…

— Când mă interesează un caz, trec peste problema banilor. Şi cazul dumitale mă interesează chiar foarte mult.

— Mă bucur, răspunse actorul un pic jenat şi fără să arate deloc fericit.

— Haide, îi zise Poirot cu blândeţe, să vorbim despre altceva.

— Adineauri, pe scări, nu era inspectorul de la Scotland Yard?

— Ba da, inspectorul Japp.

— Lumina era atât de scăzută, că n-am fost sigur că e el. Apropo, a fost pe la mine ca să mă interogheze despre sărmana Carlotta Adams, care a murit din cauza unei supradoze de veronal.

— Aţi cunoscut-o bine pe domnişoara Adams?

— Nu foarte bine. Am cunoscut-o în copilărie în America. M-am mai întâlnit cu ea o dată sau de două ori aici la Londra, dar n-am văzut-o prea des. M-a întristat foarte mult moartea ei.

— O plăceaţi?

— Da. Era o persoană cu care puteai într-adevăr discuta.

— O personalitate foarte empatică, da, sunt de acord cu dumneata.

— Presupun că ei cred că este vorba despre o sinucidere, nu-i aşa? N-am putut să-i dau inspectorului nici o informaţie utilă. Carlotta a fost întotdeauna o persoană foarte rezervată.

— Nu cred că a fost sinucidere, replică Poirot.

— Sunt de acord cu dumneavoastră. Pare mai degrabă un accident.

Poirot făcu o pauză, apoi adăugă:

— Nu credeţi că misterul morţii lordului Edgware se cam complică?

— E adevărat. Ştiţi ceva… au vreo idee… Cine a făcut-o… Acum că Jane este în afara oricărei suspiciuni?

— Bineînţeles. Au deja o teorie foarte interesantă.

Bryan Martin păru incitat.

— Adevărat? Referitor la cine?

— Majordomul lordului Edgware a dispărut. Vă puteţi da seama? Fuga este la fel de bună cu o confirmare a vinovăţiei.

— Majordomul? Sunt surprins!

— Un bărbat atât de frumos şi de puternic. Il vous ressemble un peu/ zise Poirot înclinând uşor din cap.

Bineînţeles! De-abia acum am realizat de ce faţa majordomului îmi păruse familiară la prima noastră vizită.

— Mă flataţi! Replică Bryan Martin cu un mic surâs.

— Nu, nu, nu. Nu toate tinerele domnişoare, servitoare, fetişcane, secretare, femei de societate îl adoră pe Bryan Martin? Există cineva care poate să-i reziste?

— Mai multe, aş zice eu, răspunse Martin şi se ridică brusc. Ei, vă mulţumesc foarte mult, domnule Poirot. Şi permiteţi-mi să mă mai scuz încă o dată pentru deranj.

Ne strânse mâinile la amândoi şi am remarcat deodată că arăta mult mai bătrân şi privirea-i posomorâtă devenise şi mai evidentă.

Plin de curiozitate, de îndată ce vizitatorul închise uşa în urma lui, am sărit asupra lui Poirot cu întrebări.

— Poirot, chiar te aşteptai ca el să revină şi să renunţe la orice încercare de a investiga acele întâmplări ciudate din America?

— M-ai auzit spunând asta, Hastings?

— Dar atunci…, am încercat să găsesc o logică în această poveste. Înseamnă că tu ştii cine este tânăra misterioasă căreia trebuia să-i ceară permisiunea de a vorbi?

Poirot zâmbi.

— Dragul meu, am o mică idee. Cum ţi-am spus deja, totul a început când a pomenit de dintele de aur şi, dacă ipoteza mea se justifică, ştiu cine e tânăra în cauză şi de ce i-a interzis lui Bryan Martin să mi se destăinuiască. Cunosc adevărul despre întreaga afacere. Şi l-ai cunoaşte şi tu dacă ţi-ai pune la treabă mintea pe care ţi-a dat-o bunul Dumnezeu. Uneori, sunt tentat să cred că, din greşeală, te-a sărit.