Capitolul 11Egoista
Nu cred ca Poirot se aştepta la un alt răspuns. În acelaşi timp, dădu trist din cap şi se cufundă în gânduri. Jenny Driver se aplecă spre el, cu coatele sprijinite pe masă.
— Şi acum, întrebă ea, îmi spuneţi şi mie ce se întâmplă?
— Mai întâi, mademoiselle, îi răspunse Poirot, daţi-mi voie să vă felicit. Răspunsurile dumneavoastră au fost cu siguranţă folositoare şi la obiect. Sunteţi o femeie foarte inteligentă. Mă întrebaţi dacă vă voi dezvălui câteva lucruri din afacerea aceasta şi, din păcate, nu vă pot spune foarte multe. Pentru moment, vă voi face cunoscute doar unele fapte de necontestat.
După o pauză, vorbi pe un ton calm:
— Noaptea trecută, lordul Edgware a fost asasinat în biblioteca reşedinţei sale. La ora 10 ieri-seară, o femeie, care cred că a fost prietena dumneavoastră, domnişoara Adams, s-a prezentat la el acasă şi a cerut să-l vadă pe lordul Edgware, pretinzând că este chiar soţia lui. Purta o perucă blondă şi era machiată întocmai ca adevărata Lady Edgware, pe care, probabil, o ştiţi – nu e alta decât celebra actriţă Jane Wilkinson. Domnişoara Adams, dacă ea era, nu a stat decât vreo câteva minute. A părăsit casa lordului Edgware la 10 şi 5 minute, însă nu s-a întors acasă decât după miezul nopţii. A mers la culcare după ce a luat o doză puternică de veronal. Acum, domnişoară, vedeţi probabil legătura cu unele dintre întrebările puse de mine mai înainte.
Jenny inspiră adânc.
— Da, spuse ea. Înţeleg acum şi cred că aveţi dreptate, domnule Poirot. Ea trebuie să fi fost cea care a mers la lordul Edgware. Mai ales că ieri a cumpărat de la mine o pălărie nouă.
— O pălărie nouă?
— Da. A spus că vrea să-i ascundă partea stângă a feţei.
În acest moment, permiteţi-mi să opresc puţin şirul istorisirii pentru a da câteva explicaţii, pentru că nu ştiu când vor fi citite aceste rânduri. Până acum, am văzut deja succedându-se mai multe mode ale pălăriilor feminine: moda cloş, care îţi ascunde aproape total faţa, încât face foarte grea recunoaşterea chiar şi de către o prietenă; toca, adusă pe frunte; pălăria prinsă pe ceafă; bascul, şi multe altele. În acest an, în iunie, pălăria la modă avea forma unei farfurii de supă întoarse şi se purta fixă, pe o ureche, lăsând cealaltă parte a figurii şi a capului libere privirilor.
— Aceste pălării nu se poartă oare pe partea dreaptă? Observă Poirot.
Micuţa modistă confirmă cu un semn al capului.
— Da, dar rezervăm întotdeauna câteva modele ce pot fi purtate pe partea stângă, explică ea. Unele cliente consideră că le avantajează mai bine profilul privit din partea dreaptă decât din partea stângă sau au obiceiul să-şi facă o cărare doar într-o parte a capului. Avea Carlotta vreun motiv anume pentru a alege o pălărie care să-i ascundă partea stângă?
Mi-am amintit că uşa de la intrarea casei din Regent Gate se deschidea spre stânga, astfel încât vizitatorul nu putea scăpa în partea asta de privirea atentă a majordo-mului. Mi-am amintit, de asemenea, şi că Jane Wilkinson (aşa cum observasem cu o seară înainte) avea o aluniţă mică la colţul ochiului stâng.
I-am comunicat cu înfrigurare gândurile mele lui Poirot, care mă aprobă.
— E adevărat. Vous avez parfaitement raison, Hastings. Da, iată de ce ar fi cumpărat o astfel de pălărie.
— Domnule Poirot, exclamă deodată Jenny, încordându-şi spatele. Doar nu bănuiţi că… Nu v-aţi gândit nici un moment… Carlotta ar fi făcut-o? Să-l ucidă, adică. Nu puteţi crede aşa ceva! Nu pentru că a vorbit rău despre el în faţa mea, o dată.
— Nu, deloc. Dar este foarte curios, în acelaşi timp, că v-a făcut aceste confidenţe. Aş vrea să cunosc motivul resentimentului ei faţă de lordul Edgware. Ce ar fi putut el face… Ce ştia ea despre acest om încât să-i inspire o astfel de judecată?
— Nu ştiu, dar nu ea 1-a omorât. Ea e… o! Ea era… Ei bine… Prea rafinată.
— Da, da, o aprobă Poirot. V-aţi exprimat foarte bine. Este un detaliu important într-un caz de crimă. Sunt de acord. Şi, în cazul nostru, crima a fost mai degrabă ştiin-ţifică decât rafinată.
— Ştiinţifică?
— Criminalul ştia exact unde trebuie să lovească pentru a atinge centrii nervoşi vitali de la baza craniului, acolo unde începe măduva spinării.
— Pare mai degrabă un medic, observă Jenny.
— Domnişoara Adams cunoştea vreun medic? Vreau să spun, vreunul dintre prietenii ei era medic?
Jenny înclină capul.
— În nici un caz, nu. Nu în Anglia, cel puţin.
— Încă o întrebare: domnişoara Adams purta ochelari?
— Ochelari? Niciodată!
— A! Pufni Poirot.
În acel moment îmi răsări în minte imaginea unui doctor, mirosind a medicamente, cu ochii miopi măriţi de nişte lentile groase de ochelari. Era absurd!
— Apropo, domnişoara Adams îl cunoştea pe Bryan Martin, actorul de film?
— O, da. Mi-a spus că 1-a cunoscut în copilărie. Totuşi, nu cred că se vedeau prea des, ci doar din când în când. Carlotta găsea că devenise foarte plin de el. Jenny se uita la ceas şi scoase un strigăt. Dumnezeule! Trebuie să plec. V-am fost cât de cât de folos, domnule Poirot?
— Fără nici o îndoială. Voi mai apela la serviciile dumneavoastră zilele acestea.
— Oricând doriţi. Cineva a regizat toată afacerea aceasta şi trebuie neapărat să aflăm cine a fost.
Ne strânse mâna repede, dinţii ei albi arătându-se într-un zâmbet fermecător, şi ne părăsi în grabă.
— O tânără foarte interesantă, comentă Poirot în timp ce achita nota de plată.
— Îmi e simpatică, am spus eu.
— Întotdeauna e plăcut să vorbeşti cu o femeie aşa de spirituală.
— Poate un pic cam dură, am reflectat eu. Moartea prietenei sale nu a bulversat-o atât de tare cum m-aş fi aşteptat.
— Evident, nu este genul de femeie care să verse lacrimi din orice, remarcă Poirot pe un ton sec.
— Ai reuşit să obţii din această întâlnire tot ce te-a interesat?
Poirot scutură din cap.
— Nu. Contam pe ceva mai mult… Speram să identific personalitatea lui D, cel care i-a oferit cutia aurită Carlottei Adams. Aici nu am reuşit. Din păcate, Carlotta Adams a fost o femeie discretă, care nu îşi bârfea prietenele sau posibilele aventuri sentimentale. Pe de altă parte, persoana care a sugerat farsa poate să nu fi fost deloc apropiată, ci doar o cunoştinţă care a făcut propunerea, invocând un motiv distractiv oarecare şi oferindu-i o sumă importantă de bani. Această persoană a avut ocazia să vadă cutia aurită în geanta Carlottei şi a făcut în aşa fel încât să descopere ce conţinea.
— Dar cum a reuşit să o convingă să ia o doză atât de puternică? Şi când?
— Păi ar fi momentul în care uşa apartamentului a rămas descuiată, când camerista a ieşit să ducă scrisoarea la poştă. Nu că ipoteza aceasta m-ar satisface, pentru că lasă mult prea mult loc neprevăzutului. Aşa că să ne întoarcem la treabă. Avem încă două indicii posibile.
— Care?
— Primul este telefonul la numărul de Victoria. Carlotta ar fi putut să sune la întoarcere pentru a-şi anunţa succesul. Pe de altă parte, unde s-a aflat între 22.05 şi miezul nopţii? Poate că s-a întâlnit cu instigatorul păcălelii şi, în acest caz, apelul telefonic a fost adresat vreunui prieten.
— Şi al doilea?
— A, aici chiar am mari speranţe! Scrisoarea, Hastings. E vorba de scrisoarea trimisă de Carlotta surorii sale. E posibil – am zis doar posibil – ca în această scrisoare, Carlotta să fi povestit toată întâmplarea. Nu ar fi conside-rat-o o încălcare a promisiunii, având în vedere că scrisoarea ar fi fost citită o săptămână mai târziu şi, mai ales, într-o altă ţară.
— Ar fi minunat!
— Să nu ne punem mari speranţe în chestia asta, Hastings. E doar o şansă, atâta tot. Însă, pentru moment, trebuie să ne ocupăm de un alt aspect al crimei.
— Ce-nţelegi prin alt aspect?
— Un studiu atent al celor care puteau profita într-o anumită măsură de decesul lordului Edgware.
Am ridicat din umeri.
— În afară de nepotul său şi de soţia lui…
— Şi cel cu care soţia sa voia să se recăsătorească, adăugă Poirot.
— Ducele? E la Paris.
— Corect. Totuşi, nu poţi nega că n-ar avea nici un interes în această poveste. Mai rămâne personalul casei… Majordomul… Servitorii. Cine ştie ce nemulţumiri puteau să aibă împotriva stăpânului lor? Însă, mai întâi, am face bine s-o revedem pe mademoiselle Jane Wilkinson. Este şireată. Poate ne va da vreo sugestie.
Ne-am întors la Savoy. Am găsit-o pe Jane Wilkinson înconjurată de numeroase cutii şi ambalaje fine şi mătăsuri negre, de calitate foarte bună, aruncate pe spatele fiecărui scaun din cameră. Jane avea o expresie preocupată şi serioasă, probând în faţa toaletei sale a nu ştiu câta pălărie neagră.
— A, domnule Poirot. Fiţi amabil şi aşezaţi-vă. Asta dacă găsiţi un scaun liber. Ellis, mai strânge din lucruri, te rog.
— Sunteţi fermecătoare, madame, îi spuse Poirot.
Ea râmase serioasă.
— N-aş vrea să par ipocrită, domnule Poirot. Totuşi, trebuie să te conformezi convenienţelor, nu credeţi? Vreau să spun că ar trebui să mă comport mai cu grijă. Apropo, am primit cea mai încântătoare telegramă de la ducele de Merton.
— De la Paris?
— Da, de la Paris. Foarte reţinută, evident, şi plină de condoleanţe, dar scrisă într-o asemenea manieră, încât am putut citi printre rânduri.
— Madame, felicitările mele!
Jane Wilkinson îşi împreună mâinile şi vocea sa se-ndulci. Arăta ca un înger pe cale să rostească gândurile cele mai sacre.
— Domnule Poirot, m-am tot gândit. Totul pare atât de miraculos, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Iată-mă, toate necazurile mele au dispărut. Nu mai există nici neplăcerile unui divorţ, nici o grijă. Doar o cale fără obstacole şi liberă să merg mai departe. Toate astea mă fac să mă simt chiar profund religioasă, mă înţelegeţi, nu-i aşa?
Mi-am ţinut respiraţia, Poirot o privi, cu capul plecat uşor într-o parte, şi parcă nevenindu-i să creadă că vor-beşte serios.
— Aceasta este impresia dumneavoastră, madame?
— Totul s-a aranjat de minune, rosti Jane pe un ton reverenţios. Mi-am zis de atât de multe ori în ultima vreme: ce bine ar fi dacă lordul Edgware ar muri… Şi iată! E mort! Ai putea spune că Dumnezeu mi-a îndeplinit rugăciunea.
Poirot îşi drese vocea.
— Doamnă, n-aş putea spune că văd lucrurile la fel ca dumneavoastră. Cineva v-a ucis soţul.
Jane încuviinţă din cap.
— Asta e evident.
— Nu v-aţi întrebat deloc cine ar putea fi vinovatul?
Actriţa îl privi nedumerită pe Poirot.
— Ce importanţă are? Adică, ce legătură are cu per-soana mea? Eu şi ducele ne vom putea căsători în patru sau cinci luni…
Poirot se controlă cu mare greutate.
— Ştiu, madame, dar în afară de asta, nu aţi fost nici măcar pentru o clipă curioasă cine ar îi putut să-l ucidă pe soţul dumneavoastră?
— Nu.
Păru surprinsă că Poirot se aştepta la aşa ceva de la ea şi chiar se gândi puţin la idee.
— Nu v-ar interesa să ştiţi? Întrebă Poirot.
— Nu neapărat, o mărturisesc. Bănuiesc că poliţia va descoperi făptaşul. Au oameni capabili, nu-i aşa?
— Aşa se zice. Eu însumi mi-am luat angajamentul să găsesc asasinul.
— Chiar? Ce ciudat!
— De ce credeţi că ciudat?
— Ei bine, nu ştiu.
Privirea i se întoarse înspre hainele de doliu, îmbrăcă un mantou din satin şi se studie în faţa oglinzii.
— Nu aveţi nimic împotrivă? O întrebă Poirot, clipind repede.
— O, bineînţeles că nu, domnule Poirot. Aş fi foarte mulţumită ca dumneavoastră să dezlegaţi misterul. Vă doresc din toată inima să reuşiţi.
— Dar, madame, vă cer mai mult decât urări de bine. Am nevoie de opinia dumneavoastră.
— Opinia mea? Răspunse Jane absentă, privindu-l peste umăr. Cu privire la ce?
— Cine, după dumneavoastră, l-ar fi omorât pe lordul Edgware?
— N-am nici o idee, zise ea, scuturând din cap.
Trase de umeri pentru a încerca să vadă cât de fix era paltonul şi merse până la toaletă de unde luă o oglindă în mână.
— Doamnă! Făcu Poirot, cu o voce puternică. CINE CREDEŢI CĂ L-A UCIS PE SOŢUL DUMNEAVOASTRĂ?
De data asta îşi atinse scopul. Jane tresări şi-i aruncă o privire surprinsă.
— Geraldine, fără îndoială, răspunse ea.
— Cine-i această Geraldine?
Din nou atenţia lui Jane zbură în altă parte.
— Ellis, ridică un pic umărul drept. Aşa. Ce spuneţi, domnule Poirot? Geraldine e fiica lordului Edgware. Nu, Ellis, umărul drept Aşa e mai bine. Plecaţi deja, domnule Poirot? Vă sunt foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine, şi anume, pentru divorţul meu, chiar dacă nu mai este necesar până la urmă. Voi considera pentru totdeauna că aţi fost extraordinar.
N-am mai revăzut-o pe Jane Wilkinson decât de două ori după aceea. O dată pe scenă şi a doua oară la un dejun, când s-a întâmplat să fiu aşezat chiar în faţa ei. Însă mi-o voi aminti întotdeauna aşa cum am văzut-o în cursul ultimei noastre vizite, absorbită de probarea noilor toalete, aruncând la întâmplare câte un răspuns la întrebările lui Poirot, răspunsuri ce urmau să-i influenţeze acestuia mersul anchetei, cu mintea concentrată puternic asupra admiraţiei propriei persoane.
— Epatant! Exclamă Poirot cu admiraţie, când am ajuns în stradă.
