Capitolul 12         Fiica lordului

Întorşi la hotel, am găsit pe masă o scrisoare. Poirot o ridică, o deschise cu dexteritate şi, după ce o citi fugitiv, râse.

— Cum se spune? „Vorbeşti de lup”? Ia uită-te, Hastings. I-am luat biletul din mână.

Hârtia avea imprimată adresa Regent Gate 17 şi era scrisă de mână, într-un stil foarte drept, a cărui lectură pare uşoară la prima vedere, dar, în realitate, oferă reale dificultăţi.

Dragă domnule, Am aflat că azi-dimineaţă aţi fost aici, împreună cu domnul inspector. Îmi pare rău că nu am avut ocazia să vorbesc cu dumneavoastră. Dacă sunteţi disponibil, v-aş rămâne recunoscătoare dacă mi-aţi acorda câteva minute din timpul dumneavoastră azi după-amiază.

Cu multă stimă, Geraldine Marsh

— Curios, am replicat. Mă întreb de ce vrea să te vadă?

— Ţi se pare curios că vrea să mă vadă? Nu eşti deloc politicos, dragul meu.

Poirot are obiceiul acesta enervant de a glumi pe seama ta în cele mai nepotrivite momente.

— Vom merge la ea de îndată, bunul meu prieten, spuse el şi, înlăturând o urmă invizibilă de praf de pe pălărie, şi-o puse pe cap.

Sugestia deloc gândită a lui Jane Wilkinson că Geraldine şi-ar fi ucis tatăl îmi părea, cel puţin mie, absurdă. Doar o persoană fără minte ar fi putut sugera aşa ceva şi i-am împărtăşit această opinie lui Poirot.

— Minte, minte… Ce înseamnă de fapt pentru noi acest termen? După tine, Jane Wilkinson ar avea un creier de iepure. Astfel nu faci decât să discreditezi specia iepurelui. Căci dacă stai şi cumpăneşti puţin lucrurile, iepurele există şi se înmulţeşte, nu-i aşa? Şi asta, în natură, este semnul unei superiorităţi mentale. Pe când încântătoarea Lady Edgware nu cunoaşte istorie sau geografie, şi nici măcar clasicii, fără îndoială. Numele lui Lao Tse îi evocă probabil un pechinez premiat, iar cel al lui Moliere o casă de modă. Însă când vine vorba despre alegerea unor toalete, măritatul cu un bărbat bogat şi cu o poziţie înaltă în societate şi satisfacţia ei personală, succesul ei este fenomenal. Opinia unui filosof asupra identităţii ucigaşului lordului Edgware nu-mi foloseşte la nimic. Căci motivul crimei din punctul de vedere al unui filosof ar avea legătură cu cel mai mare bine şi avantajul cât mai multor persoane şi, astfel, intervine dificultatea deciziei. De altfel, prea puţini filosofi au fost şi ucigaşi. În schimb, opinia fără minte a lui Lady Edgware ar putea fi utilă pentru că pleacă de la un punct de vedere materialist, bazat pe cunoaşterea celei mai urâte laturi a naturii umane.

— Poate că ai dreptate, am fost de acord.

— Am ajuns, zise Poirot. Sunt curios să aflu de ce tânăra domnişoară doreşte să mă vadă atât de urgent.

— E o dorinţă naturală, i-am replicat, vrând să-l tachinez un pic şi să-i plătesc pentru intervenţia de mai devreme. Ai spus-o chiar tu acum un sfert de oră. Dorinţa naturală de a vedea de aproape ceva unic.

— Probabil că dumneata, dragul meu prieten, eşti cel care i-a lăsat o impresie atât de puternică ieri, îmi răspunse Poirot, sunând la uşă.

Mi-am amintit chipul surprins al tinerei, încremenită în dreptul uşii. Încă puteam să-i revăd ochii negri profunzi ce contrastau cu tenul ei palid. Acel moment fugitiv avusese un impact deosebit asupra mea.

Am fost conduşi la etaj, într-un imens salon, şi după câteva minute apăru şi Geraldine Marsh.

Impresia de intensitate pe care o remarcasem înainte mi se păru şi mai puternică decât prima dată. Această tânără, înaltă, suplă, cu tenul alb şi ochii negri profunzi era genul de persoană pe care o uiţi cu greu.

În ciuda tinereţii sale, era remarcabil de reţinută şi de calmă.

— Sunteţi foarte amabil că aţi răspuns atât de repede la rugămintea mea, domnule Poirot, spuse ea. Regret că nu v-am putut vedea azi-dimineaţă.

— Dormeaţi?

— Da. Domnişoara Carroll, secretara tatălui meu, a insistat să mă odihnesc. A fost foarte drăguţă.

Tonul vocii sale îmi dădu impresia că dezminte cuvintele spuse mai înainte.

— Cu ce vă pot fi de folos, domnişoară? Întrebă Poirot.

Ea ezită o clipă apoi continuă:

— Cu o zi înainte de asasinatul tatălui meu aţi venit să-l vedeţi?

— Exact, domnişoară.

— De ce? V-a… Chemat el?

Poirot nu îi răspunse imediat. Părea că se întreabă dacă e bine să îi spună. Mă gândesc acum că această tăcere a fost o mişcare isteţ calculată din partea lui, pentru a o face pe tânără să dezvăluie mai multe. Îşi dăduse seama imediat că era genul de persoană nerăbdătoare, care vrea ca totul să se facă repede.

— Avea vreo temere? Spuneţi-mi! Spuneţi-mi! Trebuie să aflu! De cine îi era teamă? De ce? Ce v-a spus? O, dar vorbiţi, vă rog!

M-am gândit atunci că atitudinea sa rece de la început nu fusese firească şi, acum, dispărea încet, încet. Era aplecată în faţă, frământându-şi nervos mâinile în poală.

— Discuţia dintre mine şi lordul Edgware a avut un caracter confidenţial, spuse în sfârşit Poirot, pe un ton liniştit.

Privirea sa nu părăsi nici o clipă figura lui Geraldine.

— Deci a avut legătură cu… Adică, trebuie să fi fost ceva strict legat… De familie. O! Tăcerea dumneavoastră mă omoară. De ce nu-mi spuneţi? Este important pentru mine să ştiu. Trebuie! Vă implor!

Din nou, foarte încet, Poirot clătină din cap, aparent pradă unei imense perplexităţi.

— Domnule Poirot, se îmbăţoşă ea. Sunt fiica lui. Am tot dreptul să ştiu ce-l neliniştea pe tatăl meu cu o zi înainte de a muri. Nu e corect să-mi ascundeţi acest lucru. Nu e corect faţă de el.

— Aşadar, v-aţi iubit atât de mult tatăl, mademoiselle? Întrebă Poirot cu grijă.

Se retrase ca şi cum ar fost înţepată.

— Dacă l-am iubit? Şopti ea. Dacă l-am iubit? Eu… Eu…

Şi deodată, îşi pierdu orice control. Izbucni în hohote de râs, se rezemă cu spatele de scaun şi râse, râse fără să se mai oprească.

— E atât de amuzant, rosti ea pe nerăsuflate. Atât de amuzant… Să mă întrebaţi asta.

Râsul ei isteric nu trecu neobservat. Uşa se deschise şi apăru domnişoara Carroll cu atitudinea ei fermă şi eficientă.

— Ei, Geraldine dragă, nu se cuvine să faci asta. Nu, nu. Încetează acum. Insist. Nu. Încetează! Încetează imediat!

Tonul ei autoritar îşi avu efectul scontat. Geraldine se calmă. Îşi şterse ochii şi îşi reveni.

— Îmi cer scuze, rosti ea cu o voce joasă. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva niciodată.

Domnişoara Carroll continua să o privească insistent.

— Sunt în regulă acum, domnişoară Carroll. A fost o nesăbuinţă din partea mea.

Zâmbi dintr-odată, un zâmbet mai degrabă ciudat şi trist care-i strâmbă buzele. Se aşeză dreaptă în fotoliul ei şi nu mai privi pe nimeni.

— M-a întrebat dacă mi-am iubit tatăl, explică ea cu o voce clară şi rece.

Domnişoara Carroll scoase un zgomot nedefinit ce marca o nehotărâre din partea ei. Geraldine continuă, de data aceasta, cu timbrul vocii puternic şi dispreţuitor:

— Mă întreb dacă e mai bine să mint sau să spun adevărul? Fără îndoială, adevărul e de preferat. Nu îmi iubeam tatăl. Îl uram!

— O! Geraldine!

— De ce să pretind contrariul? Dumneavoastră nu l-aţi urât pentru că nu vă putea face nimic. Eraţi printre puţinii oameni din lume de care nu se putea atinge şi era pentru dumneavoastră doar un angajator care vă plăteşte o anu-mită sumă pe an. Furiile şi ciudăţeniile sale nu vă interesau şi-atunci le ignoraţi. Ştiu ce veţi spune: „în viaţă există şi dezavantaje!” Eraţi veselă şi dezinteresată. Sunteţi o femeie puternică şi mai cred că nici nu sunteţi prea umană. Şi apoi, puteaţi părăsi casa asta oricând aveaţi chef. Eu nu puteam. Eu trebuia să rămân aici.

— Zău, Geraldine, nu văd necesitatea de a intra în astfel de detalii. Neînţelegerile dintre tată şi fiică sunt ceva obişnuit. Însă am învăţat din experienţă că, de fapt, cu cât se vorbeşte mai puţin despre asta, cu atât e mai bine.

Geraldine îi întoarse spatele şi i se adresă lui Poirot:

— Domnule Poirot, mi-am urât tatăl! Mă bucur că este mort! Moartea sa îmi aduce libertatea şi independenţa! Descoperirea ucigaşului său nu mă interesează câtuşi de puţin! Din câte ştim, persoana care a făcut-o trebuie să fi avut motive puternice şi întemeiate care să-i justifice actul.

Poirot o privi gânditor.

— Mademoiselle, atitudinea dumneavoastră mi se pare mai degrabă periculoasă.

— Spânzurarea vinovatului îl aduce în viaţă pe tatăl meu?

— Nu, răspunse Poirot pe un ton sec, dar poate salva alte persoane nevinovate.

— Nu vă înţeleg.

— Mademoiselle, o persoană care a ucis o dată, o va face aproape cu siguranţă şi a doua oară, şi câteodată de mai multe ori.

— Nu cred. Nu… Cel puţin nu o persoană normală.

— Vreţi să spuneţi… Nu un maniac ucigaş? Dar e adevă-rat, din păcate. O viaţă este îndepărtată… Urmează probabil în conştiinţa ucigaşului o luptă interioară puternică. Apoi, pericolul loveşte din nou, şi a doua crimă devine mai uşoară din punct de vedere moral. La cea mai mică ame-ninţare sau suspiciune urmează şi cea de-a treia. Şi, încetul cu încetul, apare şi mândria artistică… Crima… Devine o meserie. Şi uite aşa, ajunge să fie făcută chiar din plăcere.

Tânăra îşi ascunse obrajii în mâini.

— Îngrozitor! E îngrozitor! Nu poate fi adevărat.

— Atunci ce părere aţi avea dacă v-aş spune că s-a întâmplat deja? Că, pentru a se salva, ucigaşul a comis deja a doua crimă?

— Cum aşa, domnule Poirot? Strigă domnişoara Carroll. Încă un asasinat? Unde? Cine?

Poirot îşi plecă puţin capul.

— A fost doar un exemplu. Vă cer scuze.

— O, înţeleg! Pentru o clipă, am crezut… Acum, Geraldine, dacă ai terminat de debitat absurdităţi crase…

— Văd că suntem de aceeaşi părere, îi zise Poirot domnişoarei Carroll, înclinând uşor din cap.

— Nu sunt de acord cu pedeapsa capitală, obiectă aceas-ta. În rest, sunt de acord cu dumneavoastră. Societatea trebuie protejată.

Geraldine se ridică, netezindu-şi uşor părul pe spate.

— Mă scuzaţi, spuse ea, mi-e teamă că m-am făcut un pic de râs mai devreme. Şi totuşi, refuzaţi să-mi spuneţi de ce v-a chemat tatăl meu la el?

— Chemat? Repetă domnişoara Carroll, mirată.

— Aţi interpretat greşit cuvintele mele, domnişoară Marsh. Nu am refuzat să vă răspund.

De data aceasta, Poirot fu forţat să dezvăluie motivul vizitei.

— Am vrut doar să-mi dau seama până unde discuţia purtată ar putea să-şi păstreze caracterul confidenţial. Domnişoară, tatăl dumneavoastră nu m-a chemat, eu am fost cel care i-am solicitat o întrevedere în numele unui client. Acel client a fost Lady Edgware.

— O! Înţeleg.

O expresie stranie i se întipări pe chip. Mai întâi am luat-o ca o decepţie, apoi mi-am dat seama că era vorba de o uşurare.

— M-am comportat prosteşte, spuse ea încet. Am crezut că tatăl meu se simţea ameninţat de vreun pericol oarecare. A fost stupid din partea mea.

— Ştiţi, domnule Poirot, mi-aţi creat o adevărată emoţie, interveni domnişoara Carroll, când aţi insinuat că această femeie ar fi comis o a doua crimă.

Poirot nu-i răspunse, dar i se adresă tinerei fete:

— Credeţi că Lady Edgware a comis crima?

Geraldine scutură din cap.

— Nu, nu cred. Mi se pare incapabilă de un asemenea act. E prea… Cum să spun… Prea superficială.

— Nu văd pe altcineva capabil să o facă, interveni dom-nişoara Carroll. Şi nu cred că femeile de genul ei au vreun strop de conştiinţă.

— Nu putea să fie ea, replică Geraldine. Putea să vină până aici şi doar să vorbească puţin cu el şi să plece. Adevăratul ucigaş ar putea fi vreun nebun oarecare care a pătruns în casă după aceea.

— Toţi criminalii sunt bolnavi mintal… De asta sunt sigură, spuse domnişoara Carroll. Există la ei un dezechi-libru în secreţia glandelor.

În acel moment, uşa se deschise şi intră un bărbat care se opri brusc încurcat.

— Mă scuzaţi, spuse el. Nu ştiam că e cineva aici.

Geraldine îl prezentă mecanic:

— Vărul meu, lordul Edgware, domnul Poirot. Este în regulă, Ronald. Nu ne-ai deranjat.

— Eşti sigură, Dina? Ce mai faceţi, domnule Poirot? Celulele dumneavoastră cenuşii sunt oare puse la treabă pentru dezlegarea misterului ce ne înconjoară familia?

Am încercat să-mi amintesc unde am văzut această figură rotundă, plăcută, chipul distrat, ochii sub care se conturau pungi fine şi mustaţa mică, neagră, aşezată ca o insulă în mijlocul feţei.

A! Era însoţitorul Carlottei Adams din seara cinei luate în apartamentul lui Jane Wilkinson.

Căpitanul Ronald Marsh. Acum, lord Edgware.