Capitolul 22Hercule Poirot se comportă ciudat

Ne aflam în camerele noastre la hotel.

— Ce dracu'.? Am început eu.

Poirot mă întrerupse cu un gest mult mai extravagant decât îl văzusem vreodată făcând. Flutură ambele mâini în aer.

— Te implor, Hastings! Nu acum! Nu acum!

Şi îşi luă pălăria, îşi trase o palmă peste frunte şi ieşi valvârtej din cameră. Nu se întorsese încă, când, o oră mai târziu, apăru Japp.

— Omuleţul a ieşit? Întrebă el.

La răspunsul meu afirmativ din cap, se aşeză şi îşi şterse fruntea cu o batistă. Căldura era înăbuşitoare.

— Ce naiba 1-a apucat? Ascultă, Hastings, am rămas trăsnit când l-am văzut aplecându-se spre lordul Edgware şi spunându-i: „Eu vă cred”. M-am simţit ca într-o melo-dramă romantică. Nu mai înţeleg nimic!

Mă aflam în aceeaşi situaţie şi i-am împărtăşit acest lucru lui Japp.

— Şi apoi a părăsit casa în grabă, continuă Japp. Ce ţi-a zis după aceea?

— Nimic, am replicat.

— Nimic, nimic?

— Absolut nimic. Când am vrut să-i vorbesc, mi-a oprit vorbele cu un gest. M-am gândit că e mai bine să-l las în pace. Când am ajuns aici, de-abia am apucat să scot o vorbă că a fluturat din mâini, şi-a luat pălăria şi a ieşit din nou în grabă.

Ne-am uitat unul la altul miraţi. Japp îşi dădu una peste frunte ca şi cum îşi adusese aminte de ceva.

— Trebuie să fie…, spuse el.

De data aceasta, înclinam să fiu de acord cu el. Japp sugerase deseori că Poirot era ceea ce numea el „ţicnit”. În acele cazuri, Japp nu înţelesese pur şi simplu unde voia Poirot să ajungă. Acum, mărturisesc că nici eu nu-i puteam înţelege atitudinea. Dacă n-ar fi fost scrântit, atunci cu siguranţă era ciudat de schimbător. Iată că i se confirma teoria într-un mod triumfător, şi el, în loc să fie mulţumit, începea să se îndoiască de ea.

Era suficient pentru a-i demoraliza şi exaspera până şi pe cei mai înfocaţi susţinători ai săi. Am scuturat din cap descurajat.

— A fost mereu un tip special, spuse Japp. A avut mereu modul lui deosebit de a privi lucrurile şi… Cam ciudat după părerea mea. E un fel de geniu, trebuie să recunosc asta. Dar se spune întotdeauna că geniile sunt foarte aproape de graniţa nebuniei şi o pot trece când nu te aştepţi. I-a plăcut mereu să complice lucrurile. Un caz simplu n-a fost niciodată îndeajuns de bun pentru el. Nu, trebuie să-l facă să se frământe. E complet rupt de realitate şi joacă un joc pe care numai el îl înţelege. E ca una dintre acele doamne bătrâne care se joacă lent cu răbdarea ta şi când nu îi iese aşa cum şi-a dorit, trişează. Ei bine, cu Poirot e exact invers. Dacă lucrurile ies la iveală prea uşor, el trişează ca să le complice! Asta e părerea mea!

Nu am ştiut ce să-i răspund. Şi eu, la rândul meu, găseam de neînţeles comportamentul lui Poirot şi, pentru că mă simţeam foarte ataşat de bunul meu prieten, mă îngrijora mai mult decât voiam să o arăt.

Rămăseserăm în tăcere, când Poirot intră în cameră.

Arăta mai calm acum şi acest lucru mă bucură nespus.

Îşi scoase pălăria cu grijă, o puse pe masă împreună cu bastonul şi se aşeză în fotoliu.

— Iată-te, bunule Japp. Mă bucur. Tocmai mă gândeam că trebuie să te văd cât mai repede posibil.

Japp îl privi fără să-i răspundă. Îşi dădu seama că acesta era doar începutul discursului, aşa că îl aşteptă pe Poirot să-şi explice purtarea. Ceea ce prietenul meu chiar şi făcu, vorbind rar şi cu grijă.

— Ascultă-mă, Japp. Ne-am înşelat. Ne-am înşelat complet. Mă doare să o spun, dar am făcut o greşeală.

— E în regulă, replică Japp sigur pe el.

— Dar nu este în regulă! Este deplorabil! Mă doare sufletul.

— Nu trebuie să vă frământaţi pentru acel tânăr. Îşi merită din plin soarta.

— Nu el mă nelinişteşte, ci dumneata.

— Eu? Nu trebuie să vă faceţi griji din cauza mea.

— Ba da. Căci, vezi dumneata, cine te-a îndreptat spre această pistă? Hercule Poirot. Mais oui, eu sunt cel care ţi-a arătat această cale. Ţi-am atras atenţia asupra Carlottei Adams, ţi-am vorbit de scrisoarea ei către America. Eu sunt cel care ţi-a ghidat fiecare pas!

— Aş fi ajuns şi singur aici, i-o tăie Japp foarte rece. Sunteţi doar cu un pas înaintea mea, asta-i tot.

— Cela ce peut. Dai asta nu mă consolează. Dacă te va afecta… Dacă îţi vei pierde prestigiul din cauză că mi-ai ascultat ideile… Îmi voi reproşa asta pentru totdeauna.

Japp părea amuzat. Cred că îi atribuia lui Poirot motive nu foarte curate pentru această purtare. Îşi imagina că Poirot îl invidia pentru recunoaşterea ce-o va primi pentru elucidarea acestei poveşti.

— E în regulă, zise el către Poirot şi îmi făcu cu ochiul. Nu voi uita să fac cunoscut faptul că vă datorez o parte din lauri în această afacere.

— O, dar nu înţelegi nimic. Nu vreau recunoaştere şi, mai mult, nici nu vei primi vreuna, căci totul este un adevărat fiasco pentru dumneata şi eu, Hercule Poirot, sunt cel care 1-a creat.

Japp izbucni în râs dintr-odată, văzând expresia îndure-rată de pe chipul lui Poirot, care se arătă jignit.

— Îmi cer scuze, domnule Poirot, îi spuse el, ştergându-şi ochii de lacrimi, dar arătaţi atât de caraghios în disperarea dumneavoastră. Acum, liniştiţi-vă şi să uităm de această discuţie. Sunt dispus să-mi asum laurii sau dizgraţia pentru această afacere. Va face destulă vâvlă, aveţi dreptate aici, dar eu mă voi strădui să obţin o con-damnare. Este posibil ca avocatul isteţ al lordului să-l facă achitat… Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la juriu. Dar chiar şi-aşa, nu mă va afecta cu nimic. Se va şti că am descoperit adevăratul vinovat chiar dacă nu va fi condam-nat. Şi dacă, din cine ştie ce întâmplare, o apucă pe vreo cameristă isteriile şi pretinde că ea 1-a omorât, atunci voi accepta situaţia şi nu mă voi plânge că m-aţi condus pe un drum greşit. Cred că aşa e corect.

Poirot îl privi cu blândeţe şi tristeţe în acelaşi timp.

— Eşti atât de încrezător… Întotdeauna încrezător! Nu te opreşti nici o clipă să te întrebi… Dar oare este aşa? Nu te îndoieşti niciodată. Nu te gândeşti niciodată: „E prea uşor să fie aşa”!

— Puteţi fi sigur de asta! Şi din cauza asta, scuzaţi-mă că mă exprim astfel, o luaţi pe câmpii de fiecare dată. De ce n-ar trebui să fie uşor? De ce n-ar fi bine dacă un lucru este simplu?

Poirot îl privi, oftă, îşi aruncă braţele în lături a nepu-tinţă şi scutură din cap.

— C'est fini! Nu voi mai spune un cuvânt.

— Splendid! Îi răspunse Japp cu afecţiune. Acum, să ne întoarcem la oile noastre. Sunteţi curios să ştiţi ce am mai făcut?

— Bineînţeles.

— Aşadar, am văzut-o pe onorabila Geraldine şi povestea ei este întocmai cu cea a lordului. E posibil să fie amândoi complici, dar mă cam îndoiesc. După părerea mea, el a păcălit-o… Ea e şi-aşa prea drăguţă cu el. Când a aflat că el a fost arestat, s-a emoţionat profund.

— Adevărat? Şi secretara… Domnişoara Carroll?

— Nu a fost prea surprinsă, cred. Cu toate acestea, e doar impresia mea.

— Şi perlele? Am întrebat. Această parte a istorisirii e adevărată?

— Foarte. A obţinut banii pe ele la prima oră a dimineţii următoare. Dar nu cred că acest lucru afectează restul. Bănuiesc că ideea i-a venit brusc când şi-a întâlnit verişoara la operă. Era disperat… Iată o cale de ieşire. Cred că se gândise cumva la asta şi de aceea păstrase cheia în buzunar. Nu cred că a fost un impuls de moment. Aşadar, vorbind cu verişoara sa, vede că implicând-o va obţine un plus de siguranţă pentru sine. O duce de nas, face aluzie la perle, ea pică în plasă şi iată-i la drum. Imediat ce ea a intrat în casă, el a urmărit-o şi a mers în bibliotecă. Poate că înălţimea Sa adormise în fotoliu. În orice caz, în două secunde şi-a făcut treaba şi a ieşit. Nu cred că se aştepta să fie surprins în casă de către tânăra fată, ci se gândise să fie găsit aşteptând nerăbdător pe trotuar, lângă taxi. Şi nici nu cred că şoferul de taxi ar fi trebuit să-l vadă intrând în casă, ci impresia generală ar fi fost că s-a plimbat de-a lungul străzii, fumând şi aşteptând-o pe fată. Dacă vă amintiţi, taxiul era oprit cu faţa în direcţia opusă.

Bineînţeles că a doua zi dimineaţă, a trebuit să împru-mute banii pe colier. Trebuia să pară în continuare că are nevoie de bani. Apoi, aflând de crimă, o sperie pe fată şi o convinge să ascundă vizita lor nocturnă. Vor spune că au petrecut acea pauză împreună la operă.

— Şi atunci de ce n-au făcut întocmai? Întrebă repede Poirot.

Japp ridică din umeri.

— S-a răzgândit. Sau s-a gândit că verişoara lui nu va fi capabilă să ţină secretul. E o fiinţă cam nevricoasă.

— Da, aprobă Poirot. E o fiinţă cam nevricoasă.

După o pauză de câteva minute, Poirot reveni:

— Nu ţi se pare că ar fi fost mai uşor şi mai simplu pentru căpitanul Marsh să plece singur de la operă în tim-pul pauzei? Să fi intrat în linişte cu propria cheie, să-şi fi ucis unchiul şi apoi să se fi întors la operă… În loc să facă toate acestea cu un taxi aşteptând afară şi o tânără fată nervoasă, care ar fi putut coborî scările în orice clipă şi l-ar fi putut da de gol?

Japp rânji.

— Iată cum dumneavoastră sau eu am fi acţionat! Dar noi suntem puţin mai inteligenţi decât căpitanul Ronald Marsh.

— Nu sunt aşa de sigur. Mi-a dat impresia unui tânăr destul de inteligent.

— Dar nu la fel de inteligent ca Hercule Poirot! Haideţi, sunt sigur că asta aţi gândit! Râse Japp.

Poirot îl privi rece.

— Şi dacă e inocent, de ce a mai convins-o pe tânăra Adams să accepte pariul? Continuă Japp. Poate exista doar un singur motiv pentru această păcăleală… Să-l protejeze pe adevăratul criminal.

— Aici sunt de acord cu dumneata în întregime.

— Mă bucur că în sfârşit vedem amândoi lucrurile la fel.

— Să fi fost el cel care a vorbit cu domnişoara Adams, medită Poirot. În timp ce, în realitate… Nu, e o prostie!

Apoi, privindu-l pe Japp, îl întrebă brusc:

— Care e teoria dumitale cu privire la moartea Carlottei Adams?

Japp îşi drese vocea.

— Înclin să cred că a fost un accident. Recunosc, un accident convenabil, dar nu văd cum el ar fi avut ceva de-a face cu asta. Alibiul lui se confirmă după spectacolul de la operă. S-a aflat la Sobranis cu familia Dortheimer până aproape de unu noaptea. Carlotta Adams era de mult cul-cată. Nu, cred că a fost unul dintre acele momente noro-coase pe care le mai au câteodată criminalii. Altfel, dacă nu s-ar fi petrecut accidentul, cred că îşi făcuse deja planuri cum să o reducă la tăcere. Mai întâi ar fi ameninţat-o cu influenţa pe care o avea ca lord, i-ar fi zis că va fi arestată pentru crimă dacă ar fi spus adevărul. Apoi, ar fi cumpărat-o cu o sumă mare de bani.

— Şi nu te miră că…, şi Poirot se opri exact în dreptul lui Japp. Şi nu te miră că domnişoara Adams ar fi lăsat să fie spânzurată o altă femeie, când mărturia ei ar fi putut să o salveze?

— Jane Wilkinson n-ar fi fost spânzurată. Declaraţiile invitaţilor de la Sir Montagu Corner erau suficiente pentru a-i susţine nevinovăţia.

— Dar ucigaşul nu ştia asta. Ar fi trebuit să conteze pe spânzurarea lui Jane Wilkinson şi tăcerea Carlottei Adams.

— Vă place să vorbiţi, nu-i aşa, domnule Poirot? Şi mai sunteţi convins că Ronald Marsh e un tânăr nevinovat care nu ar face rău nici unei muşte. Credeţi în povestea lui că un alt bărbat s-a furişat în locuinţa lordului Edgware?

Poirot ridică din umeri.

— Ştiţi cumva cine pretinde că ar fi acesta?

— Aş putea ghici, probabil.

— El spune că i s-a părut a fi vedeta de cinema, Bryan Martin. Ce spuneţi despre asta? Un bărbat care nici măcar nu 1-a văzut vreodată pe lordul Edgware.

— Atunci, ar fi foarte curios să-l vadă cineva pe acest bărbat deschizând uşa cu cheia.

— Ha! Făcu Japp, pe un ton plin de dispreţ. Acum, presupun că aţi fi foarte surprins să aflaţi că domnul Bryan Martin nici măcar nu a fost în Londra în acea noapte. A însoţit o tânără doamnă la cină la Molesey şi nu s-au întors în Londra decât după miezul nopţii.

— Aha! Răspunse Poirot blând. Nu sunt deloc surprins. Tânăra doamnă este şi ea actriţă?

— Nu. E o tânără proprietară a unui magazin de pălării. De fapt, e chiar prietena domnişoarei Adams, domnişoara Driver. Cred că veţi fi de acord cu mine că mărturia sa este de necontestat.

— Nu am pus-o nici o clipă la îndoială, dragul meu prieten.

— De fapt, eşti învins şi o ştii, băiete, zise Japp râzând. Povestea asta vânătorească s-a dovedit a fi o fantasma-gorie, asta e tot. Nimeni nu a intrat la numărul 17. Şi nici în altă casă vecină… Şi ce ne arată asta? Că înălţimea Sa este un mincinos!

Poirot clătină trist din cap.

Japp se ridică în picioare, foarte mulţumit de sine.

— Haide, e totul în regulă acum.

— Cine e „D, Paris, noiembrie”?

Japp dădu din umeri.

— Poveste veche, presupun. Nu poate o fată să păstreze un suvenir de acum şase luni, care nu are nici o legătură cu crima? Trebuie să ştim când să ne oprim, domnule Poirot!

— Acum şase luni, murmură Poirot, cu o strălucire în ochi. Dieu, que je suis bête!

— Ce spune? Mă întrebă Japp.

Poirot se ridică şi îl împunse pe Japp cu degetul în piept.

— Ascultă! De ce servitoarea domnişoarei Adams nu a recunoscut această cutie? De ce domnişoara Driver nu a recunoscut-o nici ea?

— Ce vreţi să spuneţi cu asta?

— Pentru că e noua! Tocmai ce a primit-o. Paris, noiembrie… Perfect… Mă îndoiesc ca data de pe cutie să invoce vreo amintire. Pentru că i-a fost oferită de-abia acum, şi nu atunci. Doar ce a fost cumpărată! Investighează asta, te implor, bunul meu Japp. Este cu siguranţă un indiciu. Nu cred că a fost cumpărată de aici, ci din străinătate. Probabil de la Paris. Dacă ar fi fost cumpărată de aici, cu siguranţă că vreun bijutier ar fi recunoscut asta, pentru că a fost fotografiată şi a apărut în toate ziarele. Da, da, Paris. Sau vreun alt oraş din străinătate, dar sunt mai mult ca sigur că este vorba de Paris. Te implor, Japp, interesează-te despre asta, pune întrebări. Vreau să aflu… Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult… Cine este acest misterios D.

— Nu văd cu ce ar strica, îi răspunse Japp binevoitor. Nu pot să spun că mă încântă ideea, dar voi face tot ce pot. Cu cât ştim mai multe, cu atât mai bine.

Şi se îndepărtă vesel.