Capitolul 21Mărturia lui Ronald

Îmi venea greu să înţeleg atitudinea lui Poirot. Oare nu asta era ceea ce el prezisese tot timpul?

Tot drumul spre Regent Gate, Poirot râmase perplex şi gânditor, neacordându-i nici o atenţie lui Japp care nu contenea să se felicite singur.

În sfârşit, îşi reveni din visare cu un oftat.

— În orice caz, murmură el, vom auzi ce are de spus.

— Nimic, dacă are ceva minte, comentă Japp. Destui oameni au contribuit la propria spânzurare pentru că au fost prea dornici să facă o declaraţie. Şi nici nu putem spune că îi avertizăm în legătură cu asta, chiar dacă suntem corecţi în totalitate. Însă cu cât sunt mai vinovaţi, cu atât sunt mai nerăbdători să-ţi înşire minciunile pregătite. Nu ştiu că ar trebui să vorbească mai întâi cu un avocat.

Oftă şi continuă:

— Avocaţii şi medicii legişti sunt cei mai mari duşmani ai poliţiei. De foarte multe ori mi s-a întâmplat să am un caz clar ca lumina zilei dat peste cap de medicul legist, care şi-a băgat nasul şi a lăsat vinovatul să scape. Pe avocaţi nu-i poţi condamna atât de tare, cred eu. Până la urmă sunt plătiţi pentru iscusinţa cu care interpretează lucrurile în favoarea lor.

Ajunşi la Regent Gate, am aflat că cei vizaţi erau acasă. Familia încă mai lua prânzul. Japp îşi exprimă dorinţa de a-i vorbi lordului Edgware între patru ochi, aşa că am fost conduşi în bibliotecă.

Tânărul ne urmă în câteva minute, cu un zâmbet degajat, care se şterse imediat ce ne văzu chipurile. Buzele i se strânseră.

— Bună ziua, inspectore. Ce se întâmplă?

Japp îi expuse obiectul vizitei în limbajul său obişnuit.

— Aha, deci asta era, zise Ronald.

Îşi trase un scaun, se aşeză şi îşi scoase o ţigară.

— Cred, inspectore, că aş vrea să vă fac o mărturisire.

— Cum doriţi, milord.

— Ştiu că e o nebunie din partea mea. Cu toate acestea, o voi face.,Nu am motive să mă tem de adevăr”, parcă aşa spun totdeauna eroii din romane, nu-i aşa?

Japp nu-i răspunse şi continuă să-l privească pe Ronald fără nici un fel de reacţie vizibilă.

— Iată o masă şi un scaun la îndemână, continuă tânărul. Ajutorul dumneavoastră poate să se aşeze şi să stenografieze spusele mele.

Nu cred că Japp era obişnuit să i se pună la dispoziţie toate aceste aranjamente cu atâta grijă, şi sugestia lordului Edgware fu adoptată imediat.

— Pentru început, spuse tânărul, pentru că nu mi-am pierdut încă raţiunea, îmi închipui că alibiul meu perfect nu mai stă în picioare. Îi scot din cauză pe dragii Dortheimeri. Şoferul de taxi, nu-i aşa?

— Suntem la curent cu toate acţiunile dumneavoastră din acea seară, zise Japp, impasibil.

— Am o admiraţie foarte mare pentru Scotland Yard. Cu toate acestea, vedeţi voi, dacă aş fi plănuit cu adevărat o faptă atât de violentă, aş fi luat un taxi care m-ar fi adus direct în faţa casei şi l-aş fi pus să mă aştepte? V-aţi gândit la asta? A, văd că domnul Poirot a făcut-o.

— Mi-a trecut prin minte, da, răspunse Poirot.

— Nu se comite astfel o crimă premeditată, continuă Ronald. Punându-ţi o mustaţă roşcată şi o pereche de ochelari cu ramă de baga şi luând o maşină până pe strada următoare şi plătindu-l pe şofer. Luând metroul? Eh, mai bine mă opresc aici. Avocatul meu, pentru un onorariu de câteva mii de guinee, ar descrie toate astea mai bine decât mine. Bineînţeles, prevăd răspunsul dumneavoastră. Crima a fost un impuls neprevăzut. Iată-mă în taxi, aşteptând etc., etc… Şi brusc, îmi spun: „Acum, băiete, du-te şi fă-o!”

Ei bine, vă voi spune adevărul. Aveam neapărată nevoie de bani. Nu cred că e vreun mister aici. Eram destul de disperat. Trebuia să fac rost de bani până a doua zi sau s-ar fi terminat totul. I-am cerut unchiului meu. Nu mă iubea prea mult, dar am sperat că ţine totuşi la onoarea numelui său. Bărbaţii între două vârste fac asta. Însă unchiul meu s-a dovedit mult mai modern în indiferenţa sa cinică.

Se părea că n-am altceva de făcut decât să suport consecinţele cu un zâmbet. Mă bătea gândul să încerc să împrumut de la Dortheimeri, dar ştiam că n-aveam nici o şansă. Şi nu puteam nici să mă căsătoresc cu fiica lor. E prea inteligentă ca să mă accepte. Apoi, din întâmplare, am întâlnit-o pe verişoara mea la operă. Nu o văd prea des, dar a fost întotdeauna drăguţă cu mine când locuiam în casă. Din vorbă în vorbă m-am trezit că îi spun de necazurile mele. Auzise oricum şi ea ceva de la tatăl ei. Şi deodată şi-a arătat curajul. Mi-a sugerat să iau perlele ei, care aparţinuseră mamei ei.

Tânărul bărbat făcu o pauză. Îmi dădu impresia că în vocea sa se simţea o emoţie reală. Sau îşi juca mai bine rolul decât ne-am fi aşteptat.

— Am acceptat oferta acestei copile binecuvântate. Puteam obţine pe perle suma de bani de care aveam nevoie şi m-am jurat că le voi răscumpăra chiar dacă ar fi însemnat să muncesc pentru asta. Dar perlele erau acasă în Regent Gate. Aşa că am decis că cel mai bun lucru de făcut era să mergem şi să le luăm. Am sărit într-un taxi şi am pornit la drum.

Am oprit maşina pe cealaltă parte a străzii în caz că cineva ar fi auzit taxiul în dreptul uşii. Geraldine a coborât şi a traversat strada. Avea cheia cu ea şi ar fi intrat neobservată, ar fi luat perlele şi mi le-ar fi adus. Nu ne aşteptam să se întâlnească însă cu nimeni, cu excepţia poate a unui servitor. Domnişoara Carroll, secretara unchiului meu, mergea la culcare de obicei pe la nouă şi jumătate. Unchiul meu probabil că se afla în bibliotecă.

Dina a plecat. Am rămas pe trotuar, fumând o ţigară. Din când în când mai aruncam câte privire spre casă să văd dacă vine. Şi acum, ajung la bucata din istorisirea mea pe care dacă vreţi o credeţi sau nu. Un bărbat a trecut pe lângă mine pe trotuar. M-am întors să mă uit după el şi, spre surpriza mea, a urcat scările casei de la numărul 17, şi a intrat. Cel puţin aşa mi s-a părut, că era numărul 17, dar trebuie să recunosc că eram la ceva distanţă de el. Mi se păru ciudat din două motive: în primul rând, avea o cheie, şi, în al doilea rând, mi s-a părut că-l recunosc ca fiind un actor bine-cunoscut.

Eram atât de surprins, încât am decis să văd ce se întâmplă. Din întâmplare, aveam în buzunar cheia casei. O pierdusem sau am crezut că am pierdut-o acum vreo trei ani. Am dat de ea pe neaşteptate cu o zi sau două înainte, şi intenţionam să i-o înapoiez unchiului meu în acea dimineaţă. Dar, în focul discuţiei, am pierdut din vedere acest amănunt. Când m-am schimbat pentru operă, am transferat-o împreună cu celelalte lucruri din buzunare.

Rugându-l pe şoferul de taxi să aştepte, am străbătut cu paşi mari trotuarul, am traversat şoseaua, am urcat treptele casei cu numărul 17 şi am deschis uşa cu cheia. Holul era pustiu. Nu era nici urmă de vizitator. Am rămas un mo-ment privind în jurul meu, apoi am mers spre uşa biblio-tecii. Poate că bărbatul acela era la unchiul meu şi, dacă era aşa, ar fi trebuit să aud voci. Am stat în dreptul uşii bibliotecii, dar nu am auzit nimic.

Am simţit brusc că mă comportasem cu adevărat prosteşte. Bărbatul probabil că intrase într-o altă casă… Cea de alături, poate. Regent Gate este puţin luminat în timpul nopţii. M-am simţit ca un idiot. Ce naiba mă făcuse să-l urmăresc pe acel individ nu-mi puteam da seama. Mă adusese până aici şi aş fi arătat ca un tâmpit dacă unchiul meu ar fi ieşit brusc din bibliotecă şi m-ar fi găsit acolo. Aş fi băgat-o pe Geraldine în necazuri şi Dumnezeu cu mila. Toate acestea doar pentru că ceva din ţinuta unui bărbat m-a făcut să-mi închipui că făcea ceva necurat. Din fericire, nu m-a văzut nimeni pentru că am ieşit cât de repede am putut.

M-am întors păşind uşor spre uşa de la intrare şi, în acelaşi moment, Geraldine a coborât scările cu perlele în mână.

A fost foarte surprinsă când m-a văzut acolo, bineînţeles. Am ieşit din casă şi apoi i-am explicat ce s-a întâmplat.

Ronald făcu o scurtă pauză.

— Ne-am întors în grabă la operă. Am ajuns acolo tocmai când se ridica cortina. Nimeni n-a bănuit că am plecat, pentru că, fiind o seară foarte călduroasă, mai multe persoane ieşiseră afară pentru a lua o gură de aer.

Tânărul se opri iar.

— Ştiu ce veţi spune: de ce nu ne-ai prezentat toate acestea imediat? Dar vă întreb pe dumneavoastră: Dacă aţi fi fost în locul meu, cu un motiv evident de a comite crima, aţi fi admis aşa de uşor că aţi fost în casă în noaptea crimei?

Sincer, am dat-o în bară! Chiar dacă am fi fost crezuţi, tot ne aşteptau o grămadă de probleme pe mine şi pe Geraldine. N-aveam nimic de-a face cu crima, nu văzusem nimic, nu auzisem nimic. Am gândit că era evident că mătuşica Jane a făcut-o. Şi-atunci, de ce m-aş fi pus eu pe tavă? V-am spus despre ceartă şi despre datoriile mele pentru că ştiam că le veţi afla oricum şi, dacă aş fi încercat să le ascund, aş fi apărut şi mai suspect şi mi-aţi fi analizat alibiul cu mai multă atenţie. Aşa cum vedeam eu lucrurile, dacă mă lăudam destul cu acestea, v-aş fi făcut să vă gândiţi că, în ciuda bravadei mele, totul e în regulă. Dortheimerii erau convinşi că n-am părăsit Covent Garden, şi faptul că petrecusem una din pauze în compania verişoarei mele nu avea de ce să trezească vreo suspiciune. Şi ea putea spune oricând că a fost cu mine şi că nu am părăsit clădirea.

— Domnişoara Marsh a fost de acord cu această… Tăinuire?

— Da. Imediat ce am aflat, am sunat-o şi am sfătuit-o pentru binele ei să nu pomenească nimic de venirea noastră aici în timpul nopţii. Am stabilit că am fost împreună amândoi în timpul ultimei pauze la Covent Garden. Am vorbit puţin în stradă şi asta a fost tot. Ea a înţeles şi chiar a fost de acord. Adăugă după o scurtă pauză: Ştiu că nu sună prea bine… Declarând toate acestea de-abia acum. Dar este adevărat tot ce v-am spus. Pot să vă dau chiar numele şi adresa celui care mi-a dat banii pe perlele lui Geraldine în dimineaţa următoare. Şi dacă o întrebaţi şi pe ea, va confirma fiecare cuvânt de-al meu.

Se rezemă de spătarul scaunului şi îl privi pe Japp care rămăsese impasibil.

— Spuneţi că v-aţi gândit că Jane Wilkinson a comis crima, lord Edgware? Întrebă Japp.

— Ei bine, nu aţi crede acelaşi lucru? Mai ales după cele declarate de majordom?

— Ce ne puteţi spune despre pariul dumneavoastră cu domnişoara Adams?

— Un pariu cu domnişoara Adams? Vreţi să spuneţi, Carlotta Adams? Asta ce vrea să-nsemne?

— Negaţi că i-aţi oferit suma de zece mii de dolari pentru a se deghiza în Jane Wilkinson şi a merge la unchiul dumneavoastră în acea seară?

Ronald ne privi surprins.

— I-am oferit zece mii de dolari? Prostii! Cineva face glume pe seama dumneavoastră. Nu aveam de unde să-i dau zece mii de dolari. Visaţi cai verzi pe pereţi! Aşa spune ea?O, drace! Am uitat! E moartă, nu-i aşa?

— Da, răspunse Poirot încet, e moartă.

Ronald ne privi când pe unul, când pe celălalt. Înainte fusese binedispus, dar acum chipul său pălise şi în ochi i se citea teama.

— Nu mai înţeleg nimic, răspunse el. V-am spus ade-vărul. Presupun că niciunul dintre dumneavoastră nu mă crede.

Şi apoi, spre stupefacţia mea, Poirot îi răspunse:

— Ba da. Eu vă cred.