Capitolul 23 Scrisoarea

— Acum, făcu Poirot, să mergem să mâncăm. Mă luă de braţ şi îmi zâmbi. Dragul meu, am speranţe! îmi explică el.

Eram fericit să-l văd revenit la normal, cu toate că nu eram mai puţin convins de vinovăţia tânărului Ronald. Mi-am închipuit că şi Poirot însuşi împărtăşea aceeaşi părere, după ce ascultase argumentele lui Japp, iar căutarea cumpărătorului cutiei era, probabil, o ultimă încercare de a salva aparenţele.

Aşadar, ne-am îndreptat spre restaurant să luăm prânzul împreună ca doi prieteni.

Spre surprinderea mea, la o masă din celălalt capăt al sălii, i-am văzut pe Bryan Martin şi pe Jenny Driver luând masa împreună. Amintindu-mi de vorbele lui Japp, am bănuit că între ei ar fi o posibilă legătură amoroasă.

Ne văzură imediat şi Jenny ne făcu semn cu mâna.

Când am ajuns la cafea, Jenny îşi părăsi însoţitorul şi se apropie de masa noastră. Arăta la fel de plină de viaţă ca întotdeauna.

— Pot să mă aşez un minut lângă dumneavoastră, domnule Poirot?

— Bineînţeles, domnişoară. Sunt încântat să vă revăd. Domnul Martin ni se va alătura şi el?

— L-am rugat să mă aştepte pentru că vreau să vă vor-besc despre Carlotta.

— Vă ascult, mademoiselle.

— Doreaţi să aflaţi dacă avea vreo preferinţă pentru vreun bărbat, nu-i aşa?

— Da, da.

— Ei bine, m-am tot gândit. Uneori, nu-ţi vine imediat în minte, aşa că trebuie să meditezi la ceea ce s-a întâmplat, să-ţi aminteşti cuvinte sau fraze cărora nu le-ai dat prea multă importanţă la momentul respectiv. Exact asta am făcut şi, amintindu-mi întocmai cuvintele ei, am ajuns la o oarecare concluzie.

— Continuaţi, mademoiselle.

— Cred că bărbatul la care ţinea… Sau începea să ţină… Era Ronald Marsh… Ştiţi, cel care tocmai a moştenit titlul.

— Şi ce vă face să credeţi asta, mademoiselle?

— Păi, unul dintre motive ar fi că, într-una din zile, vorbind la modul foarte general, Carlotta mi-a povestit despre un bărbat cam ghinionist şi cum acest lucru i-ar putea afecta caracterul. A spus ceva de genul că acel bărbat ar putea fi un om de treabă şi totuşi, din cauza acestor circumstanţe, s-ar putea să-şi piardă capul. O întreagă teorie despre cum, bietul de el, oropsit de societate, începe prin a face şi el rău. Şi, după cum ştiţi, este primul lucru pe care şi-l spune o femeie pentru a justifica purtarea unui bărbat de care începe să se îndrăgostească. Am auzit placa aceasta de atâtea ori! Carlotta era foarte inteligentă şi totuşi venea acum cu această poveste de parcă de-abia acum scosese capul în lume. Aşa că mi-am spus: „Hei, ceva nu este în regulă”. Nu a menţionat nici un nume… V-am spus, discuţia a fost foarte generală. Dar, aproape imediat, a început să vorbească despre Ronald Marsh şi despre cât de rău a fost tratat. N-am făcut legătura atunci, datorită manierei sale impersonale şi degajate cu care a prezentat lucrurile. Dar acum… Încep să mă întreb. Bănuiesc că se referea la Ronald. Dumneavoastră ce credeţi, domnule Poirot? Încheie ea şi îl privi pe Poirot în ochi.

— Cred, mademoiselle, că mi-aţi oferit, poate, o informaţie foarte preţioasă.

— Bun aşa! Îi răspunse ea şi bătu din palme.

Poirot o privi cu simpatie.

— Poate nu aţi aflat, dar… Domnul despre care tocmai aţi vorbit, Ronald Marsh… Lordul Edgware… Tocmai a fost arestat.

— O, şi Jenny îl privi surprinsă. Atunci concluzia la care am ajuns e cam tardivă.

— Niciodată nu-i prea târziu, zise Poirot. Nu pentru mine, dacă înţelegeţi. Vă mulţumesc, mademoiselle.

Tânăra ne părăsi şi se întoarse la Bryan Martin.

— Iată, Poirot, am comentat. Asta îţi zdruncină cu siguranţă ideile.

— Nicidecum, Hastings. Din contră… Le întăreşte.

În ciuda acestei afirmaţii curajoase, eram de părere în sinea mea că Poirot începea să piardă din teren.

În zilele ce urmară, nu menţionă nici un cuvânt despre cazul lordului Edgware. Dacă aminteam de el, îmi răs-pundea monosilabic şi fără interes. Cu alte cuvinte, se spălă pe mâini de întreaga poveste. Indiferent ce îi trecuse prin mintea-i fantastică referitor la acest asasinat, se văzuse în ipostaza de a recunoaşte că greşise şi că prima sa teorie despre acest caz fusese cea corectă, Ronald Marsh fiind adevăratul vinovat. Însă, fiind vorba despre Poirot, nu putea recunoaşte deschis că aşa stăteau lucrurile şi, astfel, pretinse că şi-a pierdut interesul.

Cam asta era părerea mea privind atitudinea lui Poirot. Păru depăşit de situaţie, nu arătă nici un interes pentru acţiunile poliţiei care, în orice caz, erau doar o pură formalitate. Se ocupă de alte cazuri şi, aşa cum v-am spus, nu arăta nici un interes atunci când se făcea şi cea mai mică menţiune la acest subiect.

Cam la două săptămâni după evenimentele descrise în capitolul anterior, mi-am dat seama că interpretarea mea privind atitudinea lui Poirot fusese cu totul greşită.

Era dimineaţă, cam pe la micul dejun. Lângă farfuria lui Poirot se adunaseră ca de obicei o grămadă de scrisori. Le sortă cu degete agile şi, cu o exclamaţie bruscă de satisfacţie, luă o scrisoare cu un timbru american pe plic şi se grăbi să o deschidă.

L-am privit cu mare interes, căci părea foarte mulţumit de ceea ce primise. Plicul conţinea o scrisoare şi un pachet destul de gros.

Poirot citi scrisoarea de la un capăt la altul de vreo două ori, apoi mă privi:

— Ai vrea să vezi despre ce e vorba, Hastings? I-am luat scrisoarea din mână şi am citit următoarele:

Dragă domnule Poirot, Am fost foarte mişcată de scrisoarea dumneavoastră, în ultima vreme, am fost atât de tulburată de tot ceea ce s-a întâmplat. În plus, pe lângă durerea mea, am suferit atât de mult la auzul tuturor insinuărilor puse pe seama Carlottei… Cea mai dragă, scumpă soră pe care şi-ar dori-o vreodată cineva. Nu, domnule Poirot, Carlotta nu lua nici un fel de drog! Sunt sigură de asta pentru că avea oroare de ele. Am auzit-o deseori afirmând acest lucru. Şi dacă a jucat vreun rol în moartea acelui biet om, a fost complet inocent din partea ei şi, cu siguranţă, scrisoarea ei către mine o dovedeşte în întregime. Vă trimit originalul scrisorii la rugămintea dumneavoastră. Mă doare nespus sâ mâ despart de ultima ei scrisoare, dar ştiu că veţi avea grija de ea şi mi-o veţi înapoia. Şi dacă vă va ajuta să clarificaţi misterul morţii ei, aşa cum afirmaţi… Atunci, bineînţeles că trebuie sâ ajungă la dumneavoastră.

M-aţi întrebat dacă nu cumva Carlotta a menţionat în scrisorile ei pe cineva în mod deosebit. Ei bine, mi-a scris despre multe persoane, bineînţeles, dar nimeni în mod special. Cei despre care mi-a povestit mai des au fost Bryan Martin, pe care 1-a cunoscut cu ani în urmă, o tânără pe nume Jenny Driver şi un oarecare căpitan Ronald Marsh.

Mi-aş dori sâ vă pot spune mai multe. Mi-aţi scris cu atâta blândeţe şi înţelegere şi mi-aţi dat impresia câ înţelegeţi ce ne lega pe mine şi pe Carlotta.

Cu multă recunoştinţă, Lucie Adams.

P. S. Un inspector de poliţie tocmai a trecut pe la mine să-mi ceară scrisoarea Carlottei. I-am răspuns câ v-am expediat-o dumneavoastră. Bineînţeles, nu era adevărat, dar am simţit că, într-un fel sau altul, este mai bine ca scrisoarea sâ ajungâ mai întâi la dumneavoastră. Se pare câ Scotland Yardul are nevoie de ea ca probă la dosar pentru a dovedi vinovăţia ucigaşului. Vă rog să le-o înmânaţi dumneavoastră. Dar, vă rog, faceţi tot posibilul să o pot primi înapoi cândva. Vedeţi dumneavoastră, sunt ultimele cuvinte ale Carlottei către mine.

— Deci până la urmă i-ai scris personal? Am remarcat, lăsând scrisoarea pe masă. De ce ai făcut asta, Poirot? Şi de ce ai cerut originalul scrisorii?

Poirot se aplecă gânditor peste foile de hârtie incluse în plicul trimis de Lucie Adams.

— Sincer, n-aş putea spune de ce, Hastings… Decât că poate am sperat că originalul ar putea explica inexplicabilul.

— Nu văd ce ar putea arăta în plus textul acelei scrisori. Carlotta Adams a dat scrisoarea cameristei sale pentru a o duce la poştă. Nu e nici o şmecherie în asta. Şi, cu sigu-ranţă, nu-i altceva decât o scrisoare ca oricare alta.

Poirot suspină.

— Ştiu, ştiu şi tocmai de aceea mă intrigă. Pentru că, Hastings, aşa cum am citit-o noi atunci, această scrisoare este imposibilă.

— Prostii!

— Nu, nu. Vezi tu, aşa cum am gândit eu, unele lucruri trebuie să se întâmple… Pentru că se leagă unele de altele conform unei metode şi unei ordini într-o manieră firească. Dar apoi, vine această scrisoare şi este în dezacord complet cu toate celelalte lucruri. Şi-atunci, cine greşeşte? Hercule Poirot sau scrisoarea?

— Nu crezi că, poate, de data aceasta ar putea fi Hercule Poirot? I-am sugerat eu cât mai delicat posibil.

Poirot îmi aruncă o privire plină de reproş.

— M-am înşelat şi eu de câteva ori… Dar nu şi de data aceasta. Este evident că, întrucât scrisoarea pare impo-sibilă, atunci este imposibilă. Ceva ne scapă cu privire la această scrisoare. Şi vreau să descopăr ce anume.

Şi îşi reluă analiza epistolei în cauză, înarmându-se cu un mic microscop portabil.

După ce termină examinarea atentă a fiecărei pagini în parte, mi le înmână şi mie. Bineînţeles că nu am putut găsi nimic nelalocul lui. Scrisul era ferm şi lizibil şi reproducea cuvânt cu cuvânt ceea ce citisem deja în copia telegrafiată din America.

Poirot oftă adânc.

— Nu văd nimic contrafăcut aici… Nu, e acelaşi scris peste tot. Şi totuşi, aşa cum ţi-am spus, este imposibil…

Se întrerupse. Îmi ceru filele cu un gest de nerăbdare. I le-am dat înapoi, şi le parcurse încă o dată cu mare atenţie.

Deodată, scoase un strigăt.

Mă îndepărtasem de masă şi, în picioare, mă delectam cu priveliştea din dreptul ferestrei noastre. La auzul strigătului lui, m-am întors repede spre el.

Poirot tremura pur şi simplu de emoţie. Ochii căpăta-seră o nuanţă de un verde puternic. Cu degetul tremurând, îmi arăta ceva în scrisoare.

— Uite, Hastings! Uită-te aici… Repede… Vino să vezi!

Am fugit spre el. În faţa lui, pe masă, se afla una dintre paginile scrisorii. Însă nu vedeam nimic neobişnuit la ea.

— Nu vezi nimic? Toate celelalte pagini au marginile drepte… Sunt foi simple. În timp ce aceasta… Vezi… Una din margini este inegală… A fost ruptă. Acum, înţelegi ce vreau să spun? Aceasta pagina a fost dublă, şi, astfel, dacă înţelegi, lipseşte o pagină din scrisoare.

L-am privit tâmpit, cu siguranţă.

— Dar cum aşa? Ar avea sens…

— Da, da, are sens. Şi iată unde intră în scenă ingeniozitatea ideii. Citeşte şi vei vedea.

Cred că nu pot face aici mai mult decât să reproduc facsimilul paginii în chestiune.

Mi-a spus: „Cred câ l-ai păcăli chiar pe însuşi lordul Edgware. Ascultă, cât ai vrea să mă ajuţi cu un pariu?”

Am râs şi i-am răspuns:Pe cât?”

Draga mea Lucie, răspunsul sâu aproape mi-a tăiat respiraţia:

Zece mii de dolari!

— Realizezi, acum? Întrebă Poirot. Scrisoarea e între-ruptă acolo unde e vorba de căpitanul Marsh. Îi deplânge situaţia şi apoi spune: „I-a plăcut spectacolul meu foarte mult”. Apoi, pe pagina următoare continuă: „El mi-a zis…”. Dar, dragul meu, o pagină lipseşte. Persoana care „a zis” poate să nu fie aceeaşi cu cea din pagina precedentă. De fapt, nici nu este cel din pagina anterioară. Este vorba despre cu totul alt bărbat care a propus păcăleala. Vezi, nicăieri după aceea nu mai este menţionat numele lui. A! C'est épatant!1 într-un fel sau altul, ucigaşul nostru a descoperit scrisoarea care-l dădea de gol. Fără îndoială că iniţial s-a gândit să o distrugă, dar, apoi, citind-o, descoperă un mijloc mai ingenios de a se salva. Îndepăr-tează una dintre pagini şi scrisoarea capătă astfel un alt sens şi face să cadă bănuiala pe alt bărbat… Un bărbat care de asemenea are motive să-l vrea mort pe lordul Edgware. Ah! Este un dar! O mică răsplată! A rupt pagina şi a pus scrisoarea la loc în plic.

L-am privit pe Poirot cu admiraţie. Nu eram perfect convins de adevărul spuselor lui. După părerea mea, Carlotta putea să se folosească de o jumătate de foaie deja ruptă. Dar Poirot era atât de transfigurat de bucurie încât, pur şi simplu, n-am avut inima să-i sugerez această posi-bilitate. Până la urmă, cine ştie, poate că avea dreptate.

M-am hazardat totuşi să-i atrag atenţia asupra uneia sau mai multor obiecţii la teoria sa.

— Dar cum a pus asasinul, oricine ar fi el, mâna pe scrisoare? Domnişoara Adams a scos-o direct din poşetă şi i-a dat-o personal cameristei pentru a o pune la poştă. Cel puţin, aşa a afirmat camerista.

— Atunci, trebuie să presupunem două lucruri: fie camerista minte, fie, în cursul acelei seri, Carlotta Adams s-a întâlnit cu ucigaşul.

Am încuviinţat din cap.

— Cred că cea mai probabilă este ultima variantă. Încă nu ştim unde şi-a petrecut timpul Carlotta Adams între momentul în care a părăsit apartamentul şi ora nouă seara când şi-a lăsat valiza la gara Euston. În tot timpul acesta, sunt convins că s-a întâlnit cu ucigaşul într-un loc stabilit dinainte… Poate că au luat masa împreună şi el i-a dat ultimele indicaţii. În ceea ce priveşte scrisoarea, nu ştim cu exactitate ceea ce s-a întâmplat şi putem face doar pre-supuneri. Poate că o avea în mână pentru a o pune la cutia poştală şi a pus-o pe masă la restaurant. El, văzând adresa, a mirosit un posibil pericol şi a luat pe nesimţire plicul, s-a scuzat pentru câteva minute, a citit scrisoarea, a rupt pagina şi a repus-o pe masă la întoarcere sau i-a dat-o la plecare pretinzând că i-a căzut. Detaliile exacte ale modului în care s-au petrecut lucrurile nu contează atât de mult, dar două lucruri sunt foarte clare. Carlotta Adams s-a întâlnit cu ucigaşul în acea seară fie înainte de asasinarea lordului Edgware, fie după aceea, pentru că au avut suficient timp să se vadă şi după ce ea a părăsit Corner House. Am o mică bănuială – cu toate că e foarte posibil să mă înşel – că ucigaşul i-a dat cadou cutia aurită… Poate ca un suvenir al primei lor întâlniri. Şi dacă este aşa, atunci numele ucigaşului începe cu litera D.

— Nu văd ce caută aici cutiuţa aurită.

— Ascultă-mă, Hastings. Carlotta Adams nu folosea veronal. Lucie Adams o afirmă şi eu înclin să cred acelaşi lucru. Această tânără persoană cu privirea ageră şi plină de sănătate nu arăta în nici un fel că ar fi căzut pradă acestui viciu. Niciunul dintre prietenii ei şi nici camerista nu au recunoscut cutia. Şi atunci de ce a fost găsită în posesia ei după moarte? Oare pentru a lăsa impresia că lua veronal şi asta de ceva timp… Adică de cel puţin şase luni. Să pre-supunem că 1-a văzut pe criminal, după crimă, timp de câteva minute. Au băut ceva împreună pentru a sărbători reuşita planului lor. Şi, în paharul tinerei femei, el a pus o doză suficientă de veronal pentru a se asigura că ea n-o să se mai trezească a doua zi dimineaţă.

— Oribil! Am comentat şi mă străbătu un fior.

— Da, nu e ceva prea plăcut, replică Poirot sec.

— Îi vei povesti toate astea lui Japp? Am întrebat după câteva minute.

— Nu încă. Ce i-aş putea spune? Acest excelent Japp ar considera această ipoteză o altă nebunie de-a mea. Ha, tânăra femeie a scris pe o foaie de hârtie deja ruptă! Asta-i tot!

Am fixat podeaua cu o privire vinovată.

— Ce-aş putea să-i răspund? Nimic. E doar un eveni-ment posibil. Ştiu doar că ea nu a scris din întâmplare pe o hârtie deja ruptă pentru că este necesar ca lucrurile să se fi petrecut astfel. Făcu o pauză, cu o expresie visătoare pe chip. Gândeşte-te şi tu, Hastings, dacă acel bărbat ar fi avut vreun pic de minte, ar fi tăiat pagina în loc s-o rupă. Şi astfel, noi n-am fi observat nimic!

— De unde deducem că este un individ cam neglijent, am făcut eu zâmbind.

— Nicidecum. E posibil să se fi grăbit. După cum vezi, este ruptă fără prea mare atenţie. O, cu siguranţă că a fost presat de timp. Adăugă, după câteva minute de gândire: Sper că ai remarcat un lucru. Acest bărbat… Acest D… trebuie să aibă un foarte bun alibi pentru acea seară.

— Nu văd cum ar fi putut avea vreun alibi dacă şi-a petrecut întâi timpul la Regent Gate, pentru a comite crima, şi apoi în compania Carlottei Adams.

— Exact, zise Poirot. Este ceea ce am vrut să spun. Are nevoie disperată de un alibi şi astfel, fără îndoială că şi-a pregătit unul. Şi încă ceva: Oare numele lui începe într-adevăr cu litera D? Sau D-ul vine de la un nume de alint cunoscut doar de ea? Făcu iar o pauză şi continuă apoi cu o voce joasă: Un bărbat a cărui iniţială sau poreclă începe cu D. Hastings, trebuie să-l găsim! Da, trebuie să aflăm cine este!