Capitolul 3         Omul cu un dinte de aur

Câteva zile mai târziu, în timp ce ne luam micul dejun, Poirot îmi întinse o scrisoare pe care tocmai ce-o deschisese.

— Ce părere ai despre asta, mon ami?

Biletul venea din partea lordului Edgware şi, într-un limbaj formal şi sec, stabilea o întâlnire pentru a doua zi la ora 11.

Trebuie să recunosc că am rămas foarte surprins. Poirot acceptase să facă acest lucru într-un moment de bună dispoziţie şi nu-mi trecuse nici o clipă prin minte că avea vreo intenţie de a-şi ţine promisiunea făcută actriţei.

Poirot îşi dădu imediat seama ce se petrecea în mintea mea şi mă privi clipind şiret din ochi.

— Dar, mon ami, bineînţeles că nu a fost numai efectul şampaniei.

— Departe de mine ideea asta.

— Ba da… ba da… În sinea ta ţi-ai zis: „Bietul bătrân, vrea să-i facă pe plac gazdei, şi-a luat un angajament pe care n-o să-l ducă la bun sfârşit şi pe care oricum nu are de gând să-l respecte”. Însă, prietene, promisiunile lui Hercule Poirot sunt sacre.

Şi îşi luă un aer foarte demn, în timp ce pronunţa aceste ultime cuvinte.

— Bineînţeles. Bineînţeles. Ştiu asta, am încercat. Dar am crezut că judecata ta a fost puţin… Cum să-ţi spun… Influenţată.

— Nu am obiceiul să mă las „influenţat”, cum spui tu, Hastings. Nici cea mai bună şampanie şi nici cea mai atractivă şi seducătoare femeie nu influenţează judecata lui Hercule Poirot. Nu, mon ami, sunt doar interesat de această afacere.

— De povestea de dragoste a lui Jane Wilkinson?

— Nu neapărat. Povestea ei de dragoste, cum o numeşti tu, este o afacere comună, un alt pas în cariera de succes a unei femei foarte frumoase. Dacă ducele de Merton n-ar fi deţinut un titlu de nobleţe şi o avere considerabilă, acest călugăr romantic nu ar fi interesat-o cu siguranţă pe doamna noastră. Ceea ce mă intrigă pe mine este latura psihologică a poveştii, interdependenţa dintre personaje. Şi mă bucur de ocazia de a-l studia îndeaproape pe lordul Edgware.

— Sper că nu te aştepţi să reuşeşti în misiunea pe care ţi-ai asumat-o?

— Pourquoi pas? Fiecare dintre noi are un punct slab. Doar nu crezi, Hastings, că studiul acestui caz, din punct de vedere psihologic, mă va împiedica să îmi dau întreaga stăruinţă în reuşita misiunii ce mi-a fost încredinţată. Ador să-mi pun inteligenţa la treabă.

M-am temut că va începe iar să vorbească despre micile celule cenuşii şi, pentru a evita, i-am spus repede:

— Deci, mâine la 11 mergem în Regent Gate?

— Noi”! Făcu Poirot, ridicând din sprâncene, ceea ce îi dădu un aer nostim.

— Poirot! Am rostit cu surprindere. Doar n-o să te duci fără mine? De obicei te însoţesc peste tot.

— Dacă ar fi vorba despre o crimă, despre un caz misterios de otrăvire, un asasinat… Ei, aş mai înţelege că te-ar pasiona. Dar o simplă neînţelegere socială?

— Nici un cuvânt în plus, am continuat hotărât. Vin cu tine.

Poirot schiţă un zâmbet şi în acel moment ni se anunţă vizita unui gentleman.

Spre surprinderea noastră, l-am văzut intrând pe Bryan Martin.

Actorul părea mult mai în vârstă la lumina zilei. Era la fel de frumos, dar de o frumuseţe cam răvăşită şi atitudinea lui oarecum tensionată mă făcu să mă gândesc că era posibil să fi fost un consumator obişnuit de droguri.

— Bună dimineaţa, domnule Poirot, zise actorul vesel. Mă bucur să văd că dumneavoastră şi căpitanul Hastings luaţi micul dejun la o oră rezonabilă. Apropo, presupun că sunteţi foarte ocupat, pentru moment?

— Dimpotrivă, în prezent nu am nimic important de făcut, îi răspunse Poirot zâmbind amabil.

— Măi să fie! Nici un telefon de la Scotland Yard? Nici o problemă de natură delicată de rezolvat pentru familia regală? Nu pot să cred!

— Dragă domnule, confundaţi ficţiunea cu realitatea. Vă asigur că, pentru moment, sunt absolut liber şi, mulţumesc lui Dumnezeu, nu încă fără ocupaţie.

— Spre norocul meu, continuă Bryan râzând. În acest caz, sper că mă veţi putea ajuta pe mine.

Poirot îl privi pe tânăr cu foarte mare atenţie şi, după câteva minute, îi răspunse:

— Să-nţeleg că aveţi vreo problemă pe care doriţi să mi-o încredinţaţi?

— Ei bine… Şi da, şi nu.

De data aceasta, râsul lui fu puţin nervos. Privindu-l în continuare cu mare atenţie, Poirot îi făcu semn să se aşeze pe un scaun în faţa noastră.

— Să vedem despre ce este vorba, zise Poirot.

Bryan Martin ezită, părând că nu ştie cum să înceapă istorisirea.

— Necazul e că nu vă pot da atât de multe detalii pe cât mi-aş dori. Este un pic mai dificil. Vedeţi, totul a început în America.

— În America? Aşa…

— Călătoream cu trenul, când, din pură întâmplare, mi-a atras atenţia un anumit bărbat, scund, urât, proaspăt ras, cu ochelari şi un dinte de aur.

— O! Un dinte de aur!

— Exact. Şi în asta constă chiar esenţa poveştii.

Poirot încuviinţă din cap de câteva ori.

— Încep să înţeleg. Continuaţi!

— După cum vă spuneam, îl remarcasem pe acest om în trenul cu care mergeam spre New York. Şase luni mai târziu, pe când mă aflam la Los Angeles, l-am întâlnit din nou. Nu mi s-a părut ceva ieşit din comun, cu toate că la momentul respectiv nu vedeam nici un motiv pentru care s-ar fi aflat acolo.

— Apoi?

— O lună mai târziu, a trebui să merg la Seattle şi, la puţin timp după ce am ajuns acolo, pe cine văd? Nimeni altul decât acelaşi bărbat, de data aceasta purtând barbă.

— Foarte curios!

— Nu-i aşa? Bineînţeles că, la acel moment, nu mi-am imaginat că prezenţa lui avea vreo legătură cu mine. Însă când l-am văzut iar în Los Angeles, fără barbă, la Chicago, cu mustaţă şi sprâncene false şi într-un orăşel de munte deghizat în cerşetor, am început să-mi pun întrebări.

— Normal.

— Şi, în sfârşit, cu toate că poate părea ciudat, însă nu mai am nici cea mai mică urmă de îndoială, cred că eram spionat.

— Remarcabil!

— Nu-i aşa? După aceea m-am asigurat că nu mi se pare. Oriunde m-aş fi aflat, undeva în apropiere apărea şi acest personaj sub diferite deghizări. Din fericire, mulţumită dintelui său de aur, îl identificam întotdeauna destul de uşor.

— O, dintele de aur, o foarte fericită coincidenţă.

— Cu siguranţă.

— Spuneţi-mi, domnule Martin, dar nu i-aţi vorbit niciodată acestui individ, să-l întrebaţi motivul suprave-gherii sale?

Actorul ezită.

— Nu. O dată sau de două ori mi-a trecut prin cap s-o fac, dar m-am abţinut. M-am gândit că n-aş fi făcut altceva decât să-l pun în gardă şi, în plus, n-aş fi aflat nimic. Şi, odată ce ei şi-ar fi dat seama că a fost descoperit, l-ar fi înlocuit cu altcineva, unul pe care nu l-aş mai fi recunoscut atât de uşor.

— En effet., cineva fără acel preţios dinte de aur.

— Exact. Poate am greşit… Dar asta am gândit atunci.

— Domnule Martin, aţi menţionat cuvântul „ei” puţin mai înainte. La cine vă refereaţi?

— La nimeni în mod deosebit. Am presupus, fără un anumit motiv, că sunt mai multe persoane în spatele acestei poveşti.

— Aveţi vreun motiv pentru a crede acest lucru?

— Niciunul.

— Cu alte cuvinte, nu aveţi nici cea mai mică idee cine ar dori să vă spioneze sau care ar fi motivul pentru care ar face asta.

— Niciuna. Cu toate că…

— Continuez, îl încurajă Poirot.

— Ar fi ceva, spuse Bryan Martin şovăind. E doar o vagă bănuială din partea mea.

— Domnul meu, uneori o bănuială poate fi cheia întregii poveşti.

— E vorba de un incident care s-a petrecut acum doi ani, la Londra. O întâmplare fără importanţă, dar una inex-plicabilă şi pe care n-o poţi da uşor uitării. M-am gândit deseori la aceasta şi am încercat să-i găsesc un sens. Şi tocmai pentru că nu am găsit nici o explicaţie la momentul respectiv, mă întreb dacă nu cumva această supraveghere are vreo legătură cu ea. Dar, pur şi simplu, oricât m-aş chinui, nu-mi pot da seama de ce şi cum.

— Poate o s-o descopăr eu.

Iarăşi, Bryan Martin păru încurcat.

— Cu siguranţă, dar vedeţi dumneavoastră, necazul e că nu vă pot vorbi deschis despre asta, nu acum. Poate că peste o zi sau două, o voi putea face.

Privirea întrebătoare a lui Poirot îl îndemnă să continue:

— Vedeţi, în toată povestea asta e amestecată şi o tânără.

— Ah! Parfaitement! O englezoaică?

— Da. Dar de ce credeţi că ar fi vorba despre o englezoaică?

— Foarte simplu. Nu puteţi vorbi acum, dar speraţi s-o faceţi într-o zi, două. Asta înseamnă că speraţi să obţineţi, în prealabil, permisiunea acestei tinere. Aşadar, ea se află în Anglia. Mai mult, ea se afla în Anglia în perioada în care aţi fost urmărit, altfel, dacă ar fi fost în America, aţi fi căutat-o atunci pentru a găsi răspuns. Prin urmare, pentru că a locuit în Anglia în ultimele optsprezece luni, deduc, fără a fi sigur, că este englezoaică. Un raţionament corect, nu credeţi?

— Oarecum. Spuneţi-mi, domnule Poirot, dacă ea îmi acordă permisiunea să vorbesc, îmi promiteţi că mă veţi ajuta?

Poirot făcu o pauză, timp în care păru că dezbate pro-blema în minte. In sfârşit, întrebă:

— De ce aţi venit la mine, înainte să-i cereţi ei permisiunea?

Bryan Martin se gândi o secundă:

— Păi, mă gândeam…, se bâlbâi el, voiam s-o conving să… Clarifice lucrurile… Adică să vă lase să aflaţi adevărul. Altfel spus, dacă dumneavoastră sunteţi cel care va investi-ga afacerea, nu va fi necesar să o facem publică, nu?

— Asta depinde, replică Poirot cu calm.

— Cum adică?

— Dacă este vorba despre o crimă…

— O! Nu este vorba despre nici o crimă.

— Nu ştiţi încă. Poate.

— Însă veţi face ce e mai bine pentru ea… Pentru noi, nu-i aşa?

— Cu siguranţă. Şi după un moment de tăcere, continuă: Spuneţi-mi, urmăritorul dumneavoastră… Această umbră… Câţi ani părea să aibă?

— O! Părea destul de tânăr. Cam de treizeci de ani.

— A! Acesta este un amănunt remarcabil. Iată ce face problema mai interesantă decât credeam!

L-am privit fix pe Poirot şi Bryan Martin făcu la fel, căci ultima lui remarcă era cu siguranţă inexplicabilă, în aceeaşi măsură şi pentru el, cât şi pentru mine. Bryan ridică spre mine din sprâncene sperând la un răspuns, dar eu am scuturat din cap neputincios.

— Da, murmură Poirot. Întreaga poveste devine foarte interesantă.

— Se poate să fi fost puţin mai în vârstă, rosti Bryan nesigur, dar mă îndoiesc.

— Nu, nu. Aprecierea dumneavoastră este exactă, domnule Martin. Foarte interesant… Extraordinar de interesant.

Deconcertat de cuvintele enigmatice ale lui Poirot, Bryan Martin păru să nu mai ştie ce să facă sau ce să spună în continuare şi se lansă într-o conversaţie de convenienţă.

— Reuşită petrecere, ieri-seară, nu-i aşa? Spuse el. Jane Wilkinson este poate cea mai dominatoare femeie din lume.

— Ştie exact ce vrea la momentul potrivit, remarcă Poirot, zâmbind, şi face doar un singur lucru deodată.

— Da, şi obţine întotdeauna ce vrea, continuă Martin. Nu ştiu cum de ceilalţi suportă asta.

— Dragul meu prieten, oricine se află în faţa unei femei frumoase rezistă mai greu, replică Poirot. Dacă ar avea nasul borcănat, tenul livid, părul unsuros, atunci, ar fi cu totul şi cu totul o altă situaţie.

— Presupun că aveţi dreptate, recunoscu Bryan. Însă uneori mă înfurie la culme. În sfârşit, îi sunt devotat lui Jane, cu toate că, uneori, nu cred că e în toate minţile.

— Ba dimpotrivă, eu cred că este foarte lucidă.

— A! Nu la asta mă refeream. N-o întrece nimeni când trebuie să-şi apere interesele, căci este foarte şireată când are nevoie. Eu mă gândeam din punct de vedere moral.

— Moral?

— Este genul de persoană pe care l-aţi numi amoral. Binele şi răul nu există pentru ea.

— Îmi amintesc că v-aţi exprimat aceeaşi părere şi aseară.

— Păi, acum vorbeam despre crimă…

— Şi, dragul meu prieten?

— Ei bine, nu aş fi surprins dacă Jane ar comite o crimă.

— Dumneavoastră o cunoaşteţi mai bine, murmură Poirot cu un aer gânditor. Aţi jucat în multe producţii împreună, nu-i aşa?

— Da. Presupun că am văzut-o în diverse situaţii şi o cunosc foarte bine. O cred în stare să omoare pe cineva, şi asta cu mare uşurinţă.

— Vreţi să spuneţi că este o femeie temperamentală?

— Nu, dimpotrivă. Este o persoană cu foarte mult sânge-rece. Dacă cineva i-ar sta în cale, l-ar suprima fără ezitare. Şi, din punct de vedere moral, nici n-ai putea-o învinovăţi căci, în mintea ei, oricine o împiedică pe Jane Wilkinson să-şi continue drumul trebuie să dispară.

Am simţit amărăciune în vocea lui Bryan Martin, în timp ce pronunţa aceste ultime cuvinte, şi m-am întrebat ce amintire i-a trezit în minte discuţia noastră.

— Şi credeţi că ar merge până la crimă?

Poirot îl privi intens. Bryan suspină adânc şi răspunse:

— Da, sunt sigur. Poate într-una dintre aceste zile, vă veţi aminti cuvintele mele… O cunosc prea bine. Ar ucide la fel de simplu cum şi-ar bea ceaiul de dimineaţă. Luaţi aminte, domnule Poirot.

Se ridicase în picioare.

— Vă cred, îi spuse Poirot încet.

— O cunosc pe această femeie de ceva vreme, repetă Bryan Martin şi, după un minut de tăcere, schimbă tonul şi adăugă: Cât despre afacerea despre care am vorbit mai devreme, vă voi ţine la curent în câteva zile, domnule Poirot. Îmi promiteţi că vă veţi ocupa de ea, da?

Poirot îl privi pentru o clipă fără să răspundă, apoi replică:

— Bineînţeles. Mi se pare… Interesantă.

Spuse ultimul cuvânt pe un ton ciudat. L-am condus pe Bryan până în capul scărilor. În prag, mă întrebă:

— Aveţi vreo idee ce a vrut să spună cu privire la vârsta individului? Ce ar putea fi atât de interesant dacă tipul ar avea treizeci de ani? N-am înţeles nimic din toate acestea.

— Nici eu la rândul meu, am recunoscut.

— Nu găsesc nici o explicaţie. Oare mă lua doar peste picior?

— Nu! Poirot nu ar face asta! Fiţi convins, dacă el spune asta înseamnă că acest detaliu este important.

— În fine, să fiu al naibii dacă înţeleg. Dar mă bucur că nici dumneavoastră nu înţelegeţi, căci m-aş fi simţit complet idiot.

Se îndepărtă, iar eu m-am întors la prietenul meu.

— Poirot, ce era atât de important legat de vârsta urmăritorului?

— N-ai sesizat? Dragul meu Hastings! Zâmbi, scutură din cap şi apoi mă întrebă: Ce impresie ţi-a lăsat întreve-derea noastră?

— Mi-e greu să trag concluzii când am atât de puţine informaţii. Dacă am şti mai multe…

— Chiar şi cu puţinul pe care-l avem, oare îţi trec prin minte anumite idei, mon ami?

Zbârnâitul telefonului mă salvă de ruşinea de a recunoaşte că nici o idee nu mi se conturase încă. Am ridicat receptorul şi am auzit o voce feminină, clară şi rece:

— Sunt secretara lordului Edgware. Lordul Edgware regretă că trebuie să amâne întâlnirea de mâine-dimineaţă cu domnul Poirot. E chemat de urgenţă la Paris. Ar putea însă, dacă e posibil, să aibă o întrevedere de câteva minute cu domnul Poirot, astăzi, la douăsprezece şi un sfert. L-am consultat pe Poirot.

— Bineînţeles, vom merge negreşit.

Am repetat în receptor răspunsul lui Poirot.

— Foarte bine. Lordul Edgware vă aşteaptă, răspunse secretara şi închise.