Capitolul 18Pretendentul

Nu-mi propun să descriu nici ancheta oficială asupra morţii lordului Edgware şi nici cea privind-o pe Carlotta Adams. Pentru cea din urmă decizia fu moarte accidentală, în cazul lordului Edgware, ancheta fu amânată, după expunerea dovezilor de identificare şi a rezultatului examenului medical. Analiza conţinutului stomacului stabili că decesul avusese loc la aproximativ o oră de la terminarea cinei, poate chiar două ore, dar nu mai mult de atât. Asta însemna că crima fusese comisă între orele zece şi unsprezece seara, mai degrabă imediat după ora zece.

Detaliile privind substituţia dintre Jane Wilkinson şi Carlotta Adams nu fură dezvăluite. Ziarele publicară semnalmentele majordomului căutat şi toată lumea crezu că el e ucigaşul. Mărturia lui privind vizita lui Jane Wilkinson fu privită ca o minciună neruşinată şi se omise faptul că era coroborată cu acea a secretarei. Toate ziarele cuprindeau coloane întregi cu informaţii despre crimă, dar puţine dintre ele aduceau detalii reale.

În acest timp, eram sigur că Japp se mişca rapid. Inerţia lui Poirot mă irita puţin şi bănuiala că atitudinea lui are de-a face cu faptul că îmbătrânea îmi trecu prin minte de mai multe ori şi nu era pentru prima oară. Scuzele lui nu-mi părură prea convingătoare.

— La vârsta mea, e bine să-ţi păstrezi energia pentru lucruri mai importante, îmi explică el.

— Dar, dragul meu Poirot, nu trebuie să te consideri bătrân, am protestat eu.

M-am gândit că are nevoie de îmbărbătare şi am abordat un tratament pe care-l ştiam la modă – puterea sugestiei.

— Eşti mai plin de vigoare decât ai fost vreodată, i-am zis sincer. Poirot, eşti în floarea vieţii, în plenitudinea puterilor tale. Ai putea foarte uşor merge şi dezlega acest caz numai dacă ai vrea.

Poirot îmi răspunse că preferă să facă asta stând acasă.

— Dar nu poţi face asta!

— Nu în întregime. Aici ai dreptate.

— Ce vreau eu să spun este că stăm degeaba şi Japp face toată treaba.

— Ceea ce mă aranjează de minune!

— Pe mine, nu! Vreau să văd că te implici!

— Păi asta şi fac.

— Adică?

— Aştept.

— Ce aştepţi?

— Pour que mon chien de chasse me rapporte le gibier, răspunse Poirot, făcându-mi cu ochiul.

— Ce înţelegi prin asta?

— Fac aluzie la bunul Japp. De ce să ai un câine şi să latri tot tu? Japp vine aici cu rezultatele energiei sale debordante pe care o admiri atât. Dispune de mijloace pe care eu nu le am. Şi, fără îndoială, că nu va întârzia să ne aducă veşti.

Poirot avea dreptate că Japp, datorită investigaţiei sale tenace, aduna încetul cu încetul informaţiile necesare. Nu aflase nimic la Paris, dar, două zile mai târziu, ne vizită arătând foarte satisfăcut de el însuşi.

— Ancheta cere timp şi răbdare, spuse el, dar în sfârşit începem să-i dăm de capăt!

— Felicitările mele, dragul meu. Ce mai e nou?

— Am descoperit că, în seara crimei, în jur de ora 9, o doamnă blondă a depus o valijoară la bagaje în gara Euston. Funcţionarului i-a fost arătată valijoara domnişoa-rei Adams şi a recunoscut o, mai ales că este fabricată în America şi, astfel, diferă de produsele locale.

— Euston! A! Da, cea mai apropiată staţie de Regent Gate. Fără îndoială că a mers acolo, şi-a schimbat înfăţişarea la toaletă şi apoi a lăsat valiza. Când a fost retrasă geanta?

— La 10 şi jumătate, după spusele funcţionarului, şi de către aceeaşi persoană.

Poirot încuviinţă cu un semn al capului.

— Şi am mai făcut încă o descoperire, continuă Japp. Am toate motivele să cred că domnişoara Carlotta Adams se găsea la Lyons Corner House, în Ştrand, la ora 11.

— A! Iată ceva interesant! Cum ai ajuns să descoperi asta?

— Păi, mai mult sau mai puţin din întâmplare. Cum ştiţi, toate ziarele vorbesc despre cutiuţa aurită cu iniţialele incrustate în rubine. Un reporter a scris despre asta într-un articol legat de folosirea din ce în ce mai des a drogurilor de către tinerele actriţe. Genul de articol potrivit ziarelor de duminică, menţionând cutiuţa aurită cu conţinutul ei letal şi schiţând portretul patetic al tinerei fete cu toată viaţa la picioare. Autorul se întreba unde îşi petrecuse ultima seară, cum se simţise şi aşa mai departe.

Ei bine, se pare că una dintre chelneriţele de la Corner House a citit articolul şi şi-a amintit că o doamnă pe care o servise în acea seară avusese o astfel de cutie în mână. Şi-a amintit chiar şi iniţialele C. A. de pe ea. Şi, entuziasmată de descoperire, a povestit despre asta tuturor prietenilor ei, sperând că ziarul i-ar da o recompensă.

Un tânăr ziarist a trecut imediat la treabă şi amănuntele picante vor apărea într-un articol din următorul număr din Strigătul serii. Ultimele ore ale regretatei actriţe: aşteptarea unui bărbat, care n-a venit la întâlnire, şi puţin despre intuiţia actriţei privind unele probleme pe care le-ar putea avea sora ei. Cunoaşteţi genul acesta de nimicuri, nu-i aşa, domnule Poirot?

— Şi cum de povestea asta a ajuns la urechile dumitale atât de repede?

— Ei, suntem în relaţii foarte bune cei de la ziar. Tânărul ziarist care s-a ocupat de această ştire mi-a dat pontul când încerca să afle de la mine şi alte detalii. Aşa că m-am grăbit să merg în Corner House imediat…

Da, mi-am spus că Japp a procedat foarte bine şi am simţit, în acelaşi timp, o împunsătură de milă pentru Poirot. De-o parte era Japp, obţinându-şi informaţiile proaspete direct de la martori şi, după opinia mea, pierzând din vedere poate detalii importante, şi, de cealaltă parte, Poirot, care se mulţumea cu veşti răsuflate.

— Am văzut-o pe chelneriţă, continuă Japp, şi nu cred că avem de ce ne îndoi. Nu a putut să o recunoască pe Carlotta Adams din fotografie, dar a spus că nu acordase o atenţie specială chipului femeii. După spusele fetei, era o tânără brunetă, suplă şi îmbrăcată elegant, avea pe cap una dintre pălăriile acelea la modă. Mi-aş dori câteodată ca femeile să observe mai bine trăsăturile semenelor lor şi nu pălăriile acestora.

— Fizionomia domnişoarei Adams nu era uşor de re-marcat, comentă Poirot, căci avea mobilitate, sensibilitate, calităţi ce-o făceau deosebită.

— Vă dau dreptate. Eu nu prea pierd timpul cu analize de acest tip. Chelneriţa a mai spus că doamna era îmbrăcată în negru şi avea la ea o valijoară, ceea ce i s-a părut ciudat la momentul respectiv, pentru că valijoara nu prea se potrivea cu ţinuta elegantă a femeii. A comandat o omletă şi cafea, dar, după părerea martorei, părea mai degrabă că trăgea de timp şi aştepta venirea cuiva, căci îşi consulta în permanenţă ceasul de mână. Cutiuţa aurită a observat-o când a venit să-i aducă nota de plată. Tânăra o scosese din geantă şi o pusese pe masă. Chelneriţa şi-a amintit că a văzut-o ridicându-i capacul şi apoi închizându-l la loc, zâmbind de parcă şi-ar fi imaginat un vis frumos. A observat-o şi pentru că i-a plăcut foarte mult, şi chiar i-a spus clientei că şi-ar dori şi ea să aibă o cutie aurită cu iniţialele în rubine pe ea. Se pare că domnişoara Adams a mai rămas ceva timp după ce a plătit consumaţia şi apoi, într-un final, s-a mai uitat încă o dată la ceas şi a plecat îngândurată.

Poirot ridică din sprânceană.

— Era vorba de un rendez-vous, murmură el. O întâlnire cu cineva care n-a mai venit. Oare Carlotta Adams s-o fi întâlnit mai târziu cu această persoană? Sau s-a întors acasă şi a încercat să-i telefoneze? O, ce-aş vrea să ştiu!

— Asta este teoria dumneavoastră, domnule Poirot. Bărbatul misterios. E un mit! Nu spun că nu e posibil să fi aşteptat pe cineva, căci ar fi o variantă. Să fi stabilit o întâlnire cu cineva în acel local după ce discuţia cu lordul s-ar fi terminat cu bine. Dar, mai ştim şi ce s-a întâmplat. Şi-a pierdut minţile şi 1-a înjunghiat. Însă nu a întârziat în a-şi regăsi sângele rece. A mers la gară, şi-a schimbat înfăţişarea, a luat valijoara cu ea, a mers la întâlnire şi, apoi, s-a întâmplat ceea ce numesc psihologii o „reacţie”. A cuprins-o oroarea gândindu-se ce a făcut şi, cumulată cu absenţa prietenului ei de la întâlnire, a clacat. E foarte posibil ca prietenul ei să fi ştiut de vizita la Regent Gate din acea seară. Ea a simţit că totul s-a sfârşit, aşa că şi-a scos cutiuţa cu veronal. O doză mai puternică şi totul s-ar termina. În orice caz, n-ar muri spânzurată. Ei, e atât de evident că aşa s-au petrecut lucrurile, mai ceva decât faptul că nasul dumneavoastră se află în mijlocul feţei!

Poirot îşi duse instinctiv mâna la nas apoi şi-o coborî la mustaţă, pe care o mângâie cu grijă şi mândrie.

— Nu există nicăieri vreo dovadă despre bărbatul misterios, îşi reluă Japp discursul, încercând cu încăpăţâ-nare să-şi dovedească teoria. Nu am reuşit să stabilesc încă legătura dintre Carlotta Adams şi lordul Edgware, dar voi ajunge şi acolo… E doar o chestiune de timp. Recunosc că sunt dezamăgit de călătoria mea la Paris, dar nouă luni sunt o perioadă destul de lungă şi am lăsat pe cineva acolo să continue investigaţia. Ceva, ceva tot va apărea. Ştiu că nu sunteţi de acord cu mine, domnule Poirot. Aţi fost dintotdeauna un omuleţ cam îndărătnic…

— Îmi insulţi întâi nasul şi acum asta?

— Ei, e doar un fel de a vorbi, încercă Japp să-l calmeze. N-a fost intenţia mea să vă jignesc.

— Şi răspunsul logic ar fi, am intervenit eu, că n-a fost nici o jignire.

Poirot, încurcat, se uită când la mine, când la Japp.

— Care sunt ordinele? Întrebă Japp ironic din uşa.

Poirot îi zâmbi cu un aer iertător.

— Nu am ordine… Dar totuşi, o sugestie…

— Care? Haideţi, spuneţi-mi!

— Caută printre taxiuri şi pune câteva întrebări. Găseşte taxiul care a făcut o cursă sau poate mai multe, probabil două… Da, două curse… Din apropiere de Covent Garden pentru a merge la Regent Gate, în noaptea crimei. În pri-vinţa timpului, cred că era în jur de 22.40.

Ochii lui Japp se luminară dintr-odată. Arăta ca un câine trimis după vânat.

— Deci asta e sugestia! Spuse el. În regulă, mă voi ocupa. Nu văd ce rău ar face şi, uneori, aveţi idei bune.

Cum ieşi inspectorul, Poirot se ridică şi, plin de ener-gie, începu să-şi perie pălăria.

— Dragul meu, nu mă întreba nimic. Adu-mi în schimb puţină benzină. În dimineaţa aceasta mi-a picat o bucăţică de omletă pe haină.

I-am adus.

— De data asta, i-am spus, nu simt nevoia să te întreb ceva. Pare destul de evident. Dar chiar crezi că e aşa?

— Mon ami, momentan mă preocupă doar toaleta proprie. Şi, dacă nu te superi, nu-mi place cravata pe care ţi-ai pus-o.

— E o cravată excelentă! Am protestat.

— Posibil că a fost odată, dar arată de vârsta pe care ai fost atât de amabil să mi-o reaminteşti. Schimb-o te rog şi perie-ţi şi mâneca dreaptă.

— Mergem să-i facem vreo vizită regelui George? L-am întrebat eu sarcastic.

— Nu. Am citit azi-dimineaţă în ziar că ducele de Merton s-a întors la reşedinţa sa din Londra. Am înţeles că este un membru distins al aristocraţiei engleze şi aş dori să mă prezint în faţa lui în cea mai bună formă.

Poirot n-a fost niciodată un socialist convins.

— De ce mergem să-l vedem pe ducele de Merton?

— Pentru că vreau să-l cunosc.

Asta a fost tot ce am putut scoate de la Poirot. Când ţinuta mea fu îndeajuns de decentă pentru ochiul critic al lui Poirot, am pornit spre Merton House.

La reşedinţa ducelui, un lacheu ne întrebă dacă eram aşteptaţi. Poirot răspunse negativ. Lacheul luă cartea de vizită şi reapăru la puţin timp pentru a ne transmite regretele Excelenţei Sale, care era foarte ocupat în acea dimineaţă pentru a ne putea primi. Însă Poirot se aşeză imediat pe un scaun.

— Foarte bine, spuse el. Voi aştepta. Voi aştepta chiar şi mai multe ore, dacă e nevoie.

Totuşi, nu fu necesar. Cum mijlocul cel mai expeditiv de a scăpa de un musafir inoportun este de a-l primi imediat, Poirot fu introdus la duce, fără întârziere.

Ducele avea în jur de 27 de ani. Nu părea foarte impunător, căci era slab şi parcă cam fără vlagă. Părul, de o nuanţă nedefinită, începuse să se rărească pe la tâmple, gura mică avea colţurile lăsate a amărăciune şi ochii fără strălucire păreau visători. În cameră erau mai multe crucifixe şi diferite obiecte de artă religioasă. Una dintre poliţele late ale bibliotecii părea să nu conţină altceva decât lucrări de teologie. Arăta mai degrabă ca un negustor neîngrijit de mărunţişuri, decât ca un duce. Din câte ştiam, fusese educat acasă datorită naturii sale foarte firave din copilărie. Deci acesta era bărbatul care-i căzuse pradă lui Jane Wilkinson! Situaţia era chiar extrem de ridicolă. Manierele sale erau arogante şi primirea fu rece şi la limita politeţii.

— Mă cunoaşteţi poate după nume? Începu Poirot.

— Nu-mi amintesc să-l fi auzit undeva.

— Mă consacru studiului psihologiei criminalistice.

Ducele păstră tăcerea, aşezat în dreptul unui birou, cu o scrisoare neterminată în faţă. Bătu nerăbdător cu stiloul în masă.

— Care e motivul vizitei dumneavoastră? Întrebă el pe un ton foarte rece.

Poirot, aşezat exact în faţa lui, stătea cu spatele la fereastră şi lumina zilei dezvelea perfect chipul ducelui.

— Sunt implicat în prezent în anchetarea circumstanţe-lor legate de moartea lordului Edgware.

Nici un muşchi nu se clinti pe faţa palidă a ducelui de Merton.

— Adevărat? Nu l-am cunoscut pe lordul Edgware.

— Dar cred că îi cunoaşteţi soţia, pe doamna Jane Wilkinson?

— Aşa este.

— Sunteţi conştient că se presupune că avea motive puternice ca să dorească moartea soţului său?

— Nu sunt deloc la curent cu nimic de genul acesta.

— Înălţimea Voastră, permiteţi-mi să vă întreb direct. Intenţionaţi să vă căsătoriţi curând cu doamna Jane Wilkinson?

— Dacă mă hotărâm să mă însor, presa nu ar fi întârziat să anunţe această veste. Consider întrebarea dumneavoastră o impertinenţă. La revedere.

Se ridică. Poirot se ridică şi el şi, cu un aer încurcat, se bâlbâi:

— N-am avut intenţia… Eu… Je vous demande pardon…

— La revedere, repetă ducele, puţin mai tare.

De data aceasta, Poirot renunţă. Făcu un gest caracte-ristic de neputinţă şi am ieşit, acoperiţi de ruşine.

Îmi păru rău de Poirot. Stilul lui bombastic obişnuit nu-l ajutase în această situaţie. Pentru ducele de Merton, un mare detectiv merita probabil mai puţină atenţie decât un cărăbuş.

— Nu ne-a mers prea bine, i-am spus lui Poirot cu sim-patie. Ce om insolent şi orgolios! De ce ai vrut să-l vezi?

— Voiam să ştiu dacă într-adevăr Jane Wilkinson şi cu el urmăreau să se căsătorească.

— Păi ne-a spus-o chiar ea!

— A, da, ne-a spus-o chiar ea. Dar îţi dai seama că o femeie de genul ei afirmă orice i-ar servi interesele. Poate că ea a hotărât să-l ia de bărbat şi bietul de el nu ştie nimic!

— În orice caz, te-a trimis la plimbare.

— Mi-a răspuns ca unui reporter. Da, chicoti Poirot. Dar acum ştiu! Ştiu exact cum stau lucrurile!

— Cum ai aflat? După atitudinea sa?

— Nicidecum. Ai observat că scria o scrisoare.

— Da.

— Ei bine, în timpul stagiului meu în poliţia belgiană, am învăţat că e foarte util să citeşti invers scrisul. Să-ţi spun ce scria în scrisoare? „Draga mea Jane, adorată, înge-rul meu radios, cum aş putea să-ţi arăt cât mi-eşti de dragă? Ai suferit atât de mult! Natura ta delicată şi generoasă…”

— Poirot! Am exclamat eu, scandalizat, oprindu-l să continue.

— Doar atât am reuşit să văd. „Natura ta delicată şi generoasă… pe care doar eu o cunosc.”

Eram foarte furios. Părea atât de încântat de ceea ce făcuse.

— Poirot! Am strigat. Aşa ceva nu se face! Să-ţi bagi nasul într-o scrisoare intimă!

— Spui prostii, Hastings! E absurd să pretinzi că nu pot face ceva ce tocmai am făcut!

— Nu este… Nu este ca şi când ai juca un joc!

— Dar eu nu mă joc deloc. Mă cunoşti prea bine. Crima nu este un joc, ci ceva foarte serios. Şi, în orice caz, Hastings, nu ar trebui să foloseşti un asemenea limbaj. Să nu mai vorbim despre asta. Am aflat ce am dorit să ştiu şi cu asta, basta. Doar tinerii râd când aud aşa ceva. Da. Tinerele atrăgătoare ar râde dacă te-ar auzi spunând că „joci un joc” în loc de „crichet”.

Am tăcut, incapabil să înţeleg cum a putut Poirot să comită o astfel de indiscreţie.

— A fost cu totul inutil, i-am spus. Dacă i-ai fi explicat că la rugămintea lui Jane Wilkinson ai mers să-l vezi pe lordul Edgware, te-ar fi tratat cu totul altfel.

— A, dar nu puteam să fac asta. Jane Wilkinson a fost clienta mea. Nu pot să vorbesc despre afacerile clientei mele cu o altă persoană, pentru că ar însemna să-i trădez încrederea şi nu ar fi deloc onorabil din partea mea.

— Onorabil!

— Exact.

— Dar urmează să se căsătorească totuşi cu ducele!

— Asta nu înseamnă că nu poate avea secrete faţă de el. Părerile tale despre căsătorie sunt complet învechite. Nu, ceea ce sugerezi tu ar fi fost imposibil. Trebuie să-mi apăr onoarea de detectiv şi nu e un lucru de ici, de colo.

— În fine, presupun că există mai multe feluri de onoare pe lume.