Capitolul 20Şoferul de taxi.

L-am găsit pe Japp interogând un bărbat în vârstă, cu o mustaţă neîngrijită şi purtând ochelari, cu o voce răguşită şi mieroasă.

— A! Iată-vă! Zise Japp. Totul merge ca pe roate. Cred. Acest bărbat, pe nume Jobson, a luat în maşina sa două persoane din Long Acre în noaptea de 29 iunie.

— Exact, aprobă Jobson. Era o noapte superbă, cu lună… Tânăra doamnă şi gentlemanul erau aproape de staţia de metrou când mi-au făcut semn.

— Erau în haine de seară?

— Da, domnul în jiletcă albă şi doamna în alb cu păsări brodate. Probabil că ieşeau de la Opera Regală.

— Ce oră era?

— Aproape 11.

— Aşa, şi ce a urmat?

— Mi-au cerut să-i conduc la Regent Gate şi că îmi vor indica ei casa odată ajunşi acolo. Şi mi-au mai spus să mă grăbesc. Toţi oamenii îmi spun asta, de parcă aş avea chef să umblu haihui. Cu cât ajung mai repede la destinaţie şi găsesc o altă cursă, cu atât este mai bine pentru mine. Nu vă gândiţi niciodată la asta. Şi, ţineţi minte, că dacă are loc vreun accident, voi sunteţi acuzaţi de conducere periculoasa!

— Treci peste asta, îl întrerupse Japp nerăbdător. N-a fost nici un accident de data aceasta, nu-i aşa?

— N… nu, fu de acord bărbatul pe un ton de parcă n-ar fi renunţat aşa de uşor la supărarea lui. Nu, trebuie să re-cunosc că nu. Ei bine, am ajuns în Regent Gate… Nu mi-a luat mai mult de şapte minute… Şi acolo domnul a bătut în geam şi am oprit. Eram cam în faţă la numărul 8. Domnul şi doamna au coborât. Domnul s-a oprit lângă maşină şi mi-a spus să aştept. Doamna a traversat strada şi a făcut cale întoarsă spre capătul ei, de-a lungul caselor de partea opusă. Domnul a rămas pe trotuar, cu mâinile în buzunare şi cu spatele la mine, şi s-a uitat după ea. Cam după vreo 5 minute l-am auzit exclamând şi s-a îndepărtat şi el. M-am uitat după el pentru că n-aveam de gând să fiu păcălit. Mi s-a mai întâmplat şi altădată, aşa că l-am urmărit cu atenţie. A urcat scările unei case de pe partea cealaltă şi a intrat.

— Când a deschis uşa, a împins-o?

— Nu, avea o cheie.

— Ce număr avea casa?

— Cred că era 17 sau 19. În fine, mi s-a părut cam ciudat că mi s-a spus să aştept acolo şi am continuat să privesc cu atenţie. Cinci minute mai târziu, domnul şi tânăra doamnă au ieşit împreună, s-au întors la taxi şi mi-au spus să merg înapoi la opera din Covent Garden. M-au oprit puţin înainte de a ajunge acolo şi m-au plătit destul de binişor, aş zice. Cu toate că mă aşteptam să nu fie a bine… Se pare că mi-au provocat doar necazuri.

— Eşti în regulă, zise Japp. Uită-te doar la aceste fotografii, te rog, şi spune-mi dacă tânăra doamnă este printre ele.

Îi puse în faţă vreo jumătate de duzină de fotografii înfăţişând femei asemănătoare, cam de acelaşi gen. Curios, m-am uitat cu interes peste umărul lui Japp.

— Iat-o, declară Jobson şi indică fără ezitare o fotografie a lui Geraldine Marsh în toaletă de seară.

— Eşti sigur?

— Foarte sigur. Avea tenul alb şi părul negru.

— Şi acum bărbatul?

I se arătă un alt rând de fotografii.

Bărbatul se uită la ele atent şi apoi scutură din cap.

— Nu ştiu ce să zic… Nu sunt sigur. Oricare din aceştia doi ar putea fi el.

Printre fotografii se afla şi una a lui Ronald Marsh, dar Jobson nu o selectă. În schimb, indică alţi doi bărbaţi care nu se deosebeau atât de mult de Marsh.

Jobson plecă şi Japp aruncă fotografiile pe masă.

— Nu-i rău. Mi-aş fi dorit să obţin o identificare mai precisă a tânărului lord. N-am reuşit să pun mâna decât pe o fotografie mai veche de-a lui, de acum vreo şapte sau opt ani. Aş avea nevoie de o identificare mai bună, dar şi-aşa cazul este destul de clar. Iată cum dispar câteva alibiuri. Domnule Poirot, foarte isteţ din partea dumneavoastră.

Poirot luă un aer modest.

— Când am aflat că domnişoara Geraldine şi verişorul său s-au aflat amândoi la operă în seara aceea, m-am gândit că era posibil ca ei să fi petrecut ceva timp împreună într-una din pauze. Bineînţeles că persoanele cu care erau au presupus că nu au părăsit nici o clipă incinta. Dar o pauză de o jumătate de oră este suficientă pentru a ajunge la Regent Gate şi a te întoarce la operă. Auzindu-l pe noul lord Edgware cu câtă siguranţă vorbea despre alibiul său, am fost sigur că ceva nu era în regulă.

— Sunteţi un tip cam suspicios, nu-i aşa? Îi zise Japp cu afecţiune. Ei bine, de data asta aţi avut dreptate. Dar nu poţi fi prea suspicios într-o lume ca a noastră. Înălţimea Sa este cu siguranţă vinovat. Uitaţi-vă la asta!

Îi întinse o hârtie lui Poirot.

— O telegramă de la New York. Au reuşit să ia legătura cu domnişoara Lucie Adams. Scrisoarea pe care o căutăm a ajuns la ea tocmai în dimineaţa aceasta. A refuzat să ne dea originalul, doar dacă ar fi fost absolut necesar, dar a permis ofiţerului să facă o copie şi să ne-o telegrafieze. Aşa că iat-o, şi dovezile sunt mai concludente decât aţi fi sperat.

Poirot luă telegrama cu foarte mare interes şi eu am citit-o peste umărul lui:

Textul scrisorii primite de Lucie Adams, datată 29 iunie, Rosedew Mansions nr. 8, Londra, S. W.3.

Draga mea surioară, Scuză-mă că ţi-am scris o scrisoare atât de scurtă săptămâna trecută, dar am fost foarte ocupată. Ei bine, draga mea, am avut un succes răsunător! Articolele din ziar au fost nemaipomenite, sala plină şi toată lumea foarte atentă cu mine. Mi-am făcut câţiva prieteni buni aici şi la anul mă gândesc să iau un teatru pentru două luni. Scheciul dansatoarei ruse a plăcut foarte mult, la fel şi americanca la Paris, însă cred că scenele din hotelul cosmopolit sunt încă favorite. Sunt atât de emoţionată încât de-abia mă mai pot concentra asupra a ceea ce îţi scriu şi îţi voi explica imediat de ce, dar mai întâi să-ţi descriu ce s-a mai întâmplat. Domnul Hergsheimer, cu obişnuita-i amabilitate, mi-a promis să mă invite la masă pentru a-mi face cunoştinţă cu Sir Montagu Corner, care ar putea să mă ajute. Alaltăieri-seară, m-am întâlnit cu Jane Wilkinson care s-a arătat entuziasmată de spectacolul meu şi de felul cum am imitat-o. Şi iată că am ajuns şi la motivul scrisorii mele. Trebuie să recunosc că nu o apreciez foarte mult, mai ales şi pentru că în ultima vreme am auzit o grămadă de lucruri despre ea de la o persoană în care am încredere şi pentru că s-a comportat, după părerea mea, crud şi oarecum josnic, dar nu voi intra acum în amănunte. Ştii că în realitate e soţia lordului Edgware? Am auzit destule şi despre el şi pot să-ţi spun cu siguranţă că nici el nu este vreun sfânt. Şi-a tratat nepotul, pe căpitanul Marsh despre care ţi-am vorbit, într-un mod extrem de ruşinos, dându-l efectiv afară din casă şi refuzând să-i mai plătească alocaţia lunară. Mi-a povestit chiar el toate acestea şi mi-a părut nespus de rău de el. Mi-a mai zis şi că i-a plăcut foarte mult spectacolul meu: „Cred că l-ai păcăli chiar pe însuşi lordul Edgware. Ascultă, cât ai vrea să mă ajuţi cu un pariu?” Am râs şi i-am răspuns: „Pe cât?” Draga mea Lucie, răspunsul său aproape mi-a tăiat respiraţia: zece mii de dolari. Zece mii de dolari! Gândeşte-te, şi asta doar pentru a ajuta pe cineva să câştige un pariu inocent. „Ei bine, i-am spus, i-aş juca o farsă şi regelui la Buckingham Palace, riscând să fiu acuzată de lezmajestate”. Atunci, ne-am pus minţile la lucru şi am stabilit detaliile.

Îţi voi povesti restul săptămâna viitoare… Fie că am fost descoperită sau nu. În orice caz, Lucie dragă, chiar dacă reuşesc sau nu, voi primi cei zece mii de dolari. O, Lucie, surioară dragă, îţi dai seama ce va însemna asta pentru noi? Nu mai am timp să-ţi spun mai multe, căci trebuie să plec să-mi duc păcăleala la capăt. Multă, multă, multă dragoste, surioară dragă! A ta, Carlotta.

Poirot lăsă foaia pe masă. Scrisoarea îl impresionase, se putea vedea asta.

Japp, în schimb, reacţionă complet diferit.

— L-am prins! Strigă el exaltat.

— Da, rosti Poirot cu o voce ciudat de seacă.

Japp îl privi cu curiozitate.

— Ce s-a întâmplat, domnule Poirot?

— Nimic, răspunse. Mărturisesc că nu e chiar aşa cum mă aşteptam. Doar atât. Poirot arăta foarte nefericit. Dar trebuie să fie aşa, îşi spuse el ca pentru sine. Da! Aşa trebuie să fie!

— Bineînţeles că este aşa. Ce? Aţi spus asta tot timpul!

— Nu, nu. M-ai înţeles greşit.

— Nu spuneaţi că cineva din umbră o convinsese pe tânăra fată să se implice în această poveste într-un mod cu totul inocent?

— Da, da.

— Şi-atunci, ce vreţi mai mult?

Poirot oftă şi nu mai spuse nimic.

— Sunteţi un individ foarte ciudat. Nimic nu vă mulţumeşte. După părerea mea, am avut noroc că domnişoara Adams a scris scrisoarea asta.

Poirot îi dădu dreptate cu şi mai multă vigoare decât arătase până acum.

— Corect, şi ucigaşul nu a prevăzut asta nici un mo-ment. Când domnişoara Adams a acceptat cei zece mii de dolari, şi-a semnat condamnarea la moarte. Asasinul a crezut că şi-a luat toate măsurile de precauţie şi totuşi, fără să vrea, ea s-a dovedit mai deşteaptă decât el. Morţii vorbesc. Da, uneori mai şi vorbesc.

— N-am crezut niciodată că ea a făcut-o din proprie iniţiativă, zise Japp fără să roşească.

— Nu, nu, răspunse Poirot absent.

— Ei bine, eu trebuie să mă apuc de treabă.

— Îl veţi aresta pe căpitanul Marsh… Vreau să zic pe lordul Edgware?

— De ce nu? Cazul împotriva lui pare dovedit până la ultimul detaliu.

— E adevărat.

— Păreţi foarte abătut, domnule Poirot. Adevărul este că vă place să complicaţi lucrurile. Iată că teoria dumnea-voastră se dovedeşte corectă, şi totuşi nu vă mulţumeşte. Vedeţi vreun defect în dovezile pe care le avem?

Poirot înclină capul.

— Dacă domnişoara Marsh a fost complice sau nu, nu ştiu, zise Japp. Se pare totuşi că ştia, dacă a mers cu el în Regent Gate de la operă. Dacă nu a fost, de ce a luat-o cu el? În fine, vom afla ce au de spus despre asta.

— Îmi permiteţi să fiu de faţă? Întrebă Poirot cu un aer aproape modest.

— Bineînţeles! Dumneavoastră vă datorez acest deznodământ.

Japp luă telegrama de pe masă.

Am profitat de moment şi l-am tras pe Poirot deoparte.

— Ce ai, Poirot?

— Sunt foarte nefericit, Hastings. Totul pare simplu ca bună ziua şi chiar mai mult. Dar totuşi ceva nu-mi miroase a bine. Într-un fel sau altul, Hastings, ceva ne scapă. Toate faptele se potrivesc, este aşa cum mi-am imaginat şi totuşi, prietene, ceva nu este în regulă.

Mă privi cu un aer lamentabil.

Nu am ştiut ce să-i răspund ca să-l consolez.