Capitolul 19O mare doamnă

A doua zi dimineaţă, am primit o vizită care, după părerea mea, fu cel mai surprinzător lucru din toată afa-cerea asta.

Mă aflam în salonaş, când Poirot intră fără zgomot, cu o strălucire ciudată în ochi.

— Prietene, avem un vizitator.

— Cine e?

— Ducesa de Merton!

— Extraordinar! Ce vrea?

— Însoţeşte-mă jos şi o să vezi.

M-am grăbit să-l urmez şi am intrat împreună în salon.

Ducesa era o femeie de statură mică, cu un nas ascuţit şi ochi autoritari. Chiar dacă era măruntă şi îndesată, n-ar fi îndrăznit nimeni s-o numească dolofană şi, în ciuda îmbrăcăminţii negre, fiecare centimetru al ei arăta că era cu adevărat o grande dame. Din prima clipă, îmi făcu impresia unei personalităţi fără scrupule. Era exact opusul fiului ei. Voinţa ei era înfricoşătoare. O puteai simţi venind în valuri de forţă dinspre ea. Nu e de mirare că această femeie îi dominase pe toţi cei cu care venise în contact.

Îşi potrivi monoclul şi ne studie, mai întâi pe mine, apoi pe prietenul meu. Pe urmă i se adresă lui Poirot cu o voce fermă şi clară, obişnuită să comande şi să fie ascultată.

— Dumneavoastră sunteţi domnul Hercule Poirot?

Prietenul meu încuviinţă din cap.

— La dispoziţia dumneavoastră, Madame la Duchesse.

Doamna îşi întoarse privirea spre mine.

— Acesta este prietenul meu, căpitanul Hastings. Îmi dă concursul său în diferite împrejurări.

Mă privi iniţial cu îndoială, apoi îşi înclină capul a recunoaştere şi acceptă scaunul oferit de Poirot.

— Am venit să vă consult într-o problemă foarte delicată, domnule Poirot. Şi vă rog să consideraţi demersul meu cu totul confidenţial.

— Nici nu încape îndoială, madame.

— Lady Yardly a fost cea care mi-a vorbit de dumnea-voastră. După cele ce mi-a zis şi datorită recunoştinţei ce v-o poartă, am simţit că sunteţi singurul capabil să mă ajutaţi.

— Madame, fiţi sigură că voi face tot ce e posibil.

Ducesa încă ezita. Apoi, în sfârşit, cu un efort vizibil, abordă subiectul ce o preocupa cu o uşurinţă ce-mi aminti, într-un mod ciudat, de Jane Wilkinson în acea memorabilă noapte de la hotelul Savoy.

— Domnule Poirot, vreau să mă ajutaţi să împiedic căsătoria fiului meu cu actriţa Jane Wilkinson.

Dacă Poirot încercă un oarecare sentiment de mirare, se abţinu să-l arate. O privi doar gânditor şi îi răspunse după o scurtă pauză.

— Puteţi să fiţi mai precisă, madame, legat de ceea ce aşteptaţi de la mine?

— Nu-i uşor. Sunt convinsă că acest mariaj ar fi un dezastru. Ar putea ruina viaţa fiului meu.

— Credeţi, madame?

— Sunt sigură. Fiul meu e un idealist. Nu cunoaşte prea bine lumea. Nu i-a păsat niciodată de niciuna dintre tinerele din clasa noastră socială care i-au părut mai degrabă prostuţe şi frivole. Însă, în ceea ce o priveşte pe această femeie… Ei bine, recunosc că e foarte frumoasă şi are de asemenea puterea de a-i captiva pe bărbaţi. L-a fermecat pe fiul meu. Am sperat ca această infatuare să îi treacă în timp şi datorită faptului că, din fericire, această femeie nu era liberă. Dar acum că soţul ei este mort…

Făcu o pauză.

— Intenţionează să se căsătorească în câteva luni. Fericirea fiului meu este în joc. Continuă pe un ton poruncitor: Domnule Poirot, trebuie neapărat împiedicat aşa ceva!

Poirot clătină din umeri.

— Nu spun că nu aveţi dreptate, doamnă. Sunt de acord că acest mariaj nu este unul chiar potrivit. Dar, ce-aş putea face eu?

— Dumneavoastră trebuie să ştiţi.

Poirot mişcă uşor din cap.

— Da, da, trebuie să mă ajutaţi.

— Madame, mă îndoiesc că s-ar putea face ceva. Fiul dumneavoastră, trebuie să vă avertizez, va refuza să audă orice împotriva acestei persoane. Şi, de altfel, nu cred că avem de spus multe împotriva ei. Mă îndoiesc să existe ascuns în trecutul ei vreun incident care să o discrediteze. Ea a fost… Cum să vă spun… Discretă?

— Ştiu, murmură ducesa supărată.

— Aha! Deci aţi întreprins deja o mică anchetă în acest sens?

Se înroşi puţin la faţă sub privirea atentă a lui Poirot.

— Nu mă voi da înapoi de la nimic, domnule Poirot, pentru a-l salva pe fiul meu de la această căsătorie! De la nimic! Repetă ea cuvintele cu hotărâre.

Făcu o scurtă pauză şi apoi continuă:

— Banii nu contează în acest caz. Numiţi orice sumă. Însă, mariajul trebuie oprit. Şi numai dumneavoastră sunteţi capabil să o faceţi.

Poirot scutură din cap neîncrezător.

— Banii nu sunt o problemă aici. Nu pot să vă ajut cu nimic… Pentru un motiv pe care vi-l voi expune imediat. Dar, mai întâi, permiteţi-mi să vă spun că nu văd ce ar putea fi făcut. Madame la Duchesse, îmi este imposibil să vă ajut. Totuşi, aţi considera o impertinenţă din partea mea dacă v-aş oferi un sfat?

— Care?

— Nu va opuneţi fiului dumneavoastră. Are vârsta la care poate alege singur. Dacă această alegere nu cores-punde cu a dumneavoastră, nu înseamnă că dumneavoastră aveţi dreptate. Dacă este o alegere nefericită… Atunci acceptaţi-o ca atare. Fiţi gata să-i veniţi oricând în ajutor, dacă are nevoie de dumneavoastră. Dar, nu-l întărâtaţi împotriva dumneavoastră.

— Nu mă înţelegeţi…

Se ridică în picioare, cu buzele tremurând de indignare.

— Ba da, doamnă ducesă, vă înţeleg foarte bine inima de mamă. Nimeni nu înţelege mai bine ca mine, Hercule Poirot. Şi vă sfătuiesc din experienţă… Aveţi răbdare! Fiţi calmă şi ascundeţi-vă sentimentele. Mai există încă spe-ranţa ca această problemă să se rezolve de la sine, în timp ce împotrivirea dumneavoastră n-ar face decât să mărească încăpăţânarea fiului dumneavoastră!

— La revedere, domnule Poirot, zise ea cu răceală. Sunt cu adevărat decepţionată.

— Madame, regret sincer că nu vă pot fi de folos. Mă aflu într-o poziţie delicată. Vedeţi dumneavoastră, Lady Edgware mi-a făcut deja onoarea de a mă consulta.

— A! Acum îmi dau seama. Vocea ei deveni tăioasă. Luptaţi pe frontul advers. Asta explică, fără îndoială, de ce Lady Edgware nu a fost încă arestată pentru asasinarea soţului ei.

— Comment, doamnă ducesă?

— Aţi auzit foarte bine cuvintele mele. De ce e încă în libertate? A fost acolo în acea seară. A fost văzută intrând în casă… În biblioteca soţului ei. Nimeni altcineva nu s-a mai apropiat de el în afară de ea şi el a fost găsit mort? Şi totuşi ea nu e arestată! Poliţia noastră trebuie să fie coruptă până în măduva oaselor.

Îşi aranjă eşarfa în jurul gâtului cu mâinile tremurând şi, după o tentativă de salut, ieşi din cameră.

— Drace! Am comentat. Ce femeie autoritară! Trebuie să recunosc că o admir. Tu nu?

— Pentru că îşi doreşte să aranjeze tot universul con-form propriei voinţe?

— Se gândeşte doar la fericirea fiului ei.

Poirot încuviinţă din cap.

— E adevărat, Hastings. Şi totuşi, ar fi un lucru atât de rău ca ducele să se căsătorească oare cu Jane Wilkinson?

— De ce? Nu crezi că e într-adevăr îndrăgostită de el?

— Probabil că nu. Sunt aproape sigur că nu este. Dar e foarte îndrăgostită de situaţia sa şi îşi va juca admirabil rolul. Este o femeie foarte frumoasă şi foarte ambiţioasă. Nu cred că această căsătorie e aşa o mare catastrofă. Du-cele ar fi putut foarte bine să ia de soţie o tânără de rangul său care l-ar fi acceptat din aceleaşi motive… Dar nimeni n-ar fi avut nimic de comentat despre asta.

— Poate că ai dreptate, dar…

— Şi să presupunem că s-ar căsători cu o tânără care l-ar iubi la nebunie. Care ar fi avantajul? Am observat deseori că bărbatul care are o soţie care-l iubeşte este un nefericit. Soţia creează toate acele scene de gelozie, îl face să arate ridicol în public şi insistă ca el să-i acorde din timpul şi atenţia sa. A, nu, nu e o fericire!

— Poirot, i-am spus. Eşti un cinic incurabil.

— Deloc, prietene. Reflectez doar asupra vieţii. Vezi tu, Hastings, în realitate sunt de partea mamei iubitoare.

Nu m-am putut abţine să nu râd, auzindu-l vorbind astfel despre trufaşa ducesă de Merton. Poirot rămase foarte serios.

— Nu ar trebui să râzi. Toate acestea sunt extrem de importante. Trebuie să mă gândesc. Trebuie să mă gândesc îndelung.

— Nu văd ce ai putea face în acest caz, am replicat.

Poirot nu-mi dădu nici o atenţie.

— Ai observat, Hastings, ce informată era ducesa? Şi cât de răzbunătoare este? Era la curent cu toate dovezile împotriva lui Jane Wilkinson.

— În cazul acuzării, dar nu şi dovezile în apărarea ei, i-am spus zâmbind.

— Cum de a aflat toate aceste lucruri?

— Jane i-a vorbit ducelui, care i-a povestit apoi mamei sale, am sugerat eu.

— E posibil. Totuşi…

Soneria telefonului zbârnâi în acel moment şi am ridicat receptorul.

În această conversaţie, rolul meu se limită la a răspunde „da” la intervale variate. În final, am pus receptorul jos şi m-am întors entuziasmat către Poirot.

— Era Japp. Mai întâi, eşti nemaipomenit ca întotdea-una. În al doilea rând, a primit o telegramă din America. În al treilea rând, 1-a găsit pe şoferul de taxi. În al patrulea rând, te întreabă dacă ai dori să mergi până acolo şi să asculţi mărturia şoferului. Cinci: a repetat că eşti un tip nemaipomenit şi a spus că a fost convins tot timpul că ideea ta cu bărbatul din umbră avea un dram de adevăr. Am omis să-l informez că tocmai am avut o vizitatoare care este de părere că poliţia e coruptă.

— Aşadar, Japp e în sfârşit convins, murmură Poirot. E curios că teoria bărbatului misterios se dovedeşte a fi valabilă tocmai când eram tentat să adopt o altă ipoteză posibilă.

— Care?

— Cea în care motivul asasinatului n-ar avea nici o legătură cu lordul Edgware. Imaginează-ţi că cineva o ura de moarte pe Jane Wilkinson, atât de mult încât ar fi făcut astfel încât să fie spânzurată pentru o crimă pe care n-a comis-o. C'est une idée, ça! Oftă… Apoi însufleţindu-se imediat: Haide, Hastings, să mergem să vedem ce mai are de spus Japp!