Capitolul 25         O masă mondenă

Cred parcă, nu mai sunt sigur, că a doua zi am fost invitaţi la masă la familia Widburn, la hotelul Claridge.

Nici eu şi nici Poirot nu eram prea nerăbdători să mergem. Era de fapt cam a şasea invitaţie pe care o primeam. Doamna Widburn era o femeie tenace şi îi plăceau la nebunie celebrităţile. Fără a se lăsa descurajată de refuzurile noastre, ne propuse într-un final o dată pe care nu am putut să o evităm şi, într-o asemenea situaţie, cu cât mergeam mai devreme, cu atât scăpăm mai repede.

Poirot devenise foarte necomunicativ după primirea veştilor de la Paris şi la remarcile mele cu privire la acest subiect îmi răspundea mereu la fel.

— E ceva ce-mi scapă.

Şi, de câteva ori, repetase ca pentru sine:

— Pince-nez. Pince-nez la Paris. Pince-nez în poşeta Carlottei Adams.

M-am simţit într-adevăr bucuros de această invitaţie la masă, care ne-ar mai fi distras puţin de la gândurile noastre.

Tânărul Donald Ross era şi el aici şi veni spre mine şi mă salută vesel. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei, aşa că fusese plasat lângă mine la masă.

Jane Wilkinson era aşezată aproape în faţa noastră şi, lângă ea, între ea şi doamna Widburn, se afla ducele de Merton.

Mi se păru… Şi poate fu doar impresia mea… Că ducele arăta cam stânjenit. Compania în care se găsea era, îmi imaginez, prea puţin pe gustul său. Era un tânăr bărbat foarte conservator şi cumva reacţionar, genul de persoană care pare picată direct din Evul Mediu prin cine ştie ce greşeală regretabilă. Pasiunea sa pentru prea moderna Jane Wilkinson părea una dintre acele glume macabre pe care le mai joacă din când în când natura.

Admirând eu însumi frumuseţea lui Jane şi farmecul cu care vocea ei răguşită pronunţa fiecare silabă, nu mă surprindea deloc capitularea ducelui. Însă vine şi mo-mentul în care frumuseţea întruchipată şi vocea ameţitoare devin ceva obişnuit şi încetează să mai exercite aceeaşi fascinaţie. Îmi trecu prin minte că poate chiar acum o rază de bun-simţ începuse să împrăştie ceaţa influenţei acestei doamne. Şi ceea ce mă făcu să gândesc asta fu o remarcă întâmplătoare a lui Jane, de fapt mai degrabă o gafă de-a ei.

Cineva… Nu mai ştiu cine… menţionă expresia „judecata lui Paris” şi, imediat, se auzi vocea încântătoare a lui Jane.

— Paris? Spuse ea. Dar, în zilele noastre, Parisul nu mai dă deloc tonul! Londra şi New Yorkul sunt importante acum.

Şi cum se mai întâmplă uneori, aceste cuvinte nimeriră exact într-unui dintre acele momente în care conversaţia lâncezea. A urmat o jenă generală. La dreapta mea, Donald Ross îşi drese vocea brusc. Doamna Widburn începu să vorbească tare despre opera rusească. Fiecare spuse ceva repede către altcineva. Numai Jane păru foarte senină şi stăpână pe ea, fără să-şi fi dat seama că ar fi spus ceva nelalocul lui.

Chiar atunci, am observat reacţia ducelui. Strânse din buze, se înroşi la faţă şi păru că se îndepărtează încet de Jane. Probabil că întrevăzuse pentru o clipă faptul că, pentru un bărbat de talia lui, o căsătorie cu Jane Wilkinson ar duce la unele momente oarecum stânjenitoare în public.

Aşa cum se întâmplă de obicei, am spus primul lucru care-mi veni în minte vecinei din stânga mea, o doamnă corpolentă care se ocupa de organizarea de matinee pentru copii. Îmi amintesc că remarca în cauză a fost: „Cine este doamna aceea foarte atrăgătoare, îmbrăcată în roşu-închis, de la celălalt capăt al mesei?” Era, bineînţeles, sora dânsei! Bâlbâind ceva scuze, m-am întors şi am încercat să pălăvrăgesc cu Ross, care îmi răspunse numai monosilabic.

În acel moment, refuzat din ambele părţi, l-am zărit pe Bryan Martin. Probabil că sosise mai târziu pentru că nu-l observasem mai înainte.

Era puţin mai departe de mine, de aceeaşi parte a mesei, şi stătea aplecat înainte şi sporovăia cu mare interes cu o blondă drăguţă.

Trecuse ceva timp de când îl văzusem şi mă surprinse deodată îmbunătăţirea evidentă a aspectului său. Umbrele de pe chipul lui dispăruseră, arăta mai tânăr şi foarte în formă. Râdea, îşi tachina vecina din faţa lui şi părea într-o foarte bună dispoziţie.

Nu am avut prea mult timp la dispoziţie să-l observ îndeaproape, căci vecina mea dolofană mă iertă pentru remarca de mai devreme şi se lansă într-un monolog lung despre frumuseţile matineelor pentru copii pe care le organizase în scop caritabil.

Poirot trebui să plece mai devreme pentru că avea o întâlnire. Investiga la acel moment dispariţia foarte ciudată a ghetelor unui ambasador şi fixase o întâlnire pentru ora două şi jumătate. Mă însărcină să-i transmit omagiile sale doamnei Widburn şi, în timp ce aşteptam să-mi duc la capăt misiunea – ceea ce nu era un lucru uşor, pentru că doamna Widburn era înconjurată de o mulţime de prieteni, care mai de care luându-şi rămas-bun – cineva mă atinse pe umăr.

Era tânărul Donald Ross.

— Domnul Poirot nu-i aici? Aş fi vrut să-i vorbesc.

I-am explicat că Poirot de-abia plecase. Ross păru consternat. Uitându-mă mai cu atenţie la el, am observat că ceva îl supărase. Pălise la faţă şi avea în ochi o privire cam stranie.

— Ţineaţi neapărat să-l vedeţi personal? L-am întrebat.

Îmi răspunse ezitând.

— Nu… Nu ştiu.

Răspunsul lui fu atât de bizar, încât l-am privit sur-prins. Roşi.

— Sună ciudat, ştiu. Adevărul este că tocmai s-a în-tâmplat ceva foarte straniu. Ceva ce nu reuşesc să înţeleg. Şi aş vrea… Să aflu părerea domnului Poirot despre asta. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu ştiu ce să fac… N-aş vrea să-l deranjez… Dar…

Arăta atât de încurcat şi de nefericit, încât m-am grăbit să-l liniştesc.

— Poirot are o întâlnire, dar ştiu că se va întoarce cu siguranţă în jurul orei 5. Ce-ar fi să-i telefonaţi atunci sau să veniţi să-l vedeţi?

— Mulţumesc. Cred că aşa voi face. Pe la ora 5?

— Poate mai bine telefonaţi mai întâi, i-am spus, ca să vă asiguraţi că este la hotel înainte de a veni.

— Bine. Voi telefona. Mulţumesc, Hastings. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce vreau să îi spun, cred că are, poate, mare importanţă.

L-am aprobat cu o mişcare uşoară a capului şi m-am întors spre doamna Widburn care continua să strângă mâinile invitaţilor şi să împartă salutări încoace şi-ncolo.

Mi-am dus la bun sfârşit misiunea şi, întorcându-mă, am simţit o mână strecurându-se sub braţul meu.

— Nu-mi da papucii, îmi spuse o voce veselă.

Era Jenny Driver, o apariţie foarte elegantă.

— Bună ziua! De unde aţi apărut?

— Am luat prânzul la o masă de lângă voi.

— Nu v-am văzut. Cum merg afacerile?

— Mulţumesc, înfloritor.

— Pălăriile în formă de farfurii de supă se vând bine?

— Farfuriile de supă, cum le numiţi dumneavoastră fără milă, au succes. Când se va plictisi toată lumea de ele, voi lansa un nou model, şi mai scandalos. Ceva ca o băşică ornată cu o pană, pe care femeile o vor purta chiar în mijlocul frunţii.

— Nu aveţi multe scrupule, domnişoară, i-am spus.

— Nicidecum. Trebuia să vină cineva în ajutorul stru-ţilor. Sunt cu toţii în pragul şomajului! Tânăra râse şi se îndepărtă. La revedere. Astăzi îmi iau o vacanţă. Vreau să dau un tur la ţară.

— Foarte frumos din partea dumneavoastră! I-am aprobat decizia. E o căldură înăbuşitoare azi în Londra.

Am traversat în linişte parcul şi am ajuns acasă pe la ora patru după-amiaza. Poirot nu ajunsese încă şi apăru de-abia pe la cinci fără douăzeci. Strălucea şi se vedea că era foarte binedispus.

— Aha, văd Holmes, am remarcat eu, că ai găsit ghetele ambasadorului?

— Era vorba de trafic de cocaina. Foarte ingenios. Am petrecut ultima oră într-un coafor. Era acolo o tânără femeie cu părul roşcat care, cu siguranţă, ţi-ar fi furat imediat inima ta tandră.

Poirot a avut dintotdeauna impresia că sunt mai sensibil la părul roşcat, aşa că nu m-am obosit să-l mai contrazic.

Soneria telefonului ne întrerupse.

— Probabil că e Donald Ross, am spus, apropiindu-mă de aparat.

— Donald Ross?

— Da. Tânărul pe care l-am cunoscut la Chiswick. Vrea să-ţi vorbească.

Am ridicat receptorul şi am răspuns:

— Bună ziua. La telefon căpitanul Hastings.

Era Ross la telefon.

— O, dumneavoastră sunteţi, Hastings? Domnul Poirot s-a întors?

— Da. Tocmai a sosit. Vreţi să vorbiţi cu el sau să veniţi pe aici?

— Nu e mare lucru. Pot să-i spun la fel de bine şi la telefon.

— În regulă. Aşteptaţi puţin.

Poirot luă receptorul. Mă aflam atât de aproape, încât puteam auzi slab vocea lui Ross.

— Domnul Poirot?

Vocea îi păru nerăbdătoare… Agitată.

— Chiar el.

— Scuzaţi-mă de deranj, dar am descoperit un lucru cam ciudat. E în legătură cu moartea lordului Edgware.

Am văzut faţa lui Poirot încordându-se.

— Continuaţi, vă rog.

— Poate părea stupid.

— Nu, nu. Spuneţi-mi, vă rog.

— A fost Parisul care mi-a atras atenţia. Vedeţi dumneavoastră…

În acel moment, foarte vag, am auzit o sonerie.

— O secundă, vă rog, zise Ross.

Urmă zgomotul receptorului pus pe masă. Şi am aşteptat amândoi, Poirot ţinând receptorul la ureche şi eu în picioare, lângă el.

Trecu un minut, două… Trei. Patru. Cinci.

Poirot se foi pe picioare, se uită la ceas, apoi întrerupse apelul şi vorbi cu centralista. Se întoarse spre mine.

— La celălalt capăt, receptorul e încă jos şi nu răspunde nimeni. Repede, Hastings, caută adresa lui Ross în cartea de telefon! Trebuie să ajungem la el cât mai repede!