Capitolul 24Vești de la Paris

A doua zi, am primit o vizită neaşteptată.

Ne fu anunţată Geraldine Marsh.

Poirot o întâmpină şi îi oferi un scaun tinerei fete ai cărei ochi încercănaţi păreau mai întunecaţi ca niciodată şi trădau nopţi de insomnie. Îmi păru rău de ea, văzându-i trăsăturile poate prea palide şi obosite, pentru cineva atât de tânăr… Puţin mai în vârstă decât, în fine, un copil.

— Domnule Poirot, am venit să vă văd pentru că pur şi simplu nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de îngrijorată şi tulburată!

— Vă ascult, mademoiselle.

Răspunsul lui Poirot arăta multă compasiune pentru situaţia ei.

— Ronald mi-a repetat cuvintele dumneavoastră din acea zi. Mă refer la ziua îngrozitoare a arestării sale, explică tânăra cu un tremur. Mi-a spus că aţi venit la el dintr-odată, tocmai când terminase de relatat acea istorie de necrezut şi aţi afirmat că dumneavoastră îl credeţi. E adevărat, domnule Poirot?

— E adevărat, mademoiselle. Exact asta am spus.

— Ştiu asta, însă ceea ce vreau să aflu nu este dacă aces-tea sunt exact cuvintele dumneavoastră, ci dacă într-adevăr aşa şi gândiţi. Adică, credeţi în povestea lui?

Arăta foarte tulburată, aplecată înspre Poirot, cu mâinile împreunate.

— Am exprimat ceea ce am gândit, mademoiselle, răspunse Poirot încet. Nu cred că verişorul dumneavoastră 1-a ucis pe lordul Edgware.

Un pic de culoare apăru în obrajii tinerei şi ochii i se deschiseră larg.

— Oh! Atunci credeţi că altcineva 1-a ucis?

— Evidemment, domnişoară.

Poirot zâmbi.

— Sunt prostuţă. Mă exprim aiurea. Ce vreau să spun este… Ştiţi cine ar putea fi?

Şi, spunând acestea, tânăra se apropie de Poirot cu evidentă nerăbdare.

— Am micile mele idei, normal… Sau, mai bine zis, bănuielile mele.

— Îmi puteţi spune? Vă rog… Vă rog din suflet!

Poirot scutură din cap.

— Nu ar fi corect din partea mea.

— Atunci sunteţi aproape sigur de identitatea criminalului?

Poirot refuză să spună mai multe.

— Dacă mi-aţi da măcar un indiciu, îşi pledă tânăra cauza, m-aş simţi mai bine. Poate, cine ştie, aş putea să vă ajut. Da, serios, v-aş putea da o mână de ajutor!

Argumentul ei era foarte dezarmant, însă Poirot rămase impasibil.

— Ducesa de Merton încă e convinsă că a fost mama mea vitregă, reluă tânăra gânditoare şi aruncă o privire întrebătoare spre Poirot care nu avu nici o reacţie. Dar, personal, mă îndoiesc.

— Ce părere aveţi despre ea? Despre mama dumnea-voastră vitregă?

— O cunosc prea puţin. Eram la şcoală în Paris când tatăl meu s-a căsătorit cu ea. Când m-am întors acasă, s-a arătat destul de amabilă. Mi-a dat impresia că ar fi cam aiurită şi… Cam interesată.

Poirot aprobă cu un semn al capului.

— Aţi vorbit adineaori de ducesa de Merton. O vedeţi des?

— Da. A fost foarte amabilă cu mine. Am petrecut mult timp împreună în aceste ultime două săptămâni. A fost o perioadă îngrozitoare… cu toate bârfele, reporterii, Ronald în închisoare şi restul. Simt că nu am nici un prieten adevărat. Dar ducesa a fost minunată şi el a fost foarte drăguţ de asemenea… Adică fiul ei.

— Vă place de el?

— Îl găsesc timid. Rigid şi cu un caracter mai degrabă dificil. Dar mama sa vorbeşte foarte mult despre el, aşa că simt deja că îl cunosc destul de bine.

— Înţeleg. Spuneţi-mi, mademoiselle, ţineţi mult la vărul dumneavoastră?

— La Ronald? Bineînţeles! El… Nu ne-am văzut prea mult în ultimii doi ani… Dar înainte, când locuiam în aceeaşi casă, am crezut întotdeauna că este minunat. Glumea tot timpul şi scornea tot felul de nebunii. O, în casa tristă în care trăiam, schimba complet lucrurile.

Poirot încuviinţă din cap cu simpatie, însă continuă cu o remarcă tăioasă, care mă surprinse prin cruzimea ei.

— Înseamnă că nu vreţi să-l vedeţi spânzurat, nu-i aşa?

Fata tresări violent.

— Nu, nu. Aşa ceva nu! O, de-ar fi ea vinovata… Mama mea vitrega. Trebuie să fie ea. Ducesa spune că aşa este.

— Ah! Făcu Poirot, ce bine ar fi fost dacă ar fi rămas în taxi căpitanul Marsh, nu-i aşa?

— Da… Adică, ce vreţi să spuneţi? Ridică din sprânceană. Nu înţeleg.

— Dacă nu l-ar fi urmărit pe acel bărbat în casă. Apropo, n-aţi auzit intrând nici o persoană?

— Nu, n-am auzit nici un zgomot.

— Ce-aţi făcut când aţi ajuns în casă?

— Am fugit direct în camera mea… Pentru a-mi lua perlele.

— Bineînţeles. V-a trebuit ceva timp ca să le găsiţi.

— Da. Nu am găsit imediat cheia de la cutia cu bijuterii.

— Aşa se întâmplă de obicei. Cu cât e mai mare graba, cu atât mai greu găseşti ceea ce cauţi. A trecut ceva timp până aţi coborât, şi apoi… V-aţi găsit vărul în hol?

— Da, venea dinspre bibliotecă.

Tânăra îşi umezi buzele.

— Înţeleg. V-a cam speriat.

— Da, aşa a fost. M-a cam surprins.

Îi aruncă lui Poirot o privire recunoscătoare pentru tonul lui înţelegător.

— Mi se pare normal.

— Ronnie mi-a spus din spatele meu: „Hei, Dina, le-ai luat?” Şi eu am sărit cât colo.

— Da, replică Poirot cu blândeţe. Cum v-am spus înain-te, e păcat că vărul dumneavoastră nu a rămas afară. Atunci, şoferul de taxi ar fi putut să jure că el nu a intrat nici o clipă în casă.

Tânăra încuviinţă din cap şi începu să plângă fără oprire. Se ridică şi Poirot îi luă mâna.

— Vreţi să-i salvez viaţa, nu-i aşa?

— O! Da, domnule Poirot. Vă implor! Nici nu ştiţi…

Se opri, încercând să se controleze, frământându-şi mâinile.

— Mademoiselle, îi spuse Poirot cu o voce caldă, viaţa nu a fost prea blândă cu dumneavoastră. Vă înţeleg perfect, ştiu, nu v-a fost uşor. Hastings, fii bun şi cheamă un taxi pentru domnişoara.

Am condus-o pe tânăra fată şi m-am asigurat că urcă într-un taxi. Se liniştise deja şi îmi mulţumi cu multă grijă.

L-am regăsit pe Poirot plimbându-se în cameră, încruntat. Nu arăta prea fericit şi m-am bucurat când am auzit soneria telefonului, sperând să-i mai distragă atenţia puţin.

— Cine e la telefon? A! Tu eşti, Japp. Bonjour; mon ami!

— Ce are de spus? Am întrebat, apropiindu-mă de telefon.

În sfârşit, după un şir de exclamaţii, Poirot vorbi:

— Şi, cine a comandat-o? Ştiu?

Oricare a fost răspunsul, nu era ceea ce aştepta Poirot, căci chipul îi luă o expresie ridicolă.

— Eşti sigur?

— Nu, doar mă surprinde un pic, asta-i tot.

— Da, trebuie să-mi revizuiesc teoria.

— Comment?

— În orice caz, am avut dreptate. Da, un detaliu, aşa cum spui tu.

— Nu, rămân la părerea mea. Te-aş ruga să continui să te interesezi pe la restaurantele din vecinătatea Regent Gate şi Euston, Tottenham Court Road şi, probabil, Oxford Street.

— Da, un bărbat şi o femeie. Şi chiar pe lângă Ştrand, puţin înainte de miezul nopţii. Comment?

— Da, ştiu că Ronald Marsh era cu familia Dortheimer. Dar mai sunt şi alţi oameni pe lume pe lângă căpitanul Marsh.

— Nu se cuvine să mă faci încăpăţânat. În orice caz, fă-mi plăcerea de data aceasta, te implor.

Puse jos receptorul.

— Ei bine? L-am întrebat cu nerăbdare.

— Oare e bine? Mă întreb… Hastings, cutia aurită a fost cumpărată de la Paris. A fost comandată în scris la o binecunoscută firmă din Paris, specializată în acest gen de articole. Se pare că scrisoarea a venit din partea unei aşa-zise Lady Ackerley… Constance Ackerley, aşa s-a semnat. Bineînţeles că nu există nici o Constance Ackerley. Scrisoarea a ajuns cu două zile înainte de asasinat şi se cerea în ea gravarea în rubine a iniţialelor (se presupune) semnatarei şi a inscripţiei din interior. A fost o comandă urgentă, livrarea trebuind făcută a doua zi. Asta înseamnă cu o zi înainte de crimă.

— Şi a fost livrată?

— Da, cutia a fost livrată la momentul indicat şi plătită în bancnote.

— Şi cine a ridicat cutia? Am întrebat agitat, simţindu-mă de parcă nu mai ajungeam odată la capăt.

— O femeie, Hastings.

— O femeie? Am spus surprins.

— Mais oui. O femeie, de statură mică, între două vârste şi purtând pince-nez.

Complet stupefiaţi, ne-am uitat unul la altul.