Capitolul 26Paris?

Câteva minute mai târziu, săream într-un taxi.

Chipul lui Poirot era foarte serios.

— Hastings, mi-e teamă, zise el. Mi-e teamă.

— Doar nu crezi că…, am răspuns şi m-am oprit brusc.

— Luptăm împotriva unui individ care nu a ezitat să comită două crime şi nu va da înapoi nici de la a treia. E ca un şobolan prins în cursă, care se zbate pentru viaţa lui. Ross a devenit un pericol şi trebuia suprimat.

— Ceea ce voia să ne zică era atât de important? Am întrebat cu îndoială în glas. Nu părea să creadă asta.

— Atunci s-a înşelat. Evident, ce avea să ne spună era extrem de important.

— Dar cum a putut afla ucigaşul?

— Spui că ţi-a vorbit, acolo, la Claridge. Cu atâta lume în jurul vostru. Ce nebunie! Curată nebunie! Ah! De ce nu l-ai luat cu tine… Să-l păzeşti… Să nu laşi pe nimeni altcineva în apropierea lui până vorbeam eu cu el?

— Nu m-am gândit… Nici nu mi-am imaginat…, m-am bâlbâit eu.

Poirot făcu un gest scurt cu mâna.

— Nu te învinovăţi, Hastings. Cum puteai să ghiceşti? Eu… Eu mi-aş fi dat seama. Ucigaşul, Hastings, este la fel de şiret şi de neliniştit ca un tigru. Ah! De-am ajunge odată!

În sfârşit, taxiul se opri. Ross locuia într-un apartament separat, la primul etaj al unei clădiri situate într-o piaţă largă din Kensington. O plăcuţă de pe sonerie ne indică această informaţie. Uşa holului era deschisă şi înăuntru se găsea o scară largă.

— Se intră atât de uşor aici. Nimeni nu putea vedea nimic, murmură Poirot şi se repezi pe scări.

La primul etaj, după un fel de paravan, am văzut o uşă îngustă cu o încuietoare cu yală. Numele lui Ross era scris pe mijlocul uşii.

Ne-am oprit acolo. În jurul nostru, nici ţipenie de om.

Am încercat uşa şi, spre marea mea surpriză, se deschise.

Am intrat în casă, mai întâi într-un hol îngust, în dreapta căruia era o uşă deschisă şi o alta în faţa noastră, care părea că dă într-un salonaş.

Ne-am îndreptat spre salonaş, ce despărţea o sufragerie spaţioasă de restul casei, modest mobilat, dar confortabil. Nu am găsit pe nimeni în cameră. Pe o măsuţă se afla telefonul, cu receptorul pus alături.

Poirot făcu un pas înainte, se uită împrejur, apoi scutură din cap.

— Nu-i nimic aici. Vino, Hastings.

Ne-am întors în hol şi am intrat în cealaltă cameră, o mică sufragerie, unde, într-o parte a mesei, căzut din scaun şi întins pe podea, se afla Ross.

Poirot se aplecă deasupra lui şi când se ridică, era alb la faţă.

— E mort, lovit cu un cuţit în ceafă.

Mult timp după aceea, evenimentele din acea după-amiază persistară în mintea mea ca un coşmar. Nu mă puteam abţine sâ nu mă simt responsabil de ceea ce se întâmplase.

Mult mai târziu, în acea seară, când am rămas singuri eu şi cu Poirot, mi-am luat inima din dinţi şi, cu mare efort, i-am făcut cunoscute sentimentele mele de vinovăţie. Îmi răspunse foarte repede.

— Nu, nu, nu te învinovăţi. Cum ai fi putut suspecta aşa ceva? Bunul Dumnezeu nu ţi-a dat nici măcar o natură suspicioasă.

— Tu ai fi bănuit?

— E cu totul altceva! Vezi tu, toată viaţa n-am făcut altceva decât să găsesc criminali. Ştiu cum, de fiecare dată, impulsul de a ucide devine şi mai puternic, până când, în sfârşit, dintr-un motiv oarecare…

Poirot nu mai putu continua.

Rămăsese foarte tăcut, după descoperirea noastră te-ribilă. Chiar şi după sosirea poliţiei, în timpul interogării celorlalte persoane din clădire şi a tuturor acţiunilor de rutină efectuate de obicei după o crimă, Poirot rămase tăcut, ciudat de calm, cu o privire visătoare şi meditativă. Acum, oprindu-se din vorbit, îi reveni pe chip aceeaşi privire gânditoare.

— Nu avem timp pentru regrete, Hastings, îmi spuse încet. Nu avem timp să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă… Bietul tânăr a murit pentru că voia să ne facă o mărturisire. Şi ştim acum că ceea ce avea de spus era extrem de important, altfel n-ar fi fost ucis. Pentru că nu mai poate să ne spună el însuşi, nu mai avem altceva de făcut decât să ghicim. Avem doar un singur indiciu care să ne ghideze.

— Paris, am spus.

— Da, Paris.

Se ridică în picioare şi începu să se plimbe de-a lungul şi de-a latul camerei.

— S-au făcut mai multe referiri la Paris în afacerea asta, dar, din nefericire, în diverse împrejurări. Îl avem o dată gravat pe cutia aurită. Paris, noiembrie anul trecut. Domnişoara Adams se afla acolo pe atunci… Probabil Ross era şi el acolo. Mai era şi altcineva acolo? O persoană pe care o cunoştea şi Ross? O persoană pe care ar fi remarcat-o în compania Carlottei Adams în cine ştie ce circumstanţe deosebite?

— Nu vom şti niciodată, am remarcat eu.

— Ba da, dragul meu, putem afla şi vom afla. Puterea minţii umane, Hastings, este aproape nelimitată. Ce alte menţiuni la Paris mai ştim în legătură cu acest caz? Avem femeia măruntă cu pince-nez care a ridicat cutia aurită de la bijutier. Ross o cunoştea? Ducele de Merton era la Paris când a avut loc crima. Paris, Paris, Paris… Lordul Edgware trebuia să plece la Paris. Iată, poate, un indiciu! A fost oare ucis pentru a-l împiedica să ajungă la Paris?

Se aşeză, cu sprâncenele încruntate, foarte concentrat.

— Ce s-a întâmplat la prânzul de la Claridge? Murmură el. Vreun cuvânt oarecare sau vreo frază trebuie să-i fi atras atenţia lui Donald Ross şi să-i fi adus aminte de un amănunt ce până atunci păruse nesemnificativ. A făcut cineva aluzie la Franţa? Sau Paris? În partea ta de masă, mă refer.

— Cuvântul Paris a fost menţionat, dar nu în acest context.

Şi i-am povestit lui Poirot despre gafa lui Jane Wilkinson.

— Asta probabil că explică totul, spuse el gânditor. Cuvântul Paris ar fi suficient… Luat în combinaţie cu altceva. Dar ce ar fi putut să fie? La ce se uita Ross? Sau despre ce vorbea el când cuvântul a fost pronunţat?

— Ross vorbea despre superstiţii scoţiene, mi se pare.

— Şi în ce parte îi era privirea?

— Nu sunt sigur. Cred că privea înspre capul mesei, unde se afla doamna Widburn.

— Cine stătea lângă ea?

— Ducele de Merton, apoi Jane Wilkinson, şi apoi un individ pe care nu-l cunosc.

— Ducele de Merton. E foarte posibil să-l fi privit pe ducele de Merton când a fost rostit cuvântul Paris. Dacă îţi aminteşti, ducele era la Paris, sau aşa se presupunea, la momentul crimei. Să presupunem că Ross şi-a amintit deodată un detaliu care ar fi arătat că ducele nu era la Paris.

— Dragul meu Poirot!

— Da, ştiu, găseşti absurd acest raţionament. Aşa ar gândi toată lumea. Avea ducele vreun motiv să comită crima? Da, unul foarte puternic. Dar să ne gândim măcar o clipă că ar fi capabil de aşa ceva… O, absurd! Este o persoană atât de bogată, cu o poziţie înaltă în societate, cu un caracter atât de nobil. Nimeni nu i-ar verifica alibiul cu atenţie. Şi totuşi, să simulezi un alibi într-un hotel mare nu e aşa de dificil. Să iei vaporul de după-amiază şi să te întorci… ar fi posibil. Spune-mi, Hastings, Ross n-a spus nimic când a auzit cuvântul Paris? Nu şi-a trădat nici o emoţie?

— Îmi amintesc că şi-a dres vocea cam brusc.

— Şi după aceea, când ţi-a vorbit, cum ţi s-a părut? Tulburat? Confuz?

— Exact!

— Précisément. I-a trecut prin minte o idee pe care a crezut-o absurdă! Şi totuşi, a ezitat să ţi-o spună. A vrut mai întâi să mi-o dezvăluie mie. Dar, din păcate, părăsisem deja Claridge-ul.

— Dacă mi-ar fi spus mai multe, am suspinat eu.

— Da, dacă… Cine era atunci lângă voi?

— Cam toată lumea, mai mult sau mai puţin. Îşi luau rămas-bun de la doamna Widburn. N-am observat pe nimeni în mod deosebit.

Poirot se ridică iar în picioare.

— Oare m-am înşelat de la bun început? Murmură el, începând iar să măsoare camera în lung şi-n lat. Tot timpul ăsta, am fost pe o pistă greşită?

L-am privit cu simpatie. Nu ştiam exact ce-i trece prin minte în acel moment. „Tăcut ca un melc” îl numise Japp şi inspectorul de la Scotland Yard nu putea să aibă mai multă dreptate. Ştiam doar că, în acel moment, în interiorul lui avea loc o luptă cu sine însuşi.

— În orice caz, am observat, această crimă nu poate fi pusă în cârca lui Ronald Marsh.

— Încă un punct în favoarea sa, zise cu un aer distrat prietenul meu. Însă acest lucru nu ne interesează acum. Brusc, continuă: Nu mă pot înşela în întregime. Hastings, îţi aminteşti când, într-o zi, mi-am pus cinci întrebări?

— Îmi amintesc vag ceva de genul acesta.

— Iată întrebările: De ce şi-a schimbat lordul Edgware poziţia faţă de divorţ? Cum se poate explica faptul că i-a scris soţiei sale dar aceasta n-a primit scrisoarea? De ce avea acea expresie furioasă pe faţă când am părăsit biblioteca în acea zi? Ce căutau ochelarii în geanta Carlottei Adams? De ce i s-a telefonat lui Lady Edgware la Chiswick şi convorbirea a fost întreruptă?

— Da, acestea erau întrebările. Îmi amintesc acum.

— Hastings, mă urmăreşte o idee încă de la început. O idee cu privire la bărbatul din umbră şi cine ar putea fi el. Am răspuns până acum la trei dintre întrebările mele… Şi aceste răspunsuri se potrivesc cu ideea mea. Dar la celelalte două întrebări, Hastings, nu găsesc nici un răspuns. Înţelegi ce înseamnă asta? Fie mă înşel asupra persoanei şi nu poate fi acea persoană, fie răspunsul la cele două întrebări a fost sub nasul meu tot timpul. Cum e până la urmă, Hastings? Care e adevărul?

Ridicându-se, merse spre biroul său, îl deschise şi scoase scrisoarea trimisă de Lucie Adams din America. Îi ceruse lui Japp să i-o lase o zi sau două şi acesta fusese de acord. Poirot o întinse pe masă şi o studie îndelung.

Trecură câteva minute. Am căscat şi am luat o carte. Nu mă aşteptam ca Poirot să descopere ceva nou în urma analizei sale, căci examinaserăm această scrisoare împreună, nu o dată, ci de mai multe ori. Dacă nu era vorba despre Ronald Marsh, nu exista nici un indiciu în scrisoare care să ne arate cine altcineva putea fi.

Am continuat să citesc, pagină după pagină…

Posibil să fi şi aţipit la un moment dat…

Deodată, Poirot scoase un strigăt. M-am ridicat brusc.

Mă privea cu o expresie nedefinită pe chip, cu ochii verzi şi strălucitori.

— Hastings, Hastings!

— Da, ce este?

— Îţi aminteşti când ţi-am spus că dacă bărbatul ar fi avut mai multă minte ar fi tăiat pagina şi nu ar fi rupt-o?

— Da. Şi?

— M-am înşelat. Ucigaşul a avut destulă minte! Pagina trebuia ruptă şi nu tăiată! Uită-te şi tu!

Mă uitai fără să văd nimic.

— Eh bien, vezi?

Am scuturat din cap negativ.

— Vrei să spui că se grăbea? Am întrebat eu.

— Grăbit sau nu, n-are importanţă. Nu vezi, dragul meu? Pagina trebuia rupta…

Tot nu pricepeam nimic. Cu o voce joasă, Poirot adăugă:

— Am fost un prost… Un orb. Dar acum… Acum… Îi vom da de cap!