Capitolul 27Unde e vorba de ochelari

Un minut mai târziu, îşi schimbă dispoziţia complet. Se ridică brusc în picioare.

L-am imitat – fără să înţeleg de ce, dar dornic să aflu mai multe.

— Vom lua un taxi. Nu e decât ora 9. Nu e prea târziu pentru a face o vizită.

L-am urmat pe scară în grabă.

— Unde mergem?

— La Regent Gate.

Am considerat că e mai înţelept să păstrez tăcerea. După cum vedeam, Poirot nu era deloc într-o dispoziţie favorabilă pentru întrebări. Rămase foarte agitat tot drumul şi, aşezat lângă mine în taxi, bătu darabana nervos pe genunchi, într-o stare complet opusă calmului său obişnuit.

Mi-am repetat în minte fiecare cuvânt al Carlottei Adams din scrisoarea adresată surorii sale. Deja la acest moment ajunsesem să o cunosc pe de rost. Mi-am repetat de mai multe ori ceea ce Poirot spusese cu privire la pagina ruptă.

Dar fără nici un succes. După părerea mea, cuvintele lui Poirot n-aveau nici un sens. De ce o pagină ar trebui ruptă. Nu, nu reuşeam să înţeleg.

La Regent Gate, un nou majordom ne deschise uşa. Poirot ceru s-o vadă pe domnişoara Carroll şi, în timp ce îl urmam pe scări, m-am întrebat a nu ştiu câta oară unde dispăruse fostul majordom, frumos ca un zeu grec. Până acum, poliţia nu reuşise să afle nimic. M-am cutremurat la gândul că poate era şi el mort…

Vederea domnişoarei Carroll, sprintenă şi precisă şi, mai ales, foarte în viaţă, mă readuse la realitate din speculaţiile mele fantastice. Era cu siguranţă foarte surprinsă să-l vadă pe Poirot.

— Mă bucur că vă găsesc încă aici, mademoiselle, făcu Poirot, aplecându-se să-i sărute mâna. M-am temut că aţi părăsit deja casa.

— Geraldine nici nu vrea să audă de plecarea mea, răspunse domnişoara Carroll. M-a implorat să rămân. Şi sincer, într-un moment ca acesta, biata copilă are nevoie de cineva lângă ea. Are nevoie doar de cineva care să o protejeze si, vă asigur că, atunci când este nevoie, sunt un protector foarte eficient, domnule Poirot.

Gura i se strâmbă vag şi mi-am imaginat că, dacă ar fi putut, le-ar fi zis ea vreo două reporterilor sau căutătorilor de senzaţii tari.

— Mademoiselle, mi-aţi părut de la început eficienţa întruchipată. Şi eficienţa este lucrul pe care-l admir cel mai mult pentru că a devenit atât de rar. Cât despre mademoiselle Marsh, nu posedă deloc spirit practic.

— E o visătoare, răspunse domnişoara Carroll. E complet lipsită de orice simţ practic. Întotdeauna a fost astfel. Din fericire, nu trebuie să-şi câştige existenţa.

— Într-adevăr.

— Dar presupun, domnule Poirot, că n-aţi venit aici să discutăm despre cât de practici sau nepractici sunt oamenii. Cu ce vă pot fi de folos?

Mă îndoiesc că lui Poirot i-a făcut plăcere să i se reamintească obiectul vizitei sale într-o astfel de manieră. El era obişnuit mai degrabă cu o abordare mai ocolită. Însă, în cazul domnişoarei Carroll, nu ne puteam aştepta la aşa ceva şi îl privi pe Poirot cu suspiciune, clipind des în spatele ochelarilor săi cu lentile groase.

— Aş vrea să vă cer câteva precizări. Ştiu că mă pot încrede în memoria dumneavoastră, domnişoară Carroll.

— Nu aş fi o bună secretară, dacă nu aş avea o bună memorie.

— Lordul Edgware a fost la Paris, în noiembrie trecut?

— Da.

— Puteţi să-mi spuneţi data exactă a vizitei sale?

— Aşteptaţi, vă rog, să mă uit.

Se ridică, descuie un sertar, scoase o mică agendă legată pe care o răsfoi şi ne spuse într-un sfârşit:

— Lordul Edgware a plecat la Paris pe 3 noiembrie şi s-a întors în 7. A plecat din nou pe 20 noiembrie şi a revenit în 4 decembrie. Altceva?

— Cu ce scop a mers la Paris?

— Prima dată, voia să vadă nişte statuete pe care dorea să le cumpere şi care urmau să fie scoase la licitaţie. A doua călătorie, din câte ştiu, nu a avut nici un scop bine determinat.

— Mademoiselle Marsh 1-a însoţit pe tatăl său în vreuna din aceste ocazii?

— Niciodată nu şi-a însoţit tatăl, domnule Poirot. Lordului Edgware nici nu i-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Pe vremea aceea, Geraldine se afla într-o mănăstire la Paris, dar nu cred cà tatăl ei a mers să o vadă sau a scos-o prin oraş… Cel puţin m-ar fi surprins foarte mult să o facă.

— Dumneavoastră l-aţi însoţit?

— Nu. Îl privi pe Poirot cu curiozitate şi îl apostrofă brusc: De ce îmi puneţi întrebările astea, domnule Poirot? Unde vreţi să ajungeţi?

În loc de răspuns, Poirot întrebă:

— Domnişoara Marsh îşi iubeşte mult vărul, nu-i aşa?

— Serios, domnule Poirot, nu văd de ce v-ar interesa aşa ceva.

— M-a căutat ieri. Ştiaţi?

Secretara păru uimită.

— Nu, nu ştiam. Ce v-a zis?

— Mi-a mărturisit… Nu în cuvintele acestea exact… Că-şi iubeşte foarte mult vărul.

— Şi-atunci, de ce mă mai întrebaţi?

— Pentru că vreau să vă cunosc părerea.

De data asta, domnişoara Carroll se hotărî să răspundă:

— După părerea mea, ţine prea mult la el. Întotdeauna a fost aşa.

— Nu vă place noul lord Edgware?

— N-am spus asta. Doar că mă lasă indiferentă, asta-i tot. Nu este serios. Bineînţeles, are un caracter plăcut, are puterea de convingere, dar aş prefera ca Geraldine să se intereseze de un tânăr mai serios.

— Ducele de Merton, de exemplu?

— Nu-l cunosc pe duce. În orice caz, pare că-şi respectă obligaţiile impuse de rangul său. Dar e îndrăgostit de acea femeie… Preţioasa Jane Wilkinson.

— Mama lui…

— O, sunt sigură că mamei sale i-ar plăcea mai mult să-l vadă căsătorit cu Geraldine. Dar ce pot face mamele? Fiii nu preferă niciodată soţiile alese de mamele lor.

— Credeţi că vărul domnişoarei Marsh ţine la ea?

— În situaţia în care se află, nu mai contează dacă ţine sau nu.

— Deci, credeţi că va fi condamnat?

— Nu, nu cred. Nu cred că el e vinovatul.

— Dar totuşi ar putea fi condamnat pentru asta, nu-i aşa?

Domnişoara Carroll nu răspunse.

— Nu vă mai reţin mult, spuse Poirot ridicându-se. Apropo, o cunoşteaţi pe Carlotta Adams?

— Am văzut-o pe scenă. O actriţă foarte talentată.

— Da, juca foarte bine. Poirot păru pierdut în meditaţie. A, unde mi-am pus mănuşile?

Aplecându-se să le ia de pe masă, unde le lăsase, atinse ochelarii domnişoarei Carroll, aşezaţi pe colţul mesei şi-i dărâmă. Poirot îi recuperă împreună cu mănuşile care căzuseră de asemenea şi, scuzându-se, îi întinse domni-şoarei Carroll.

— Îmi cer scuze încă o dată că v-am deranjat, încheie el. Dar speram să găsesc un nou indiciu cu privire la o neînţelegere care a avut loc anul trecut între lordul Edgware şi o altă persoană. De aici, întrebările mele despre Paris. O speranţă foarte mică, mă tem, dar domnişoara era atât de sigură că nu verişorul ei a comis crima… Bună seara, mademoiselle, şi încă o dată scuze că v-am deranjat.

Ajunseserăm la uşă când domnişoara Carroll ne strigă:

— Domnule Poirot, aceşti ochelari nu-mi aparţin. Nu văd nimic cu ei.

— Cum? Poirot o privi cu un aer mirat. Apoi faţa i se lumină într-un zâmbet: Ce idiot sunt! Mi-au căzut ochelarii din buzunar când m-am aplecat după ai dumneavoastră şi după mânuşi şi am confundat perechile. Iată, se aseamănă.

Schimbul avu loc, cu zâmbete de ambele părţi, şi ne luarăm rămas-bun.

— Poirot, i-am spus când am ajuns în stradă, tu nu porţi ochelari.

Mă privi strălucind de satisfacţie.

— Foarte isteţ din partea ta! Cât de repede te-ai prins!

— Acei ochelari nu sunt cei din poşeta Carlottei Adams?

— Exact.

— Cum ai putut crede că-i aparţin domnişoarei Carroll?

Poirot ridică din umeri.

— Este singura persoană din anturajul victimei care poartă ochelari.

— Dar nu sunt ai ei, am remarcat gânditor.

— Cel puţin aşa pretinde.

— Drăcuşor suspicios ce eşti!

— Nicidecum. Probabil că a afirmat adevărul. Cred că aşa este. Altfel, n-ar fi remarcat înlocuirea. Am fost foarte îndemânatic, prietene.

Ne-am plimbat de-a lungul străzilor, fără grabă, la întâmplare. Am sugerat să luăm un taxi, dar Poirot refuză.

— Trebuie să mă gândesc, prietene drag. Plimbarea aceasta mă ajută.

Nu am mai spus nimic. Noaptea era frumoasă şi nu aveam nici o grabă să mă întorc la hotel.

— Întrebările tale despre Paris au fost un simplu subterfugiu? L-am întrebat curios.

— Nu în întregime.

— Încă n-am rezolvat misterul iniţialei D, am observat, dus pe gânduri. E ciudat că niciunul dintre suspecţi nu are iniţiala D… fie la numele de familie, fie la cel de botez… cu excepţia… O, da! Ce ciudat! Cu excepţia lui Donald Ross. Iar el e mort.

— Da, zise Poirot cu o voce sumbră. E mort.

Mi-am amintit de o altă noapte în care toţi trei mergeam împreună. Mi-am amintit şi de altceva, de asemenea, şi mi s-a tăiat răsuflarea.

— Dumnezeule! Poirot, îţi aminteşti? I-am spus.

— Ce anume, dragul meu?

— Ross ne-a zis că erau treisprezece la masă. Iar el s-a ridicat primul.

Poirot nu răspunse. M-am simţit cam stânjenit, aşa cum se simte cineva când o superstiţie se dovedeşte a fi adevărată.

— Ciudat, am continuat cu o voce joasă. Trebuie să recunosc câ e ciudat.

— Ei?

— Am spus că e ciudat… Legat de Ross şi de numărul treisprezece. Poirot, la ce te gândeşti?

Spre marea mea mirare şi, o mărturisesc, dezgust, Poirot începu brusc să râdă ca un nebun. Nu se mai putea opri. Era evident că ceva îi provocase această reacţie extraordinară.

— De ce naiba râzi? Am strigat eu la el.

— O! Încercă Poirot să răspundă printre hohote. Nu-i nimic. Mă gândeam doar la o ghicitoare pe care am auzit-o ieri. Ţi-o voi spune şi ţie! Ce are două picioare, aripi şi latră ca un câine?

— O găină, normal, am răspuns eu împietrit. O ştiam de când eram la grădiniţă.

— Hastings, eşti prea bine informat. Ar fi trebuit să răspunzi: „Nu ştiu”. Eu ţi-aş fi răspuns: „O găină”. Atunci, ar fi trebuit să spui: „Bine, dar o găină nu latră ca un câine!” Iar eu ţi-aş fi replicat la rându-mi: „Ah! Am adăugat acest detaliu ca să fie mai dificilă ghicitoare”. Şi dacă am presupune, Hastings, că am avea un raţionament asemănător pentru explicaţia literei D?

— Ce prostie!

— Da, pentru majoritatea oamenilor, dar pentru un anumit gen de gândire. O! Dacă aş putea întreba pe cineva…

Am trecut prin faţa unui mare cinematograf. Spec-tatorii, care tocmai ieşeau, discutau despre afacerile lor, servitori, prieteni de sex opus şi, ocazional, despre filmul pe care tocmai îl văzuseră.

Am traverst Euston Road cu un grup de acest tip.

— A fost extraordinar! Exclamă o tânără. Bryan Martin e minunat! Nu pierd niciodată un film în care joacă el. Ai văzut cum a coborât faleza călare şi a ajuns tocmai la timp cu hârtiile?

Însoţitorul ei era mai puţin entuziasmat.

— Povestea era stupidă. Dacă le-ar fi trecut prin minte să o întrebe imediat pe Ellis, aşa cum oricine cu puţină minte ar fi făcut-o…

Restul ne scăpă. Ajungând pe trotuar, m-am întors după Poirot şi l-am văzut rămas în mijlocul şoselei, cu autobuze claxonându-l din toate părţile. Din instinct, mi-am acoperit ochii cu mâinile. Am auzit scârţâitul frânelor şi limbajul colorat al unui şofer de autobuz. Cu un aer demn, Poirot merse până la marginea trotuarului. Arăta ca un lunatic.

— Poirot! Am strigat. Eşti nebun?

— Nu, mon ami. Eram doar… Am avut un moment de inspiraţie. Chiar acolo, în acea clipă.

— O clipă prost aleasă, l-am apostrofat. Şi aproape ultima din viaţa ta.

— Nu contează! Ah! Mon ami… Am fost orb, surd, insensibil. Acum, cunosc răspunsurile la toate cele cinci întrebări. Da, la toate cinci. E atât de simplu… la mintea cocoşului.