Capitolul 28Poirot pune câteva întrebări

Drumul de întoarcere spre hotel fu foarte curios.

Poirot, urmându-şi cursul ideilor sale, mormăia din timp în timp câte un cuvânt printre dinţi. O dată, am distins cuvântul „lumânări”, altă dată ceva care suna a „duzină”. Presupun că dacă aş fi fost mai perspicace, aş fi ghicit cu siguranţă relaţia între aceste idei. Era într-adevăr o pistă destul de clară. Oricum ar fi, la momentul respectiv, mi se păru o bâlbâială fără sens.

Cum am ajuns în apartament, Poirot se grăbi spre telefon, sună la Savoy şi ceru să vorbească urgent cu Lady Edgware.

— Imposibil, băiete, îi spusei cu amuzament.

Poirot, aşa cum i-am spus şi lui în repetate rânduri, este unul dintre cei mai prost informaţi oameni de pe pământ.

— Nu ştii? Am continuat. Joacă într-o nouă piesă. Trebuie să fie la teatru în acest moment. E deja ora zece şi jumătate.

Poirot nu dădu nici o atenţie spuselor mele. Vorbea cu recepţionerul hotelului care, evident, îi spuse acelaşi lucru.

— A! Într-adevăr? În acest caz, vreau să-i vorbesc cameristei doamnei Edgware.

După câteva momente, legătura era stabilită.

— Sunteţi camerista doamnei Edgware? La telefon, domnul Poirot. Domnul Hercule Poirot. Vă amintiţi de mine, nu-i aşa?

— Très bien. Acum, trebuie să subliniez, s-a întâmplat ceva important. Vreau să veniţi imediat şi să stăm de vorbă.

— Da, e foarte important. Vă dau adresa. Ascultaţi cu atenţie.

Repetă de două ori adresa noastră, apoi închise, cu o faţă gânditoare.

— Ce-ai păţit? L-am întrebat curios. Ai într-adevăr noi informaţii?

— Nu, Hastings, ea mi le va da.

— Despre ce informaţii este vorba?

— Despre o anumită persoană.

— Despre Jane Wilkinson?

— O, în ceea ce o priveşte, am toate indicaţiile pe care le doresc. O cunosc pe femeia asta ca pe buzunarul meu, cum spuneţi voi.

— Atunci, despre cine?

Poirot îmi aruncă unul dintre zâmbetele lui enervante şi mă rugă să am răbdare.

Se apucă apoi, grăbit, să facă ordine în cameră.

Zece minute mai târziu, apăru servitoarea. Părea puţin nervoasă şi nesigură. Îmbrăcată îngrijit, în negru, se uită în jurul ei cu suspiciune.

Poirot o zori să intre.

— A, ai venit! Foarte drăguţ din partea dumitale. Te rog să iei loc, mademoiselle… Ellis, nu-i aşa?

— Da, domnule.

Se aşeză pe scaunul pe care i-l întinse Poirot, cu mâinile strânse în poală, uitându-se când la unul, când la celălalt. Chipul ei mic şi palid arăta netulburat şi buzele păreau parcă lipite una de alta.

— Mai întâi, domnişoară Ellis, spune-mi de cât timp eşti în serviciul doamnei Edgware?

— De trei ani, domnule.

— Este exact cum am gândit. Înseamnă că îi cunoşti destul de bine afacerile personale.

Ellis nu răspunse, ci doar ne privi dezaprobator.

— Ce vreau să spun este că ar trebui să ştii binişor cam care i-ar fi duşmanii.

Ellis îşi strânse şi mai tare buzele subţiri.

— Multe femei au încercat să-i facă rău, domnule. Da, mai toate au fost împotriva ei, din gelozie.

— Femeile nu o plac?

— Nu, domnule. E prea frumoasă. Şi obţine întotdeauna ce-şi propune. În lumea teatrului există multă gelozie răutăcioasă.

— Şi bărbaţii?

Ellis lăsă să i se vadă un zâmbet pe faţă.

— Îi are la degetul ei mic, domnule, şi asta se ştie.

— Sunt de acord cu dumneata, replică Poirot zâmbind. Totuşi, chiar şi-aşa, pot întrevedea apărând diverse si-tuaţii… Se opri brusc şi, apoi, reluă pe un ton diferit: îl cunoşti pe Bryan Martin, vedeta de cinema?

— O! Sigur, domnule.

— Foarte bine?

— Într-adevăr foarte bine.

— Cred că nu mă înşel dacă afirm că mai acum un an, domnul Bryan Martin era foarte îndrăgostit de stăpâna dumitale?

— Era nebun după ea, domnule. Şi dacă vreţi să ştiţi, nu era, ci este.

— La acel moment, era convins că ea se va căsători cu el, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Ea s-a gândit vreodată serios la o căsătorie cu el?

— Da, domnule. Dacă ar fi obţinut divorţul de înălţimea Sa, cred că s-ar fi măritat cu el.

— Şi-apoi, presupun că a apărut în scenă ducele de Merton.

— Da, domnule. Pe când vizita Statele Unite. A fost dragoste la prima vedere.

— Şi astfel, gata cu speranţele lui Bryan Martin?

Ellis încuviinţă din cap.

— Domnul Martin a câştigat şi el destul de mulţi bani, explică ea. Dar ducele de Merton are şi o anumită poziţie în societate. Şi doamna mea ţine foarte mult la statutul social. Măritându-se cu ducele, ar fi fost una dintre primele doamne în stat.

Vocea cameristei trăda o satisfacţie încrezută ce mă' amuză.

— Astfel, domnul Bryan Martin a fost… Cum se spune… Refuzat? Cum a primit vestea?

— S-a comportat îngrozitor, domnule.

— Ah!

— O dată, a ameninţat-o cu pistolul. Şi scenele pe care le-a făcut! M-a speriat, cu adevărat! A început şi să bea. Aproape că şi-a pierdut minţile.

— Dar într-un final s-a calmat.

— Aşa s-ar zice, domnule. Dar încă se mai ţine după ea. Şi nu-mi place cum o priveşte. Am avertizat-o pe stăpâna mea, dar ea s-a mulţumit doar să râdă. Adoră să-şi vadă puterea de seducţie, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

— Da, răspunse Poirot, cred că ştiu la ce te referi.

— În ultimul timp, nu l-am mai văzut atât de des. Cu atât mai bine, după părerea mea. Sper că începe să se consoleze.

— Poate.

Felul în care Poirot pronunţă acest cuvânt o cam miră pe Ellis, care întrebă cu nelinişte:

— Doar nu credeţi că e în primejdie, domnule?

— Ba da, răspunse grav Poirot. Presimt că e în mare pericol, dar şi l-a căutat cu lumânarea.

Mâna lui Poirot, rătăcind de-a lungul şemineului, ajunse lângă o vază cu trandafiri şi o răsturnă fără să vrea. Apa o stropi pe Ellis pe faţă. Rareori îl văzusem pe Poirot neîndemânatic şi tot ce puteam deduce era că se afla într-o stare puternică de tulburare mentală. Dezolat, fugi după un prosop, o ajută cu grijă pe cameristă să îşi usuce faţa şi gâtul, scuzându-se întruna.

În sfârşit, Poirot o însoţi pe cameristă până la uşă, mulţumindu-i pentru amabilitatea cu care venise.

— E încă devreme, zise el, aruncând o privire la ceas. Te vei întoarce înaintea stăpânei.

— O, este în regulă, domnule. Cred că va cina în oraş şi, oricum, nu-mi cere să o aştept decât dacă e vorba de ceva special.

Deodată, Poirot sări puţin într-o parte.

— Mademoiselle, nu te supăra, mi se pare mie sau şchiopătezi?

— Nu-i nimic, domnule. Mă dor puţin picioarele, asta-i tot.

— Bătături? Murmură Poirot cu vocea plină de înţelesuri a unui frate de suferinţă.

Se pare că avu dreptate şi Poirot îi recomandă un oarecare remediu care, după părerea lui, făcea minuni.

În sfârşit, Ellis plecă.

Fierbeam de curiozitate.

— Ei bine, Poirot?

El se amuză de nerăbdarea mea.

— Nimic mai mult pentru seara asta, prietene. Mâine-dimineaţă devreme îl vom suna pe Japp şi îl vom ruga să vină aici. Îl vom convoca de asemenea şi pe domnul Bryan Martin. Cred că ne va face declaraţii interesante. De asemenea, vreau să-i plătesc o datorie.

— Adevărat?

L-am privit pe Poirot chiorâş. Zâmbea ca pentru sine, într-un mod foarte bizar.

— În orice caz, am spus, nu-l poţi suspecta pe el de moartea lordului Edgware. Mai ales după ce am auzit în seara asta. Asta ar însemna să-i facă jocul lui Jane com-binat cu o răzbunare. Să ucizi soţul unei femei doar ca ea să se mărite cu altul e prea de tot pentru orice bărbat!

— Ce judecată profundă!

— Termină cu sarcasmele tale, te rog, i-am spus pe un ton jignit. Şi cu ce naiba te mai joci acum în mână?

Poirot îmi arătă obiectul în cauză.

— Cu ochelarii dragei noastre Ellis, prietene. Şi i-a uitat.

— Glumeşti! Îi avea pe nas când ne-a părăsit.

Poirot scutură blând din cap.

— Greşit! Complet greşit! Ceea ce avea ea pe nas, dragul meu Hastings, erau ochelarii din poşeta Carlottei Adams!

Am rămas cu gura căscată.