Capitolul 29Poirot vorbeşte

Sarcina de a-i telefona inspectorului Japp, a doua zi dimineaţă, îmi reveni mie.

Acesta îmi răspunse cu o voce descurajată.

— A! Dumneata eşti, căpitane Hastings. Ce mai e nou?

I-am transmis mesajul lui Poirot.

— Dacă pot veni pe la ora 11? Da, pot! Are vreun indiciu cu privire la moartea tânărului Ross? Nu mă deranjează să vă mărturisesc că am avea nevoie de ajutorul lui. N-am reuşit să găsim nici un indiciu de nici un fel. O afacere foarte misterioasă.

— Cred că vă rezervă o surpriză, i-am spus fără a dezvălui nimic mai mult. În orice caz, are un aer foarte satisfăcut.

— N-aş putea să zic acelaşi lucru despre mine. Pe curând, căpitane Hastings.

Următorul lucru pe care-l aveam de făcut era să-i telefonez lui Bryan Martin. I-am repetat textual ce fusesem instruit să spun: Poirot a descoperit câteva detalii intere-sante pe care domnul Bryan Martin ar vrea cu siguranţă să le cunoască. Când actorul mă întrebă despre ce-i vorba, i-am răspuns câ n-aveam habar, Poirot neîncredinţându-mi secretele sale. Urmă o pauză la celălalt capăt al firului.

— În regulă, spuse în sfârşit Bryan, voi veni.

Şi puse jos receptorul.

Imediat, spre mirarea mea, Poirot o sună pe Jenny Driver şi o rugă şi pe ea să vină la 11.

Văzându-l tăcut şi cam serios, am renunţat să-i pun vreo întrebare.

Bryan Martin sosi primul. Părea în perfectă stare de sănătate fizică şi morală, dar, poate că nu era decât o idee de-a mea, avea un aer puţin jenat. Jenny Driver apăru aproape imediat după el. Şi ea, şi Bryan fură la fel de surprinşi când se văzură.

Poirot aduse două scaune şi îi rugă să se aşeze. Apoi, îşi consultă ceasul.

— Inspectorul Japp va ajunge şi el într-o clipă, cred.

— Inspectorul Japp? Tresări Bryan.

— Da. I-am dat întâlnire aici, neoficial, ca prieten.

— Înţeleg.

Bryan recăzu în tăcere. Jenny îi aruncă o privire scurtă, apoi se uită în altă parte. Părea uşor preocupată de ceva în această dimineaţă.

Un moment mai târziu, intră şi Japp.

Dacă era sau nu mirat de prezenţa celor doi, nu lăsă să se întrevadă. Îl salută pe Poirot ca de obicei.

— Ei bine, domnule Poirot, ce înseamnă reuniunea asta? Ai vreo teorie minunată de împărtăşit, presupun.

Poirot îi aruncă un zâmbet strălucitor.

— Nu, deloc… Nimic minunat. Doar o mică poveste, foarte simplă… Atât de simplă încât mi-e şi ruşine că nu mi-am dat seama imediat. Dacă îmi permiteţi, aş vrea să trecem în revistă împreună cazul de la început.

Japp oftă şi îşi privi ceasul.

— Dacă nu va dura mai mult de o oră…, spuse el.

— Linişteşte-te, răspunse Poirot. Nu îmi va lua atâta timp. Vedeţi voi, vreţi cu toţii să ştiţi, nu-i aşa, cine 1-a ucis pe lordul Edgware, cine pe domnişoara Adams şi cine pe Donald Ross?

— Aş dori să-l ştiu pe ultimul, afirmă Japp cu prudenţă.

— Acordă-mi puţină atenţie şi vei şti totul. Intenţionez să fiu foarte umil. (Cam dificil! Am gândit eu, neîn-crezător.) Vă voi conduce pas cu pas în întreaga poveste. Vă voi dezvălui cum am fost păcălit, cum mi-am dat seama de prostia mea, cum am avut nevoie de o conversaţie cu prietenul meu Hastings şi cum o remarcă absolut întâmplătoare, auzită pe stradă, m-a readus pe drumul cel bun.

Făcu o pauză şi, dregându-şi vocea, începu să vorbească folosind tonul pe care eu îl numesc „de prelegere”:

— Voi începe cu dineul de la hotelul Savoy. Lady Edgware a venit la mine să-mi ceară o întrevedere privată. Voia să scape de soţul ei. Spre finalul întâlnirii, a afirmat – oarecum neînţelept, am crezut eu – că mai bine ar lua un taxi şi l-ar omorî ea însăşi. Aceleaşi cuvinte le-a auzit şi Bryan Martin, care a intrat în acel moment. Se întoarse spre el. Nu-i aşa, domnule Martin?

— Toată lumea de faţă le-a auzit, replică actorul. Familia Widburn, Marsh, Carlotta, noi toţi.

— De acord. Sunt perfect de acord. Eh bien, nu am putut uita cuvintele doamnei Edgware, căci domnul Bryan Martin a venit în vizită în dimineaţa următoare cu singurul scop de a mi le aminti.

— Nicidecum! Strigă Bryan Martin furios. Eu am venit…

Poirot ridică mâna.

— Aţi venit să-mi îndrugaţi vrute şi nevrute despre o urmărire. O poveste de care până şi un copil s-ar fi prins că e falsă. Aţi luat-o probabil din vreun film mai vechi.

O femeie de la care doreaţi să obţineţi consimţământul, un bărbat pe care îl recunoaşteţi după dintele de aur. Mon ami, nici un tânăr nu şi-ar pune un dinte de aur… Nu se mai face în zilele noastre… Şi mai ales în America! Dintele de aur este o piesă perimată din istoria stomatologiei. O, întreaga dumneavoastră poveste era cusută cu aţă albă. Când aţi terminat cu absurdităţile, aţi revenit la motivul real al vizitei… De a suscita bănuielile mele împotriva lui Lady Edgware. Pentru a fi mai clar, aţi pregătit terenul pentru momentul când ea îşi omoară soţul.

— Nu ştiu la ce vă referiţi, îngăimă Bryan Martin, galben la faţă.

— Aţi găsit ridicolă ideea că lordul Edgware va consimţi la divorţ. V-aţi gândit că o să-l văd de-abia a doua zi, dar de fapt data întâlnirii se modificase. M-am dus la el chiar în acea dimineaţă şi a acceptat divorţul. Deci, Lady Edgware n-avea nici un motiv să-şi ucidă soţul. Mai mult, acesta îmi spune că i-a scris deja despre asta. Însă ea afirmă că nu a primit nici o scrisoare. Ori ea minte, ori soţul ei, ori cineva a interceptat scrisoarea… Cine? Ajung astfel să mă întreb de ce domnul Bryan Martin îşi dă silinţa să vină şi să-mi povestească asemenea minciuni? Ce motiv ar putea avea? Şi ajung la concluzia, domnule, că sunteţi înnebunit după Lady Edgware. Lordul Edgware îmi spusese că soţia sa voia să se căsătorească cu un actor. Să presupunem că aşa era, doar că doamna s-a răzgândit. Până când ajunge la ea scrisoarea prin care lordul Edgware o înştiinţa că este de acord cu divorţul, există deja altcineva cu care ea vrea să se căsătorească, şi nu cu dumneavoastră! Aţi avea astfel motive să suprimaţi această scrisoare.

— Eu, niciodată…

— Când voi termina veţi putea spune tot ce doriţi. Acum însă, urmăriţi-mă pe mine. Care trebuia să fie starea dumneavoastră de spirit, dumneavoastră, idolul răsfăţat al femeilor, care până acum nu aţi cunoscut refuzul? După cum văd eu lucrurile, într-un moment de furie, v-aţi hotărât să vă răzbunaţi pe Lady Edgware, făcându-i cel mai mare rău posibil. Şi ce să-ţi doreşti mai mult decât s-o vezi acuzată… Poate spânzurată pentru crimă?

— Dumnezeule! Exclamă Japp.

Poirot se întoarse spre el.

— Da, dragă prietene, iată ideea care prindea contur în mintea mea şi în sprijinul căreia veneau mai multe lucruri. Carlotta Adams era prietenă cu doi bărbaţi: căpitanul Marsh şi Bryan Martin. Era posibil ca Bryan Martin, un bărbat bogat, să fie cel care a sugerat farsa şi i-a oferit zece mii de dolari să o ducă la îndeplinire. Mi se părea cam imposibil ca domnişoara Adams să creadă vreodată că Ronald Marsh ar avea de unde să-i dea zece mii de dolari, îl ştia sărac lipit pământului. Bryan Martin era o ipoteză mult mai probabilă.

— Vă jur că nu sunt eu! V-o jur! Strigă tânărul actor cu voce răguşită.

— Când textul scrisorii domnişoarei Adams a fost telegrafiat de la Washington… O-la-la! Am fost foarte supărat. Mi se părea că tot raţionamentul meu fusese complet greşit. Dar mai târziu am făcut o descoperire. Am primit originalul scrisorii şi am observat că, în loc să aibă continuitate, scrisoarea avea o pagină lipsă. Astfel, „el” putea sa se refere la altcineva şi nu la căpitanul Marsh.

Mai exista un indiciu. Când fusese arestat, căpitanul Marsh afirmase că i se păruse că-l văzuse pe Bryan Martin intrând în casa unchiului său. Venind de la un om acuzat, afirmaţia nu avea nici o valoare. Mai mult, domnul Martin avea un alibi. Bineînţeles! Era de aşteptat! Dacă domnul Martin ar fi comis crima, era necesar să-şi construiască un alibi. Şi acel alibi a fost sprijinit de un singur martor, domnişoara Driver.

— Şi ce-i cu asta? Interveni tânăra modistă.

— Nimic, domnişoară, răspunse Poirot zâmbind. Cu excepţia faptului că, în aceeaşi zi, chiar eu v-am văzut luând masa cu domnul Bryan Martin şi v-aţi deranjat să veniţi la masa mea pentru a încerca să mă convingeţi că prietena dumneavoastră, domnişoara Adams, avea ceva anume pentru Ronald Marsh… Şi nu, cum îmi imaginam eu… Pentru Bryan Martin.

— Nici pomeneală! Protestă actorul cu energie.

— Poate că nu aţi fost conştient de asta, domnule, pronunţă calm Poirot, dar cred că ăsta e adevărul. Asta ar explica cel mai bine antipatia sa pentru Lady Edgware. O ura din pricina dumneavoastră. I-aţi mărturisit totul despre decepţia dumneavoastră, nu-i aşa?

— Da, simţeam nevoia să mă descarc în faţa cuiva, şi ea…

— Ea ştia să asculte cu atenţie. Ştiu, am observat chiar eu. Ei bine, ce s-a întâmplat după aceea? Ronald Marsh a fost arestat. Imediat, dispoziţia dumneavoastră s-a îmbu-nătăţit. Orice nelinişte pe care aţi fi avut-o a dispărut. Chiar dacă planul dumneavoastră a eşuat din cauză că Lady Edgware s-a răzgândit în ultimul moment şi a mers la dineu până la urmă, totuşi altcineva a devenit ţapul ispă-şitor şi v-a uşurat de probleme. Şi-apoi, la prânzul soţilor Widburn, l-aţi auzit pe Donald Ross, acel tânăr amabil, dar cam prostuţ, spunându-i ceva prietenului meu Hastings şi nu v-aţi mai simţit în siguranţă.

— Nu e adevărat! Strigă actorul îngrozit. Pe faţă i se scurgeau şiroaie de transpiraţie. Vă jur că nu am auzit nimic! Nimic! N-am făcut nimic!

Atunci, cred, se produse o lovitură de teatru.

— Aveţi dreptate, răspunse Poirot cu calm. Şi sper că v-am pedepsit îndeajuns pentru îndrăzneala de a veni la mine, să-mi povestiţi mie, Hercule Poirot, o poveste de adormit copiii.

Rămăseserăm muţi. Poirot continuă visător:

— Iată. V-am expus toate erorile mele. Mi-am pus cinci întrebări. Hastings le ştie. Răspunsurile la trei dintre ele se potriveau perfect. Cine a suprimat scrisoarea? Fără îndoială, Bryan Martin. De ce lordul Edgware şi-a schimbat brusc părerea şi a consimţit la divorţ? Ei bine, aveam o idee de ce. Fie voia să se recăsătorească – dar n-am găsit nici o dovadă care să susţină asta – fie era la mijloc un fel de şantaj. Lordul Edgware era un bărbat cu gusturi mai deosebite. Era posibil ca informaţii despre el să fi ieşit la iveală, care, chiar dacă nu o ajutau pe soţia lui să obţină divorţul în Anglia, i-ar fi putut folosi prea bine pentru a înclina balanţa în favoarea ei dacă ameninţa să le dea publicităţii. Eu cred că aşa s-a întâmplat: lordul Edgware nu şi-a dorit un scandal legat de numele său, aşa că a cedat, cu toate că furia că fusese forţat să accepte a ieşit la iveală când s-a crezut neobservat. Explică de asemenea şi rapi-ditatea cu care ne-a răspuns când a afirmat că scrisoarea soţiei sale nu contribuise cu nimic la răzgândirea sa, chiar înainte ca eu să-i sugerez asta.

Mai rămâneau două întrebări: Ai cui erau ochelarii din geanta Carlottei Adams şi care nu-i aparţineau acesteia? Şi de ce i s-a telefonat doamnei Edgware în timpul mesei de la Sir Montagu? Bryan Martin nu s-a potrivit în nici un fel, în niciuna din situaţii.

Am fost deci obligat să recunosc că fie m-am înşelat acuzându-l pe Bryan Martin, fie mă înşelam asupra între-bărilor mele. În disperare de cauză, am reluat cu atenţie lectura scrisorii domnişoarei Adams. Şi, din nou am descoperit ceva!

Constataţi cu propriii voştri ochi. Iată! Vedeţi că foaia este ruptă inegal, cum se întâmplă de obicei? Să presu-punem că în partea de sus a paginii era scris: „Ea mi-a spus”. A! Aţi înţeles! Nu el, ci ea! Nu un bărbat, ci o femeie a fost cea care i-a propus jocul Carlottei Adams.

Am întocmit o listă cu femeile care, de aproape sau de departe, au avut vreo tangenţă cu cazul nostru. Pe lângă Jane Wilkinson, mai bănuiam încă patru: Geraldine Marsh, domnişoara Carroll, domnişoara Driver şi ducesa de Merton.

Dintre cele patru, cele mai mari suspiciuni erau faţă de domnişoara Carroll. Purta ochelari, se afla în casă în noaptea crimei, dăduse deja o declaraţiejneorectă din dorinţa de a o incrimina pe Jane Wilkinson şi, pe deasupra, e o femeie foarte capabilă şi cu destulă stăpânire de sine să ducă la bun sfârşit un astfel de asasinat. Motivul nu-l vedeam prea bine dar, până la urmă, lucra de mulţi ani pentru lordul Edgware şi ar fi existat probabil câteva motive de care noi nici măcar nu aveam cum să ştim.

Nu puteam şterge de pe listă însă cu uşurinţă nici numele lui Geraldine Marsh. Îşi ura tatăl: chiar ea ne-a mărturisit. Este o fiinţă nervoasă, foarte încăpăţânată. Să presupunem că, odată intrată în casă, şi-a ucis deliberat tatăl, apoi a urcat liniştită să-şi caute perlele. Imaginaţi-vă agonia prin care a trecut când a descoperit că vărul ei, pentru care are o profundă afecţiune, nu a rămas afară lângă taxi, ci a intrat în casă.

Agitaţia sa extremă ar putea fi explicată şi altfel. Putea la fel de bine să fie inocentă, dar să se teamă că verişorul ei fusese cel care comisese această crimă. Mai aveam un indiciu aici. Cutia aurită, descoperită în geanta domnişoarei Adams, purta iniţiala „D”. L-am auzit de câteva ori pe lordul Edgware adresându-i-se verişoarei sale cu „Dina”, în plus, ea se găsea în pension la Paris în noiembrie trecut şi putea foarte bine s-o întâlnească pe Carlotta Adams.

Poate că vi se pare ciudată ideea mea de a o pune şi pe ducesa de Merton pe listă. Dar această doamnă a venit să mă consulte şi am recunoscut în ea genul de om fanatic. Dragostea întregii ei vieţi a fost concentrată asupra fiului său şi era foarte posibil să aranjeze un complot pentru a o distruge pe femeia care mai avea puţin şi ruina viaţa băiatului său.

Să n-o uităm nici pe Jenny Driver…

Se opri şi o privi pe Jenny. Ea se uită ţintă la el, înfruntându-i privirea şi întrebă:

— Ce aveţi să-mi reproşaţi?

— Nimic, domnişoară, decât că sunteţi o prietenă de-a lui Bryan Martin şi că numele dumneavoastră de familie începe cu „D”.

— Asta-i tot?

— Nu încă. Mai mult decât oricare alta aveţi inteligenţa şi stăpânirea de sine necesare pentru a comite o astfel de crimă.

Tânăra îşi aprinse o ţigară.

— Continuaţi, îi spuse ea veselă.

— Alibiul domnului Martin era fals sau adevărat? Asta voiam să ştiu. În caz afirmativ, pe cine a văzut Ronald Marsh intrând în casa unchiului său? Şi, deodată, mi-am amintit că frumosul majordom de la Regent Gate seamănă foarte bine cu domnul Martin. Pe el îl văzuse căpitanul Marsh. Şi astfel am lansat o nouă ipoteză. Majordomul a fost primul care a descoperit asasinatul stăpânului său. Lângă lordul Edgware a zărit şi un plic care conţinea o sută de lire sterline în bancnote franceze. A luat banii, a ieşit tiptil, a mers să îi pună în siguranţă la vreunul dintre prietenii lui dubioşi şi apoi s-a reîntors folosind cheia lordului Edgware pentru a intra în casă. A lăsat apoi în grija femeii cu curăţenia descoperirea cadavrului a doua zi dimineaţă. Nu a văzut nici un risc în asta, fiind convins că Lady Edgware a săvârşit omorul, şi bancnotele erau, probabil, deja schimbate în monedă engleză înainte de a se descoperi că au dispărut. Cu toate acestea, când a aflat că Lady Edgware are un alibi şi Scotland Yardul a început să se intereseze asupra propriilor antecedente, i s-a făcut frică şi a părăsit oraşul.

Japp aprobă din cap.

— Rămâne încă problema ochelarilor. Dacă domnişoara Carroll ar fi fost posesoarea, totul era clar ca lumina soarelui. Ea ar fi putut suprima scrisoarea şi, aranjând detaliile crimei cu Carlotta Adams sau întâlnindu-se cu ea în acea seară, ar fi putut să-şi uite ochelarii care ar fi ajuns în poşeta Carlottei.

Dar ochelarii nu erau ai domnişoarei Carroll. Într-o seară, puţin cam descurajat, întorcându-mă spre casă cu Hastings şi încercând să fac puţină ordine în mintea mea, miracolul s-a produs!

Mai întâi, Hastings mi-a vorbit despre detaliile crimei într-o anumită ordine. A făcut aluzie la remarca lui Donald Ross: erau treisprezece la masă la dineul lui Sir Montagu şi el fusese primul care s-a ridicat. Îmi urmăream la acel moment cursul gândurilor şi nu i-am dat prea mare atenţie. Când, deodată, îmi trecu prin minte că nu era aşa de fapt. Poate că Donald Ross a fost primul care s-a ridicat de la masă la sfârşitul cinei, dar prima care s-a ridicat a fost Lady Edgware pentru a răspunde la telefon. Gândindu-mă la ea, mi-a venit în minte o ghicitoare care corespundea perfect cu mentalitatea sa, oarecum puerilă. I-am spus ghicitoarea lui Hastings şi el, aşa cum vă aşteptaţi, a reacţionat ca un englez get-beget şi n-a fost prea amuzat de gluma mea. Am început să mă întreb de la cine aş putea afla nişte detalii despre sentimentele lui Bryan Martin pentru Jane Wilkinson. Ştiam că ea, personal, nu mi le-ar fi dat. Şi iată că o simplă frază, pronunţată de un trecător care a ieşit de la cinema, m-a scos din încurcătură.

Îi spunea însoţitoarei lui că unul dintre personajele filmului „ar fi trebuit s-o întrebe pe Ellis”. Şi imediat mi se aprinse beculeţul!

Privi în jurul lui.

— Da, da, ochelarii, apelul telefonic, femeia măruntă care s-a prezentat la bijutierul parizian pentru a ridica acea cutie aurită era Ellis, evident, camerista lui Jane Wilkinson! Am verificat pas cu pas fiecare detaliu… Lumânări, semiobscuritate, doamna Van Dusen… În fine, totul! Ştiam totul!