Capitolul 7Secretara

Nu scăpasem de prezenţa lui Japp. O oră mai târziu, apăru la hotel, şi aruncându-şi pălăria pe masă, exclamă că parcă fusese blestemat.

— Ai verificat cele spuse de Lady Edgware? Întrebă Poirot, înţelegător.

— Da, răspunse cu tristeţe Japp. Şi dacă cele paisprezece persoane întrebate nu mint, înseamnă că nu ea a comis crima! Nu mă deranjează să recunosc în faţa dumneavoastră, domnule Poirot, continuă el, dar mă aşteptam la cu totul altceva. La prima vedere, n-ai zice că altcineva în afară de ea ar fi putut să-l ucidă pe lordul Edgware. Ea e singura persoană care ar avea vreun motiv să o facă.

— Nu sunt de acord cu tine. Mais continuez.

— Ei bine, aşa cum spuneam, mă aşteptam ca lucrurile să fie aranjate deja. Ştiţi cum sunt adunăturile astea artistice… Se aliază cu toţii să-şi apere confratele. Însă, de data aceasta, e cu totul altă poveste. Cei prezenţi la dineul de aseară sunt cu toţii martori serioşi, niciunul dintre ei nu este prieten cu actriţa şi, mai ales, unii nici nu se cunosc între ei. Mărturia lor este independentă şi de necontestat. Am sperat atunci să aflu că poate ea a dispărut vreo jumătate de oră. Ar fi putut să o facă uşor, pretinzând că trebuie să-şi pudreze nasul sau inventând orice altă scuză ridicolă. Dar nici vorbă de aşa ceva. A părăsit masa într-adevăr aşa cum ne-a declarat, ca să răspundă la telefon, însă majordomul a fost cu ea în permanenţă şi a durat exact atât cât ne-a precizat. Majordomul a auzit-o spunând: „Chiar ea. Sunt Lady Edgware” şi apoi s-a întrerupt legătura la celălalt capăt al firului. E într-adevăr ciudată treaba asta cu telefonul, dar nu văd nici o legătură cu ancheta noastră.

— Posibil să nu aibă… Dar chiar şi-aşa, este interesantă. Era o voce de bărbat sau de femeie?

— De femeie, parcă aşa a spus ea.

— Ciudat, răspunse Poirot gânditor.

— Să lăsăm asta la o parte, continuă Japp nerăbdător, şi să ne întoarcem la ce e mai important. Întreaga seară s-a petrecut exact aşa cum ne-a declarat ea. A sosit la nouă fără un sfert, a plecat la unsprezece şi jumătate şi s-a întors la hotel la douăsprezece fără un sfert. L-am interogat pe şofer, face parte din echipa de serviciu obişnuită de la Daimler, iar personalul de la Savoy a văzut-o intrând şi a confirmat ora întoarcerii.

— Pare destul de concludent.

— Şi-atunci cum rămâne cu cei doi care au văzut-o în Regent Gate? Nu e numai majordomul, ci şi secretara lordului Edgware: amândoi jură, pe ce au ei mai sfânt, că însăşi Lady Edgware a venit la stăpânul lor în jur de ora 10.

— De cât timp lucrează majordomul în acea casă?

— De şase luni. Apropo, frumos specimen.

— Într-adevăr. Eh bien, dragul meu, dacă e în serviciul lordului Edgware abia de şase luni, nu avea cum s-o recunoască pe Lady Edgware, pentru că nu o mai văzuse înainte.

— A recunoscut-o după fotografiile din ziar. Şi oricum ar fi, secretara o cunoştea. E în serviciul lordului Edgware de cinci sau şase ani şi este singura absolut sigură că era Lady Edgware.

— A! Exclamă Poirot. Atunci aş vrea s-o văd pe această femeie!

— În acest caz, ce părere aveţi să mă însoţiţi acum?

— Îţi mulţumesc, mon ami, cu cea mai mare plăcere. Sper că invitaţia dumitale îl include şi pe Hastings, nu-i aşa?

Japp dădu din cap afirmativ şi zise:

— Păi cum altfel? Unde e maestrul, apare şi în-văţăcelul! Şi continuă: Totul îmi aminteşte de afacerea Elizabeth Canning. Vă amintiţi? Cel puţin douăzeci de martori se jurau că au văzut-o pe gitana Mary Squires în două locuri diferite din Anglia, la distanţă considerabilă unul de altul. Şi martori onorabili! Această Mary Squires era atât de urâtă că nu puteai s-o confunzi cu alta! Misterul n-a fost niciodată dezvăluit! Aici, ne găsim în faţa unei situaţii similare. Două grupuri separate afirmă că au văzut-o în acelaşi timp, în două locuri total diferite. Care din ei spun adevărul?

— Nu cred că ar fi dificil de aflat.

— Credeţi? Această femeie, domnişoara Carroll, a cunoscut-o într-adevăr pe Lady Edgware. Au locuit sub acelaşi acoperiş zi de zi. E imposibil să se înşele.

— Vom afla imediat.

— Cine va fi moştenitorul titlului nobiliar? Am întrebat eu.

— Un nepot, căpitanul Ronald Marsh. Cam risipitor, din câte se spune.

— Ce a spus doctorul cu privire la ora morţii? Întrebă Poirot.

— Nu o vom şti exact decât după autopsie. Când vom vedea unde îi ajunsese cina.

Stilul lui Japp, îmi pare rău s-o spun, nu era dintre cele mai rafinate.

— Însă ora 10 s-ar potrivi. A fost văzut în viaţă pe la 9 şi câteva minute când s-a ridicat de la masă şi majordomul i-a servit whisky-ul cu sifon în bibliotecă. La ora 11, când majordomul se pregătea de culcare, lumina în bibliotecă era stinsă, aşa că e foarte probabil să fi fost deja mort. Nu ar fi rămas singur în întuneric.

Poirot dădu, gânditor, din cap. Peste câteva minute, am ajuns în Regent Gate. Obloanele casei erau toate lăsate.

Uşa ne fu deschisă de acelaşi majordom chipeş.

Japp intră primul, urmat de noi doi. Uşa fiind deschisă spre stânga, majordomul fu obligat să se lipească de pe-retele din spatele lui şi, astfel, nu-l putu observa pe Poirot imediat, acesta aflându-se în dreapta mea şi ascuns puţin de statura mea înaltă. De-abia după ce am avansat în hol, majordomul îl văzu şi am auzit cum i se taie brusc res-piraţia. Uitându-mă la el, l-am surprins privindu-l şocat pe Poirot, într-o stare evidentă de groază. Am reţinut acest detaliu pentru mai târziu, gândindu-mă că ar putea fi semnificativ.

Japp intră în sufragerie prin dreapta noastră şi îl chemă pe majordom după el.

— Alton, haide să recapitulăm încă o dată cu mare atenţie ce s-a întâmplat aseară. Era ora 10 când a sosit doamna aceea?

— Lady Edgware? Da, domnule.

— Cum aţi recunoscut-o? Întrebă Poirot.

— Mi-a spus numele, domnule. Mai mult, i-am văzut portretul în ziare şi am văzut-o şi jucând.

— Cum era îmbrăcată? Mai întrebă Poirot.

— În negru, domnule. O rochie neagră şi o mică pălărie neagră. Avea la gât un colier de perle şi purta mănuşi gri.

Poirot îl interogă pe Japp din priviri.

— Rochie de seară din tafta albă şi capă de hermină, făcu detectivul pe un ton sec.

Majordomul îşi continuă povestea. Relatarea sa era întocmai cu ceea ce ne povestise Japp deja.

— Stăpânul dumitale a mai avut vreun alt vizitator aseară? Întrebă Poirot.

— Nu, domnule.

— Cum se închide uşa de la intrare?

— E prevăzută cu o yală şi, de obicei, înainte să mă culc, trag doar zăvoarele. Asta se întâmplă pe la 11 seara. Dar, aseară, domnişoara Geraldine a fost la Operă, aşa că am lăsat uşa nezăvorâtă.

— Cum aţi găsit uşa, azi-dimineaţă?

— Era încuiată, domnule. Domnişoara Geraldine a tras zăvoarele la întoarcere.

— Ştiţi cumva la ce oră s-a întors?

— Cred că pe la douăsprezece fără un sfert, domnule.

— Asta înseamnă că, până la douăsprezece fără un sfert, uşa n-ar fi putut fi deschisă din exterior decât cu o cheie? Şi din interior, pentru a o deschide, era suficient să apeşi pe clanţă.

— Exact, domnule.

— Câte chei există?

— Lordul Edgware avea una. Şi se mai găseşte alta în sertarul dulapului din hol, cea de care s-a folosit domni-şoara Geraldine aseară. Nu ştiu să mai existe altele.

— Nimeni altcineva din personalul casei nu mai deţine vreo cheie?

— Nu, domnule. Domnişoara Carroll sună întotdeauna.

Poirot anunţă că asta era tot ce voise să afle şi am pornit.

În căutarea secretarei.

Am găsit-o scriind, aşezată la un birou masiv.

Domnişoara Carroll era o femeie plăcută, în jur de 45 de ani, cu un aer eficient. Părul ei blond începuse să încărunţească, iar în spatele ochelarilor, sclipeau două luminiţe albastre, foarte vii. De îndată ce începu să vor-bească, i-am recunoscut vocea, clară şi sobră, pe care o auzisem la telefon.

— A! Domnul Poirot, spuse, după ce Japp făcu prezentările. Cu dumneavoastră am aranjat întâlnirea de ieri-dimineaţă!

— Exact, mademoiselle.

M-am gândit că Poirot trebuie să fie plăcut impresionat de ea. Era cu siguranţă întruchiparea ordinii şi a preciziei.

— Ei bine, domnule inspector, cu ce vă pot fi de folos? Reluă ea.

— Să-mi răspundeţi la o simplă întrebare, domnişoară. Sunteţi absolut sigură că Lady Edgware a fost aseară, aici?

— E pentru a treia oară când mă întrebaţi acelaşi lucru. Bineînţeles, sunt sigură! Am văzut-o cu ochii mei.

— Unde se întâmpla asta, domnişoară?

— În hol. I-a vorbit majordomului pentru un minut, apoi a străbătut holul până la uşa bibliotecii.

— Şi unde eraţi dumneavoastră în acel moment?

— La primul etaj. Priveam în jos de la balustradă.

— Şi sunteţi sigură că nu v-aţi înşelat?

— Imposibil! I-am văzut faţa foarte clar.

— Este posibil să fi fost cineva care semăna cu ea?

— Nu. Chipul lui Jane Wilkinson este unic. Într-adevăr, ea era.

Japp îi aruncă o privire lui Poirot, care voia să însemne: „Ei, ai văzut?”

— Lordul Edgware avea duşmani? Întrebă, subit, Poirot.

— Prostii, zise domnişoara Carroll.

— Ce vreţi să spuneţi, mademoiselle?

— Duşmani? În zilele noastre, oamenii nu au duşmani. Nu englezii!

— Şi totuşi, lordul Edgware a fost asasinat…

— De nevasta sa, conchise domnişoara Carroll.

— După părerea dumneavoastră, o soţie nu poate fi un duşman?

— Recunosc că e o întâmplare de neînchipuit. Nu cre-deam că aşa ceva e cu putinţă… cu atât mai puţin în categoria socială din care facem parte.

După toate aparenţele, domnişoara Carroll îşi imagina că omorurile nu puteau fi săvârşite decât de beţivi din categoriile sociale inferioare.

— Câte chei există pentru uşa de la intrare?

— Două, răspunse prompt domnişoara Carroll. Lordul Edgware avea întotdeauna o cheie asupra lui. Cealaltă era ţinută întotdeauna în sertarul mobilei din hol, în eventua-litatea că cineva se întorcea mai târziu, să o poată lua. Mai de mult, exista şi o a treia, dar a pierdut-o căpitanul Marsh. Foarte neglijent din partea lui.

— Căpitanul Marsh venea des pe aici?

— Până acum trei ani, locuia aici.

— De ce a plecat? Întrebă Japp.

— Nu ştiu. Fără îndoială, pentru că nu se înţelegea deloc cu unchiul său.

— Cred, mademoiselle, că ştiţi mai mult de atât, sugeră Poirot.

Domnişoara Carroll îi aruncă o privire rapidă.

— Nu am obiceiul să bârfesc, domnule Poirot.

— Dar aţi putea totuşi să ne spuneţi adevărul privind zvonurile despre o neînţelegere serioase dintre lordul Edgware şi nepotul său.

— N-a fost nimic atât de serios. Lordul Edgware avea un caracter foarte dificil.

— Aţi simţit-o şi pe pielea dumneavoastră?

— Nu-i vorba de mine. N-am avut niciodată vreo neînţelegere cu lordul Edgware. A avut întotdeauna o mare încredere în mine.

— Însă în ceea ce-l priveşte pe căpitanul Marsh…?

Poirot insistă asupra subiectului, îndemnând-o cu grijă spre mai multe destăinuiri. Domnişoara Carroll cedă, ridicând din umeri.

— Era extravagant şi cheltuitor. Şi-a făcut o grămadă de datorii. A intrat şi în alte necazuri… pe care nu le cunosc tocmai exact. S-au certat, şi lordul Edgware i-a interzis să mai intre în casă. Asta-i tot.

Îşi strânse buzele, ca şi cum ar fi vrut să ne indice că mai mult de atât nu ne va spune.

Camera în care discutasem cu secretara se afla la primul etaj. În momentul în care ne pregăteam să coborâm, Poirot mă prinse de braţ.

— O secundă, Hastings. Rămâi aici, în timp ce eu cobor cu Japp. Urmăreşte-ne cu privirea până când vom fi intraţi în bibliotecă şi apoi, urmează-ne.

Renunţasem de mult să-i mai pun lui Poirot întrebări care începeau cu „De ce”, aşa că m-am conformat ca în poemul cu cavaleria uşoară al lui Tennyson „Nu e treaba mea să judec, ci să mă execut sau să mor”, chiar dacă, de data aceasta, din fericire, nu era cazul. Mi-am imaginat că, probabil, suspecta că majordomul îl spiona şi voia să se convingă dacă era adevărat sau nu.

Mi-am ocupat deci locul în picioare, privind în jos, peste balustradă. Poirot şi Japp se îndreptară mai întâi spre uşa de la intrare… De unde nu puteam să-i văd. Apoi, reapărură, avansând lent, în hol. I-am urmărit cu privirea, din spate, până intrară în bibliotecă. Am aşteptat un minut sau două, în caz că majordomul şi-ar fi făcut apariţia şi, neobservând nici o mişcare, am coborât scările în grabă şi am mers după ei în bibliotecă.

Cadavrul fusese ridicat. Perdelele erau trase şi lumina aprinsă. Poirot şi Japp stăteau în mijlocul camerei, privind în jurul lor.

— Nu e nimic aici! Declară Japp.

Poirot replică, cu zâmbetul pe buze:

— Ei, ce să-i faci! Nici scrum de ţigară… Nici urme pe parchet… Nici vreo mănuşă de femeie… Nici măcar cea mai mică dâră de parfum! Nimic din ceea ce descoperă atât de uşor detectivii din romanele poliţiste.

— În poveştile de genul acela, poliţiştii sunt întotdeauna complet ignoranţi, spuse Japp cu un rânjet.

— Am găsit un indiciu odată, continuă Poirot visător. Dar pentru că era lung de patru picioare, în loc de patru centimetri, nu m-a crezut nimeni.

Mi-am amintit întâmplarea şi m-a pufnit râsul. Apoi, am devenit conştient de misiunea mea.

— Totul e-n regulă, Poirot, i-am zis. M-am uitat şi nici urmă de majordom, cel puţin atât cât mi-am putut da seama.

— O! Ochiul vigilent al dragului meu Hastings! Făcu Poirot pe un ton glumeţ. Ia să vedem, mi-ai remarcat trandafirul dintre buze?

— Trandafirul dintre buze? Am întrebat mirat.

Japp izbucni în râs.

— Într-o zi o să mor de râs din cauza ta, domnule Poirot. Cu siguranţă! Un trandafir? Ce-ţi mai trece prin minte?!

— Păi, mă gândisem să pretind că sunt Carmen, replică Poirot foarte calm.

M-am întrebat dacă ei erau nebuni, sau eu însumi.

— Nu l-ai remarcat, Hastings? Repetă Poirot, de data asta, pe un ton de reproş.

— Nu. Pentru simplul fapt că nu ţi-am văzut faţa.

— N-are importanţă, răspunse Poirot, clătinând din cap.

Oare făceau glume pe seama mea?

— Ei bine, zise Japp, nu mai văd nimic de făcut în camera asta. Aş vrea, dacă e posibil, s-o revăd pe fiica lordului Edgware. Dimineaţă era prea supărată ca să mai aflu ceva de la ea.

Sună pentru a-l chema pe majordom.

— Întreab-o pe domnişoara March dacă e dispusă să-mi acorde câteva momente.

Bărbatul se îndepărtă. Peste câteva minute domnişoara Carroll apăru în locul lui.

— Geraldine doarme, explică ea. Biata copilă a fost realmente şocată! După ce aţi plecat, i-am dat un calmant şi acum a căzut într-un somn adânc. Peste o oră, două, poate.

Japp încuviinţă din cap.

— În orice caz, adăugă domnişoara Carroll, tot ce ar putea ea să vă zică, aş putea să vă spun eu, la fel de bine.

— Ce părere aveţi despre majordom? Întrebă Poirot.

— Vă mărturisesc că nu-mi place deloc, dar n-aş putea să vă spun de ce anume, răspunse domnişoara Carroll.

Ajunseserăm aproape de uşa de la intrare.

— Domnişoară, nu-i aşa că aseară eraţi acolo sus? O întrebă Poirot, ridicând degetul spre scară.

— Da. De ce?

— Şi de acolo aţi văzut-o pe Lady Edgware mergând de-a lungul holului spre bibliotecă?

— Da.

— Şi i-aţi văzut trăsăturile perfect?

— Fără nici o îndoială.

— Dar de acolo, nu i-aţi putut vedea chipul, în cel mai bun caz, numai spatele.

Domnişoara Carroll, încurcată, roşi.

— Spatele ei, vocea ei, mersul ei. Este acelaşi lucru! Nu aveam cum să mă înşel. Vă spun că era ea, Jane Wilkinson… O femeie de cea mai joasă speţă, dacă a existat vreodată aşa ceva.

Şi se întoarse, grăbindu-se spre scară.