Capitolul IV

Numele de Lucy Eyelesbarrow era bine cunoscut în anumite cercuri.

Avea treizeci şi doi de ani, studiase cu succes matematica la Oxford, poseda, cum fusese, în general, recunoscut o inteligenţă ieşită din comun şi, evident, toţi se aşteptau ca ea să facă o carieră universitară strălucită.

Lucy Eyelesbarrow mai poseda însă, pe lângă cunoştinţele de specialitate o înţelegere pătrunzătoare a naturii umane. Nu-i păsa că o carieră universitară era prost plătită. Nu avea nici cea mai mică pretenţie, doar aceea de a preda şi de a îndruma oameni mai puţin inteligenţi decât ea. Pe scurt, o interesau oamenii, tot soiul de oameni… nu întotdeauna aceiaşi. Apoi, aşa cum recunoştea deschis, îi plăceau banii. Şi, ca să câştigi bani, trebuia să te faci utilă în situaţii de urgenţă.

Lucy Eyelesbarrow a descoperit foarte repede o deficienţă serioasă deosebită – lipsa de forţe capabile pentru întreţinerea gospodăriei. Spre uimirea prietenilor şi colegilor ei universitari, Lucy Eyelesbarrow se dedicase gospodăriei.

Succesul ei a fost direct şi sigur. Acum, după trecerea unui an, numele ei era cunoscut pretutindeni în Anglia. Nu mai era ceva neobişnuit ca o femeie să-i spună mulţumită soţului: „Va fi admirabil. Pot pleca cu tine în Statele Unite. Vine la noi Lucy Eyelesbarrow!” Esenţial la Lucy Eyelesbarrow era următorul lucru: când intra la cineva în casă, dispăreau toate necazurile, grijile şi muncile grele. Lucy Eyelesbarrow făcea totul, se îngrijea de toate, punea totul în ordine. Era incredibil de capabilă. Îngrijea persoanele mai în vârstă, prelua supravegherea copiilor mici, stătea la căpătâiul celor bolnavi, gătea minunat, se înţelegea cu bătrânii servitori cu rădăcini adânci în casă, oricâţi erau (şi de obicei erau unii), se purta cu tact faţă de oamenii imposibili, îi potolea pe beţivi, se împrietenea cu câinii. Aspectul cel mai bun era că îndeplinea orice fel de muncă. Freca duşumeaua în bucătărie, săpa în grădină, strângea murdăria lăsată de câini şi căra cărbuni!

Una dintre regulile sale era că, niciodată, nu îndeplinea aceste sarcini, mult timp, în acelaşi loc. Două săptămâni reprezenta termenul obişnuit şi, numai în cazuri excepţionale, rămânea o lună. Dar pentru cele două săptămâni cerea să i se plătească o leafă foarte mare! Altfel ar fi coborât raiul pe Pământ! Te puteai odihni în voie, călători în străinătate sau rămâne acasă, într-un cuvânt, făceai ce doreai, căci, în mod sigur, în mâinile capabile ale Lucyei Eyelesbarrow, totul era în regulă în gospodărie.

În mod firesc, cererile pentru serviciile ei erau numeroase. Dacă ar fi vrut, i-ar fi fost mai uşor să facă un contract ferm pentru trei ani. I se oferiseră în acest sens sume uriaşe pentru a o putea convinge să rămână un timp mai îndelungat. Dar Lucy nu avea intenţia să procedeze astfel. Şi, în general, nu se îndeletnicea cu lucrurile astea mai mult de şase luni. Şi, în acelaşi timp, avea grijă, fără să prindă de ştire clientela ei, întrucât dispunea întotdeauna şi de timp liber, să-şi permită să facă o scurtă călătorie costisitoare (căci nu cheltuia nimic şi era excelent plătită), sau câteodată îşi asuma câte o misiune, care nu i se potrivea caracterului său, numai deoarece „îi plăcea de oameni”. Îşi putea alege patronul după chef şi dispoziţie. Ţinea foarte mult la modul ei de viaţă şi găsea în el o sursă de distracţie.

Lucy Eyelesbarrow citi pentru a treia sau a patra oară scrisoarea pe care o primise de la Miss Marple. Cu doi ani în urmă, când cunoscutul scriitor Raymond West o angajase să aibă grijă de bătrâna sa mătuşă în convalescenţă după o pneumonie, ea făcuse cunoştinţă cu Miss Marple. Lucy primise sarcina, sosise în St. Mary Mead şi îi plăcuse extraordinar de mult de Miss Marple.

Acum, Miss Marple îi scria domnişoarei Eyelesbarrow şi o întreba dacă putea primi un angajament de un fel cu totul neobişnuit.

Lucy Eyelesbarrow stătu pe gânduri. Era realmente foarte ocupată, dar cuvântul „neobişnuit” şi amintirea impresiei personale pe care i-o lăsase Miss Marple învinseră rezervele pe care le manifestase. Îi telefonă imediat domnişoarei Marple şi îi explică că nu putea veni la St. Mary Mead, deoarece, momentan, avea o slujbă; dar, în după-amiaza zilei următoare, era liberă între orele două şi patru şi ar putea s-o întâlnească pe Miss Marple oriunde în Londra. Îi propuse clubul ei.

Miss Marple fu de acord cu propunerea ei şi a doua zi, se întâlniră.

Lucy Eyelesbarrow îşi conduse musafira într-o cameră cam sumbră şi-i spuse:

— Mă tem că, deocamdată, sunt foarte ocupată, dar poate îmi povestiţi ce trebuie să fac.

— Treaba este foarte simplă, o asigură Miss Marple. Neobişnuită, dar simplă. Aş vrea să găsiţi un cadavru.

În prima clipă, Lucy crezu că Miss Marple îşi pierduse minţile, dar alungă, de îndată, acest gând. Fără nici o îndoială, Miss Marple era în deplinătatea facultăţilor sale mintale şi vorbea foarte serios.

— Ce cadavru? întrebă Lucy Eyelesbarrow cu acelaşi curaj demn de admiraţie.

— Cadavrul unei femei, răspunse Miss Marple. Cadavrul unei femei care a fost omorâtă într-un tren… mai exact spus, strangulată.

Lucy îşi ridică uşor sprâncenele.

— Trebuie să recunosc că asta este, într-adevăr, ceva neobişnuit. Povestiţi-mi!

Miss Marple îi povesti. Lucy Eyelesbarrow o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă. Când Miss Marple termină, mai adăugă:

— Elspeth McGillicuddy nu e o femeie care să-şi închipuie cu uşurinţă ceva. De aceea nu mă îndoiesc de ceea ce mi-a relatat.

— Înţeleg, spuse Lucy gânditoare. Să presupunem că totul s-a petrecut precum susţine ea. Ce am eu de făcut?

— Mi-aţi lăsat o impresie foarte puternică, sublinie Miss Marple. Şi pentru stabilirea adevărului, nu mai dispun acum de forţa fizică necesară să alerg în toate părţile şi să fac totul singură.

— Aşadar, aţi dori să obţin informaţii? Trebuie să întreprind cercetări? La asta vă gândiţi? Dar n-a făcut-o poliţia deja? Sau credeţi că a lucrat superficial?

— O, nu, o contrazise Miss Marple. Câtuşi de puţin. Nu a lucrat neglijent. Numai că eu mi-am format o teorie în privinţa resturilor pământeşti ale femeii ucise. Cadavrul trebuie să se afle undeva. Dacă el nu a fost găsit în tren, atunci trebuie să fi fost împins sau aruncat din tren. Totuşi, n-a fost găsit nicăieri pe linie. De aceea m-am urcat în tren şi am căutat un loc unde cadavrul ar fi putut fi aruncat, fără a fi descoperit pe linie… şi am localizat, realmente, o asemenea regiune. Calea ferată descrie, cu puţin înainte de Brackhampton, o curbă mare şi chiar pe marginea unui terasament înalt. Dacă a fost azvârlit din tren acolo, unde terenul, chiar în punctul acesta este cam înclinat, atunci consider, cât se poate de probabil, că trupul se află sub digul terasamentului.

— Dar, în mod sigur, s-ar putea afla acolo?

— Bineînţeles. De aceea trebuie îndepărtat… De aceea mă grăbesc. Ăsta e locul. Uitaţi-vă pe hartă!

Lucy se aplecă şi privi punctul pe care i-l indica Miss Marple.

— Locul se află acum în împrejurimile de la Brackhampton, continuă Miss Marple. Dar, iniţial, acolo se întindea un domeniu cu un parc mare, câmpuri şi lucruri de-astea. Şi acum mai e aşa, dar este înconjurat de terenuri de construcţii şi mahalale. Rutherford Hall – aşa se numeşte domeniul – a fost ridicat în 1884 de un fabricant foarte bogat numit Crackenthorpe. Fiul acestui Crackenthorpe, un bărbat mai în vârstă, locuieşte acolo, împreună cu fiica sa, după câte ştiu. Calea ferată înconjoară jumătate din domeniu.

— Şi ce trebuie să fac eu? Ce aşteptaţi de la mine?

— Aş vrea, îi răspunse imediat Miss Marple, să vă luaţi o slujbă acolo. Toţi au nevoie, în zilele noastre, de un ajutor de nădejde în gospodărie. Nu pot să cred că vă va fi dificil să găsiţi de lucru la Rutherford Hall.

— Nu prea ar fi greu.

— După câte am auzit, domnul Crackenthorpe este, în general, cunoscut drept un om zgârcit. Dacă se învoieşte doar cu un salariu mic, îl voi completa eu, în aşa fel încât să obţineţi un venit mai bun decât de obicei.

— Datorită greutăţii misiunii?

— Mai puţin din cauza greutăţii cât mai mult din cauza pericolului. Nu pot să-ţi ascund faptul că preluarea acestui post presupune un anume pericol. E corect din partea mea să-ţi atrag atenţia asupra acestui risc.

— Nu cred, zise Lucy gânditoare, că ideea pericolului m-ar putea îngrozi.

— Nici eu nu m-aş fi aşteptat, râse Miss Marple, nu lăsaţi impresia…

— Chiar aţi crezut mai înainte că ideea primejdiei ar putea avea pentru mine ceva ispititor? În viaţa mea, foarte rar, a trebuit să mă confrunt cu pericolul. Dar chiar credeţi că afacerea ar fi riscantă?

— Cineva, îi răspunse Miss Marple grav, a comis, cu multă abilitate, o crimă. N-a stârnit nici o suspiciune, nu a trezit nici o bănuială. Două doamne mai în vârstă au relatat o poveste cam incredibilă, poliţia a întreprins cercetări şi n-a găsit nimic incriminatoriu. Totul este, aşadar, calm şi liniştit. Nu cred ca necunoscutul, oricine ar putea fi el, să se gândească că întreprindeţi cercetări… mai ales dacă sunteţi prevăzătoare.

— Şi spre ce ar trebui să-mi îndrept atenţia?

— Spre anumite urme din jurul terasamentului de cale ferată, poate o bucăţică de îmbrăcăminte, crengi îndoite… lucruri de-astea.

Lucy dădu din cap că înţelesese:

— Şi apoi?

— Voi fi în apropiere, o asigură Miss Marple. O fostă servitoare, credincioasa mea Florence, locuieşte la Brackhampton. Mulţi ani şi-a îngrijit părinţii ei bătrâni. Acum ei nu mai trăiesc şi Florence închiriază casa la oameni foarte respectabili. Am aranjat să locuiesc la ea. Se va îngriji de mine şi mie mi-ar plăcea să stau în apropiere. De aceea vă propun să menţionaţi la Rutherford Hall că o mătuşă mai în vârstă locuieşte în vecinătate şi de aceea aţi dori să găsiţi de lucru într-un loc care să vă permită s-o vizitaţi mai des. Astfel vă asiguraţi, de la început, condiţii pentru a beneficia de mai mult timp liber.

Lucy dădu iarăşi aprobator din cap.

— Aveam intenţia să plec la Taormina poimâine, dar pot să-mi amân vacanţa. Mai mult de trei săptămâni nu pot să vă stau la dispoziţie întrucât sunt ocupată după aceea.

— Trei săptămâni sunt mai mult decât suficiente, o asigură Miss Marple. Dacă nu descoperim nimic în trei săptămâni, putem renunţa liniştite la caz ca fiind lipsit de perspective, un produs al fanteziei.

Miss Marple îşi luă la revedere şi Lucy se gândi doar o clipă. După aceea, telefonă la un birou de plasare a forţei de muncă din Brackhampton, pe a cărui proprietară o cunoştea foarte bine. Îi spuse că dorea o slujbă prin împrejurimi ca să fie mai aproape de „mătuşa” sa. Refuză, cu anumită greutate şi cu foarte multă abilitate, mai multe propuneri atrăgătoare până când, în cele din urmă, îi fu menţionat Rutherford Hall.

— Asta este exact ceea ce caut, spuse Lucy hotărâtă.

Proprietara agenţiei o sună pe domnişoara Crackenthorpe şi aceasta pe Lucy.

Două zile mai târziu, Lucy părăsi Londra şi se îndreptă spre Rutherford Hall.

Lucy Eyelesbarrow îşi conduse maşinuţa prin poarta impozantă. La dreapta se afla o căsuţă, unde, iniţial, locuise un portar, dar care acum arăta complet părăsită. Un drum lung, cu multe curbe, conducea la casă. Lucy rămase surprinsă când aceasta îi apăru, deodată, în faţă. Era, păstrând proporţiile, o clădire în miniatură a la Windsor Castle. Treptele de piatră ale uşii de la intrare arătau neîngrijite şi drumul aşternut cu pietriş se înverzise în întregime de buruienile care creşteau la întâmplare.

Bătu cu un ciocănel din fier forjat şi, de îndată, îi deschise o femeie cam şleampătă care îşi ştergea mâinile de şorţ şi i se adresă prost dispusă:

— Vreţi să aşteptaţi? Sunteţi cineva cu Barrow?

— Exact, răspunse Lucy.

Interiorul casei degaja o răceală sensibilă. Lucy urmă femeia, prin holul lung şi întunecos, până în camera de zi care, cu rafturile de cărţi şi mobila tapisată, lăsa o impresie plăcută.

— Am s-o anunţ, mormăi femeia, aruncându-i o privire dezaprobatoare, părăsind camera şi trântind uşa după ea.

După câteva minute, intră domnişoara Emma Crackenthorpe. Era o femeie de vârstă mijlocie care îi plăcu, din prima clipă, Lucyei. Nu avea trăsături ieşite din comun, nu arăta nici deosebit de bine, nici ştearsă. Purta o fustă din tweed şi un pulover de lână, avea părul negru, ochi căprui şi o voce foarte plăcută.

— Domnişoara Eyelesbarrow? o întrebă pe un ton prietenos şi îi întinse mâna. Nu ştiu exact, spuse mai încet, dacă acest post vă va conveni cu adevărat. Nu am nevoie de o menajeră, ci de cineva care să muncească în gospodărie.

Lucy îi spuse că exact de asta se ocupase la unele familii.

— Multe îşi închipuie că e vorba doar, pur şi simplu, de şters puţin praful şi chestii de-astea, dar de şters praful pot să mă ocup şi singură, o asigură Emma Crackenthorpe.

— Înţeleg, zise Lucy. Aveţi nevoie de cineva care să gătească şi să spele, să rezolve problemele gospodăreşti şi să ţină ceainicul fierbinte. E în regulă. Nu mă dau în lături de la nici o treabă.

— Din păcate, este o casă mare şi necesită multă muncă. Tatăl meu şi cu mine locuim doar într-o parte a ei. El e bolnav, aşa încât ducem o viaţă liniştită. Am mai mulţi fraţi, dar vin rareori pe aici. Două femei sunt servitoare: doamna Kidder în fiecare dimineaţă şi doamna Hart de trei ori pe săptămână ca să cureţe lucrurile de alamă şi altele. Aveţi maşină proprie?

— Da, dar poate sta şi afară, dacă n-am unde s-o bag, e obişnuită cu asta.

— O, sunt destule grajduri vechi la îndemână. Nu e nici o dificultate parcarea automobilelor. Domnişoara Crackenthorpe tăcu o vreme apoi continuă: Eyelesbarrow este un nume neobişnuit. Prieteni de-ai mei, Kennedy, mi-au vorbit de o Lucy Eyelesbarrow.

— Da, eu am fost la ei în North Devon, când doamna Kennedy aştepta un copil.

Emma Crackenthorpe râse.

— V-a lăudat că aţi fi minunată. Că v-aţi fi îngrijit de toate în casă. Dar mi se pare că cereţi foarte mult. Suma pe care a menţionat-o…

— E în ordine, o întrerupse Lucy. În primul rând, mă interesează să fiu în apropiere de Brackhampton. Acolo trăieşte o bătrână mătuşă a cărei sănătate s-a înrăutăţit şi aş vrea să pot ajunge mai uşor la ea. De aceea leafa joacă un rol secundar. Nu-mi pot permite să pierd timpul nefăcând nimic, dar e important pentru mine să am, zilnic, câteva ore libere la dispoziţie.

— Bineînţeles. Vă puteţi lua liber, în fiecare după-amiază, până la ora şase, dacă asta vă este suficient.

— Splendid! Îmi convine de minune!

Domnişoara Crackenthorpe se frământă puţin înainte de a-i mărturisi:

— Tatăl meu este destul de în vârstă şi uneori cam… dificil. Face multă economie şi, câteodată, spune lucruri care se sparg în capul oamenilor. N-aş vrea…

Lucy interveni iute:

— Sunt obişnuită cu bătrâni de toate felurile. Ajung să mă înţeleg bine cu ei.

Emma Crackenthorpe răsuflă uşurată.

Lucy primi un dormitor mare, destul de posomorât. Apoi, domnişoara Crackenthorpe îi prezentă casa, care lăsa impresia de a nu fi prea locuită.

Când trecură pe lângă o uşă de pe hol, cineva strigă dinăuntru:

— Tu eşti, Emma? Cu noua fată? Adu-o încoace! Vreau să mi-o prezinţi.

Emma se înroşi şi o privi pe Lucy rugând-o să înţeleagă situaţia.

Cele două femei intrară în odaie. Prin fereastra îngustă pătrundea puţină lumină şi camera era supraîncărcată cu mobilă de mahon în stil victorian.

Bătrânul domn Crackenthorpe şedea într-un scaun rulant, într-o parte cu un baston cu mâner de argint.

Era un bărbat înalt, slab, cu faţă de buldog şi ochi din care clipea bănuitor.

— Ia vino să te vedem, domnişoară!

Lucy înaintă şi îl privi zâmbind.

— Trebuie să ştiţi, de la bun început, că dacă locuim într-o casă mare asta nu înseamnă că suntem şi bogaţi. Nu suntem bogaţi. Trăim simplu. Auziţi? Modest! Nu vă faceţi iluzii deşarte. Batogul e un peşte la fel de bun ca şi calcanul. Să nu uitaţi asta! Urăsc orice risipă. Locuiesc aici, deoarece tatăl meu a construit casa şi mie îmi place. După ce mor eu, pot s-o vândă când doresc. Sunt sigur că aşa vor face. Nu au nici un simţ al familiei. Casa este solid făcută, bine clădită şi avem pământul nostru propriu de jur împrejur. Numai pentru noi. Domeniul ar aduce mulţi bani, dacă ar fi vândut ca parcele pentru construcţii. Dar nu… atât timp cât trăiesc eu. N-or să mă scoată de aici decât cu… picioarele înainte.

O privi pe Lucy.

— Casa este cetatea dumneavoastră, remarcă aceasta.

— Vă distraţi pe socoteala mea?

— Câtuşi de puţin. Mi se pare foarte enervant să deţii un domeniu în mijlocul unui oraş.

— Aşa e. Corect. De aici nu se zăreşte nici o casă, nu-i aşa? Doar câmpuri cu vaci… şi asta chiar în mijlocul Brackhampton-ului. Se aude puţin circulaţia, doar când nu bate vântul… altfel e liniştit ca la ţară.

Fără să facă vreo pauză sau să-şi schimbe tonul, continuă, adresându-se fiicei sale:

— Telefonează-i afurisitului ăla de nebun, doctorului. Spune-i că ultima doctorie nu e bună de nimic. Lucy şi Emma se priviră. Şi să nu o mai laşi pe blestemata aia de femeie, care se învârte tot mereu pe aici, să mai şteargă praful, strigă după ele, în timp ce acestea se retrăgeau. Mi-a încurcat toate cărţile!

— Domnul Crackenthorpe este de mult timp bolnav? întrebă Lucy.

Emma răspunse ceva mai slab:

— Sunt ceva ani… Aici este bucătăria.

Aceasta era o încăpere uriaşă şi destul de dezordonată.

Lucy întrebă când se serveşte masa şi aruncă o privire în cămară. Apoi îi spuse zâmbind Emmei Crackenthorpe:

— Acum m-am lămurit. Fiţi fără grijă! Lăsaţi totul în seama mea!

Emma Crackenthorpe oftă uşurată, când se duse la culcare, în seara aceea.

Familia Kennedy avusese dreptate când i-o recomandase. Era mulţumită.

Lucy se sculă, în dimineaţa următoare, la ora şase. Inspectă casa, pregăti legumele, găti şi servi micul dejun, împreună cu doamna Kidder făcu paturile, iar la ora 11 se aşezară amândouă în bucătărie să bea un ceai tare. Satisfăcută de faptul că Lucy „nu-şi dădea aere” şi sub influenţa ceaiului tare şi dulce, doamna Kidder se lansă în flecăreală.

— Un bătrân zgârcit, asta e! Ce mai are săraca de tras cu el! Dar nu se lasă înfrântă. Când e necesar, pune piciorul în prag. Mai ales când vin domnii pe aici, are ea grijă să se servească la masă ceva mai ca lumea.

— Domnii?

— Da. E o familie mare. Cel mai mare, domnul Edmund a murit în război. Domnul Cedric locuieşte undeva, în străinătate. Este necăsătorit. Pictează în alte ţări. Domnul Harold locuieşte la Londra; s-a căsătorit cu fata unui conte. Apoi, mai e domnul Alfred, un om foarte simpatic, dar socotit oarecum oaia neagră a familiei. A făcut mereu prostii. Printre membrii clanului e şi soţul doamnei Edith, domnul Bryan. Ea a murit acum vreo doi ani, dar el e socotit ca de-al casei. În sfârşit, domnişorul Alexander, băiatul doamnei Edith. Stă la o şcoală cu internat, dar îşi petrece întotdeauna, o parte din vacanţă aici, unde-i place. Domnişoara Emma ţine foarte mult la el.

Lucy înregistră tot ce-i povestise doamna Kidder şi avu grijă ca aceasta să mai servească o ceaşcă de ceai. În cele din urmă, doamna Kidder se ridică fără nici un chef.

— Asta e cam tot ce se face dimineaţa, mormăi ea. Să vă ajut la curăţat cartofii?

— I-am curăţat deja.

— V-aţi apucat serios de treabă! observă doamna Kidder vizibil mulţumită. Atunci nu mai e nimic altceva de făcut şi pot pleca?

Fără să mai aştepte vreun răspuns, doamna Kidder îşi luă tălpăşiţa şi Lucy se apucă imediat să frece masa de la bucătărie, ceea ce ar fi făcut de mult timp, însă doar o ştersese, întrucât aceasta fiind de datoria doamnei Kidder, nu voia s-o supere. Apoi lustrui argintăria până când strălucea de curăţenie. Găti masa de prânz, strânse totul, spălă vesela şi la două jumătate era gata să-şi poată începe cercetările.

Mai întâi, dădu o raită prin grădini. Cea de la bucătărie arăta jalnic. Numai legume ieftine fuseseră plantate. Serele decăzuseră şi drumurile peste tot fuseseră invadate de buruieni. Numai o porţiune din apropierea casei era curăţată şi în stare bună. Grădinarul tare bătrân şi cam surd făcea ce îi mai stătea în putere. Lucy rămase de vorbă cu plăcere cu el. Locuia într-o căsuţă de lângă grajdul cel mare.

Din curtea cu construcţiile adiacente, o şosea îngrădită traversa parcul şi dădea, după ce trecea pe sub un pasaj de cale ferată, într-un drum îngust.

Câteva minute un tren hurui pe deasupra pasajului. Lucy îl observă cum încetineşte, de îndată ce s-a înscris în curba care înconjura domeniul domnului Crackenthorpe. Ea trecu pe sub pasaj şi apucă pe drumul care părea să fie puţin folosit. De o parte, se găsea terasamentul de cale ferată, de partea cealaltă un zid înalt ce aparţinea unei fabrici. Lucy merse de-a lungul lui până la începutul unei străzi cu căsuţe. În depărtare se auzea zgomotul traficului de pe un bulevard. Se uită la ceas. O femeie ieşi dintr-o casă şi Lucy o întrebă:

— Scuzaţi-mă, de unde aş putea telefona de prin apropiere?

— Poşta se află la colţul străzii următoare.

Lucy îi mulţumi şi merse mai departe până găsi poşta care, pe jumătate era şi magazin. Avea o cabină telefonică de unde o sună pe Miss Marple. Vocea feminină care răspunse suna cam nepoliticoasă:

— Se odihneşte. Nici nu mă gândesc s-o deranjez. Are nevoie de linişte – este o doamnă în vârstă. Cine sunteţi? De cine s-o anunţ că a fost sunată?

— Lucy Eyelesbarrow. Nu trebuie s-o deranjaţi. Spune-ţi-i numai că am sosit, totul merge după dorinţa ei şi am s-o ţin la curent, dacă intervine ceva nou.

Lucy puse receptorul în furcă şi se întoarse la Rutherford Hall.